Film / Cinema

Colivia

de Victor Morozov

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 21 ianuarie 2022

„Spencer”, noul titlu al chilianului Pablo Larraín, pătrunde în cele mai faimoase culise îmbâcsite din lume – aparținând Casei Regale Britanice –, dar lasă la intrare vulgaritatea privirilor goale ale cohortelor de paparazzi. Filmul încă rulează în cinematografe.

Rebrandingul operat de Kristen Stewart, care s-a transformat dintr-o crisalidă pop de notorietate mondială într-un fluture capabil să irizeze subtil filmele marilor autori de astăzi, e una dintre cele mai palpitante chestii petrecute recent pe rafturile cinemaului cu bani mulți. Oglindind evoluția similară a fostului coleg de platou Robert Pattinson, Stewart s-a făcut pe ecrane tot mai alunecoasă, mai agresivă cu fosta sa imagine de star și mai hotărâtă să pună osul la treabă – dovadă acest Spencer, unde are mult de muncă pentru a învălui sufletul denudat al Prințesei Diana. Stewart se-achită de sarcină convingător; mai mult de-atât, există o voluptate în a asista la chinuielile derizorii și la suferințele absurde ale unei astfel de creaturi privilegiate, cocoloșite prin lux și dezmăț, a cărei putere de fascinație veche de când lumea trebuie că l-a atins și pe Larraín. Ca urmare, Spencer e traversat de o calitate aspră de horror corporal – și poate că nimeni nu era mai potrivit pentru a-i da chip decât Kristen Stewart, cu balansul ei abil între demnitate rănită (noile toane de egerie a cinemaului de artă) și cicatricile unor ștrengării de demult (soarele din Twilight nu poate să apună). Inteligența artistică a actriței e un bun corespondent pentru dramele acestei prințese care-a izbutit să-și sfâșie imaginea de atracție turistică, descoperind înlăuntrul ei un avatar mai real și păstrându-și, în ciuda ideii respingătoare de „divorț”, baza generoasă de followers.

Există o scenă în care Stewart, pradă unui vag acces delirant, e-aproape să fie asfixiată de colierul de perle – mici ghiulele de tun sidefii – primite în dar de la nepăsătorul ei soț (Jack Farthing), care i-a oferit fix același model și amantei. Scena de sufocare e reușită – ochii sunt din ce în ce mai înroșiți, simțim gâtul care ustură și inima care vrea să evadeze –, dar filmul înțelege că trebuie să respire cumva pentru a ne aduce teferi la final. De altfel, nimic din Spencer – vorbind în termeni cinematografici – nu e proaspăt: femeia care încearcă să aducă suflu nou într-un mediu stătut, ciocnindu-se de rigorile obtuze din jur asemenea unui spirit înaripat de pereții unei colivii, e o temă deja rulată. Au lucrat-o deja, cu puțină vreme în urmă, Yorgos Lanthimos (un cineast mult mai puțin interesant decât Larraín) în The Favorite sau, pentru amatorii de mostre rarefiate, Rita Azevedo Gomes în A portuguesa. Iarăși, dramaturgia filmului – cu pilda lui simplă de floare ofilită – inventariază gesturile cunoscute de mică rebeliune împotriva etichetei: o vedem pe Stewart cu capul în veceu, bucurându-se de o plajă goală, departe de nobilime, sau dând iama în torturile din bucătăria moșiei – și parcă o recunoaștem din alte filme, alte povești. Și-atunci?

Și-atunci, ceva straniu se înfiripă la mijloc, căci filmul posedă o rotunjime fantastică, suficient de intensă pentru a pune carne pe scheletul narativ plin de praf. (Orice biopic e ca un schelet batjocorit de elevii de gimnaziu la ora de biologie, iar faptul că Larraín excelează tocmai aici, într-o formulă plină de limitări, nu e întâmplător.) De altfel, puține filme instaurează mai solid sentimentul de grație profană, perfect terestră, aptă să dea seama de posăceala regală în care băltește Lady Di, preschimbându-i soarta într-o tragedie de proporții. Țintuit de o Kristen Stewart în mare formă – melancolia sa e dulce, „plină”, mereu gata să fie contrariată de o izbucnire festivă –, filmul încercuiește personajul cu atenție, menținându-se în limitele acceptabile ale demonstrativului. (Aproape orice biopic vrea cu tot dinadinsul să ne arate ceva, păcătuind prin surplus de edificare.) N-am fost atins de fenomenul Prințesei Diana – m-am născut după accidentul parizian –, dar ceva din paloarea acestei protagoniste bine ancorate, arhetipală și totuși bizară, nesupusă fără să cadă în maimuțăreală, îmi evocă acel destin umbrit de-atâtea necazuri.

Să dăm puțin înapoi. Cu Larraín, pariul nu e niciodată sigur. E ca și cum prin filmografia sa ar sta la pândă când un Dr. Jekyll, care luminează imprevizibilele sale filme de epocă, dornice la tot pasul să abandoneze exactitatea factuală pentru plăcerea de-a te juca de-a ficțiunea (NO, Neruda), când un Mr. Hyde care se coboară fără regrete înspre lentoarea glossy a unui cinema de autor căzut în putrefacție (Ema). Și totuși, ceva ne împiedică să-l condamnăm definitiv, în aceeași măsură în care ne intrigă iar și iar. Bun pastișor, Larraín surprinde bine suprafețele epocilor, apoi le dizolvă într-un cocktail de formate (peliculă, VHS). Mobil nevoie mare, nu și-a pierdut capul odată cu saltul spre America – de fapt, Spencer e un bun companion pentru acel tribut îndoliat care era Jackie, filmul despre soția președintelui Kennedy. Aici, Lady Di rătăcește citind despre Anne Boleyn, soția acelui teribil Henric al VIII-lea, care i-a ordonat decapitarea. Trimiterea e groasă, la fel ca acest zvâcnet de libertate din final, când se refugiază cu copiii la un KFC. Dar în momentele dinainte, cele care ne-arată o mamă cool și cu inițiativă, la ani-lumină de glu-glu-glu-ul filmelor despre aristocrație alienantă, măiestria filmului se lasă descoperită pe de-a-ntregul. Cinemaul lui Larraín execută frumos convenția – iar odată ce trece de ea, priveliștea recompensează efortul.

Foto main: captură din film

Audio

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK