Laborator

FOTO După jazz, la ciuperci

de Andra Matzal, fotografii de Mircea Struțeanu

La mijloc de august, am fost în Parcul Natural Munții Apuseni, să ne lăsăm timp de trei zile pe mâna muzicii și-a naturii, la Smida Jazz Festival.

Drumul care se desprinde de Huedin și urcă spre Smida se subțiază din ce în ce mai tare, până când două mașini pot trece una lângă alta doar cu diplomație. Dacă vii dinspre Bucureștiul turbat și-ai rezistat și prin încâlceala de trafic din preajma tuturor orașelor & orășelelor, acum e timpul să-ți recalibrezi răbdarea. Să schimbi viteza la care procesezi ce-i în jur. Drumul înaintează în spirală printre pădurile dese ca niște perii, deasupra cărora se ridică aburi cu încetinitorul. Odată cu ei, se dizolvă și norul de spam care plutește deasupra ta - sorosi, asasini, pisici, trumpi, arme informatice, antioxidanți, #muiepsd. Parcă e din ce în ce mai mult loc în capul tău și chiar te simți mai ușor. Ridici ochii din ecranele din ce în ce mai mici care-ți decupează realitatea zi de zi și găsești de jur împrejur o ditamai lumea, populată de copaci & vietăți care trăiesc încă în legea lor fără oră exactă. Printre ei, mai vezi pe alocuri și oameni - până sus la Smida, numărul lor se rarefiază la cinci-șase familii. Cei câțiva care-au rezistat migrației robotesc pe lângă casele de lemn, construite pe vremea când oamenilor le rămânea timp să-și sculpteze frontoanele. După vreo oră, asfaltul dispare și-ncepe un drum bolovănos, unde încetinești și mai mult. E ultima parte din drumul ăsta ca un ritual care-ți aduce aminte: take it easy.

Încet-încet, se deschide între munți o așezare de corturi și cabane ridicate printre ultimele case din cătun, unde, timp de trei zile, câteva mii de oameni se mută să asculte ziua liniște și noaptea jazz. Lasă în urmă celulele comode din orașe, cu drumuri drepte și semaforizate, pentru cărări și poteci care se schimbă la fiecare pas prin pădure. Aproape de necrezut, ne despărțim pentru câteva zile de semnal: 3, 2, 1 scad liniuțele de pe ecran, până când rețeaua dispare cu totul. S-a rupt conexiunea, ești de capul tău în creierii munților. Aproape că-ncep să încolțească mici neliniști - dacă se întâmplă ceva măreț pe internet, fix acum, când lipsim; dacă apare ceva urgent la biroul închis în telefonul mobil; dacă mergem în vacanță fără instagram, se mai poate spune că am fost în vacanță; dacă & dacă. Reflexul ăsta e, însă, trimis temporar în stand-by cu viteză-record, fiindcă totul în jur e un antidepresiv natural. Lucrurile care ți-au tot parazitat atenția capitulează pe rând și lasă loc de manevră pentru cu totul alte fenomene. 

Pe măsură ce se întunecă, din instrumente și din boxe ies muzici spre care urechile se îndreaptă ca niște antene. Patru tipi destul de sobri se-așează fiecare la tobe, hang-uri, un contrabas ca din Joan Miró și-un saxofon alto care-o să facă minuni. Fără prea multe formalități, Portico Quartet își începe numărul de hipnoză, pe care or să-l execute precis, fără nicio ezitare. O uzină de scos sunete perfect șlefuite, care aruncă deasupra tuturor o textură din ce în ce mai densă. Se plimbă prin începuturile lor, de când făceau jam session-uri printre artiștii atent selectați să cânte pe malul Tamisei (între timp, Londra a devenit primul loc din lume unde poți să-i plătești cu card contactless pe muzicienii care cântă pe stradă). De la primele piese, aerisite și poetice, o iau prin compoziții în care instrumentele devin din ce în mai nervoase și ajung în prezent, să demonstreze cum e cu Art in the Age of Automationultimul lor album. Criticați de mulți îndrăgostiți ai perioadei lor mai jazzy că s-ar fi dedat prea mult la ambient electronic pe discul ăsta, muzicienii cu seriozitate de ingineri amestecă în continuu. Sunetul digital al mașinii, cu strigătul saxofonului și hang-ul ca la un party de elfi, peste care contrabas încordat și tobe care-au înghițit metronomul. Și gata, acolo în mijlocul pădurilor, departe de bâzâitul orașelor și-al informației, muzica lor se instalează într-un occupy al minții descotorosite de rutina ei.

Portico Quartet

Dimineața, când ceața s-a ridicat, furnicarul începe să se dezmorțească și oamenii pornesc, grupuri-grupuri, să exploreze. Apar tabere pop-up prin luminișuri, se improvizează umbrare, mulți își dau drumul cu caiacul pe lac sau încalecă drumurile gloduroase cu câte-o bicicletă. Unii adună ciuperci, ca niște culegători entuziaști din paleolitic treziți în epoca iPhone-ului și a alimentelor bio. Alții se leagănă în hamace - unii poate au citit Sinele terminal. Viața cotidiană în vremuri hipermoderne, despre ce înseamnă să trăiești conectat 24/7, și încearcă să-și aducă aminte cum să fie, fără să facă mereu câte ceva. Mici echipaje în haine sport se împotmolesc pe cărări mlăștinoase și înnomolite de ploile care vin și pleacă, ca într-un Survivor de jucărie. Toată așezarea din jurul festivalului împrumută timp de un weekend ceva din zilele bune ale utopiilor hippie. Hoinărești prin păduri, mirându-te cu voce tare cât de repede au dispărut bruiajele cu care venisei la pachet.

După Barabás Lőrinc Quartet, cu molotovul lor de sunete racolate din jazz, blues & Béla Bartók, pe tronul de pe scenă se instalează Kimmo Pohjonnen. Finlandezul despre care se spune că a reinventat acordeonul (și-ți dai seama că fix asta a făcut imediat cum începe să cânte) pare aterizat din Mad Max. Are ceva de personaj post-apocaliptic, iar instrumentul lui steampunk, pe care și l-a hibridizat să fie și analog, și digital, e parte din el. Nu degeaba, atunci când își desprinde acordeonul de corp, Kimmo se poartă de parc-ar fi incomplet și l-ar durea despărțirea, și-atunci gemetele lui trec prin cabluri și software și se ridică deasupra mulțimii. Muzica lui Pohjonnen (care, după cum zicea cineva, „sună ca și cum ar fi fost exilat pe Marte cu tot cu acordeon”) nu seamănă cu nimic altceva. Se plimbă prin subconștinetul sonor al omenirii, de unde scoate la iveală frânturi noise, secvențe din sertarul cu „avangardă”, flash-uri aproape folclorice (în fond, el cu folclor și-a și început aventura ca artist), crâmpeie din balade nostalgice, beat-uri de trance și drum’n’bass. De altfel, muzica lui e în egală măsură de ascultat și de văzut, fiindcă Pohjonnen e tot numai un dans printre pedale și cabluri, între laptop și instrumentul nebun, între public și întinderile din capul lui, de unde transmite live. Din corpul lui se ridică aburi, aburii se fac una cu ceața, ceața se face una cu acordeonul ăla care până la el n-a mai sunat niciodată așa, și nu mai știi exact ce te-a lovit, dar nici c-ar conta. 

Kimmo Pohjonen

Au trecut deja două zile fără semnal și fix când ai început să empatizezi și mai mult cu Michael Harris (jurnalistul care scria în Sfârșitul absenței: „Voiam să mă plimb prin pădure, unde să nu întâlnesc pe nimeni. Voiam să mă eliberez de presiunea intensă ca o migrenă a comunicării constante, de ping-ping-ping-ul perma-mesajelor, de dominația comunicării asupra experienței.”), angoasa timidă a duminicii dă semne de viață. De acolo, din mijlocul păcii, îți amintești că trebuie să revii pe banda de alergat, unde munca pare să-și fi pierdut granițele clare, colonizând tot timpul disponibil.

Cu toate astea, e încă de-ajuns să te uiți în jur, unde verdeața e proaspăt îmbăiată și soarele bagă efecte speciale, să-ți umpli plămânii cu aer și să rămâi locului. Urmează imediat și cel mai bun antidot pentru absent-mindedness: Spirit Cave, cu invocațiile lor abstracte. Spirit Cave înseamnă patru super-artiști, printre care Marylin Mazur, percuționistă și compozitoare care, împreună cu numeroși muzicieni, a făcut tot felul de revoluții sonore. Mazur (daneză cu rădăcini poloneze și afro-americane și copilărie americană) e cea care i-a convocat pe trompetistul-pionier Nils Petter Molvær, Jan Bang (maestru într-ale sunetului digital) și Eivind Aarset (chitarist cu istorie în schimburi jazz-electronica) să-și facă de cap împreună, la maturitate. Întâlnirea lor are libertatea unei improvizații și precizia pe care doar niște exploratori cu multă experiență o pot avea. Prezența lui Mazur la altarul ei de tobe & nenumărate instrumente de percuție (înconjurat de-o armată de clopoței) e în sine o poezie: o femeie pe scena jazz-ului, majoritar masculină, ba mai mult, o femeie la tobe, instrument pe care aproape invariabil îl iau în stăpânire bărbații, o femeie care-ți arată într-o oră câte nuanțe poate avea percuția, și care construiește scheletul subtil al pieselor Spirit Cave.

Marylin Mazur. Foto: Marius Mariș
Theon Cross / Sons of Kemet
Shabaka Hutchings / Sons of Kemet

Lovitura finală (fiindcă altceva n-are cum să fi fost) vine de la Sons of Kemet, cei patru „perpetuum-mobile” proaspăt nominalizați la Mercury Prize pentru albumul lor Your Queen Is a Reptile. Din secunda în care urcă pe scenă și până la ultimul suflu al saxofonului, muzica lor e o cursă de carusel care-a luat-o razna, de-o intensitate așa dementă, că aproape nu mai poți să-i ții piept. Shabaka Hutchings, cu rădăcinile-nfipte în școala de muzică londoneză și-n carnavalurile aiuritoare din Barbados, pare să fi depășit demult legătura muritorilor cu instrumentele și să fi ajuns într-o cu totul altă dimensiune, unde a ajuns să cânte la post-saxofon. Tovarăș de transă, pe fundalul de ritmuri tribale al celor două seturi de tobe, îi e Theon Cross, cel mai probabil primul artist care i-a făcut pe cei din public să danseze pe un solo de tubă. Shabaka și Theon se duelează cu instrumentele în care suflă cu forță inumană, pentru ca imediat să se-ntoarcă prietenește la laitmotivele caraibiene, și fix când te-a prins ritmul, saxofonul te ia cu el într-o improvizație febrilă. La final, ești ca proaspăt scos de la centrifugă, exorcizat, gata s-o iei nou-nouț de la capăt.

Cu ecourile astea în minte, o iei înapoi pe drumul care de data asta se lărgește, până când se înnoadă cu șoselele, doar că acum, când auzi un claxon, poate ai impresia c-a scăpat de undeva vreun saxofon sau o trompetă.

Barabás Lőrinc

text de

  • Andra MatzalAndra Matzal

    Editor. Jurnalist multitasking, navetist. Mai multe despre Andra, aici. O găsiți la andra@scena9.ro.

     

fotografii de

  • Mircea StruțeanuMircea Struțeanu

    Ziua, adesea într-o pendulare între călătorii, fotografie și natură, iar seara, instructor de escaladă la o sală din București.

24 August 2018 ora 16:00


Tag-uri


X Revista Scena9