Foto / Migrație

Stalingrad, Paris: Portrete din tabăra de refugiați

de Ioana Pelehatăi

Publicat pe 23 februarie 2017

Un tânăr care te privește în ochi. Un bărbat care tunde un alt bărbat. Bărbați tineri la coadă. Un semiprofil care iese dintr-un cort. Oameni care dorm în stradă. Au fost toți fotografiați în locuințele lor temporare din tabăra de refugiați Stalingrad din Paris, de Deborah Feldman (26), o artistă româncă.

Tabăra s-a materializat peste iarnă, în 2015-2016, chiar în fața blocului lui Deborah, lângă stația de metrou pariziană Stalingrad. Deborah se ducea dimineața spre biroul unde-și făcea stagiul de arhitectură și-i vedea pe refugiați că se trezesc dimineața devreme. Se spală pe dinți, mănâncă. Vin la ei asociațiile care-i îngrijesc, vine și fanfara armatei să le cânte. Refugiații iau prânzul, fac cursuri de franceză, trăiesc. Caută cu disperare să facă rost de pașapoarte, de acte. Știu că urmează să fie mutați într-un centru din nordul Parisului.

Apoi tabăra de refugiați e evacuată. Apoi refugiații se întorc. Apoi sunt evacuați din nou și tot așa, de câteva ori. Deborah caută prin presă să afle ce s-a întâmplat, dar nu găsește nimic. În cele din urmă, la final de octombrie 2016, refugiații se încaieră cu poliția, iar tabăra dispare definitiv. Apare jandarmeria, care interzice circulația localnicilor din zonă pe trotuare. Interzic fotografierea. Deborah se ceartă cu un jandarm, care o agresează. În locul locuințelor improvizate răsare, la fel de brusc ca și tabăra, o mare piață de brazi de Crăciun. Se umple bulevardul de brazi de la-nceput de noiembrie, să nu mai aibă loc tabăra. Poliția și armata se plimbă luni de zile prin zonă, ca să fie sigur că oamenii alungați din propriile țări nu se mai întorc.

Cu Deborah am mai stat de vorbă acum cinci ani, pe când era studentă în anul III la Actorie (UNATC) și în anul II la Arhitectură (UAUIM). Acum când ne auzim pe Skype, la final de ianuarie 2017, îmi spune că e cu totul altă persoană. Bine, tot n-a ales între fotografie, arhitectură, călătorit și câte altele. Dar, între timp, i s-a mai întâmplat o grămadă de viață.

După ce-a terminat facultatea, Deborah s-a dus la Paris. Un an mai târziu a lucrat o vară la New York ca fotograf la o revistă de modă. Apoi a stat aproape un an în India, unde spune că s-a reorganizat interior. A făcut fine tuning. După India a lucrat într-un birou de arhitectură la Tokyo, iar acum e înapoi la Paris. Și-a dat licența cu un proiect de transformare a Garajului Ciclop din București în locuințe, „tot cu gândul că o să mă-ntorc”. Și-a terminat masterul în vară.

Cât a fost plecată, timp de aproape șase ani, a avut contul de Facebook închis. „Fotografia mi-a fost companion, jurnal intim, pe tot parcursul. Tânjesc după contact – să văd și să fiu văzută. Sunt curioasă și vânez experiențe și oameni care pot să mă-nvețe ceva despre mine și despre natura umană”, zice scurta autobiografie de pe site-ul ei. Acum, așezată la casa ei, Deborah și-a redeschis contul de Facebook și vede că oamenii pe care-i lăsase acum șase ani în urmă s-au așezat. Au făcut niște alegeri.

Deborah nu poate să aleagă. „Am un soi de voce interioară care-mi zice: «Bine, bine, o iei pe drumul ăsta.» Dar dacă faci 80 de ani și-ți spui: Băi, ce dracu’ am făcut? Că nu despre asta era vorba!»” Așa că e „într-o continuă derivă”, care o cam îngrijorează și despre care nu știe cât o s-o mai țină.  Dar ce știe și simte e că merge spre un „mai simplu”, spre o viziune redusă la esențe.

„Nu simt c-am găsit răspunsuri. Nu simt că, «OK, gata, am aflat ce-aveam de aflat» Sunt încă în neliniște. Sunt încă în frământări. Sunt încă la pusul de întrebări”, îmi spune. Își dorește doar să spună la un moment dat: „Măi, sunt liniștită”.

La finalul lui octombrie 2016, autoritățile franceze au demolat marea tabără de refugiați „Jungle” din Calais, care stătuse în picioare timp de 16 ani. Au existat atunci ciocniri între refugiații care refuzau să plece și poliție. La nici o săptămână de la demolarea Junglei din Calais, numărul de solicitanți de azil în nordul Parisului a explodat.

Tabăra de la stația de metrou Stalingrad a răsărit în timpul iernii 2015 - 2016. A fost evacuată în repetate rânduri. În aprilie 2016, sute de refugiați s-au bătut cu scânduri și răngi. În septembrie au venit autoritățile cu buldozerele și i-au demolat. Președintele François Hollande a promis că va „curăța” zona ocupată, iar când au venit și mai mulți refugiați, la începutul lui noiembrie, a spus că nu-s dintre cei evacuați la Calais. Autoritățile pariziene au spus că vor construi un centru nou de primire în afara orașului, pentru 400 de persoane. La ora respectivă, Parisul adăpostea circa 3.000 de refugiați.

Când i-au evacuat de la Stalingrad, la început de noiembrie 2016, au venit cu 600 de polițiști și 82 de vehicule să-i transporte în 70 de centre de retenție din țară. Centrul cel nou din Paris nu era încă gata. I-au înconjurat mai întâi cu cordonul de poliție. S-au bătut. Apoi i-au triat: azilanții au primit dreptul să rămână, ceilalți au fost amenințați cu deportarea.

Presa spune că unii dintre refugiați sunt din Afganistan, alții din Sudan și Eritreea. Emanuelle Cosse, Ministrul Locuirii, a declarat că e esențial să-i ia de pe străzi și să-i ducă urgent în adăposturi. Khalid, un refugiat de 28 de ani, a declarat pentru Le Figaro că habar n-are unde este dus, când au venit să-i ia. O sursă a poliției a declarat pentru The Independent că mulți dintre refugiați sunt disperați să ajungă în Marea Britanie și ar face orice pentru asta.

Adevărul e că nu se știe nimic exact: de unde venea fiecare dintre refugiați? Unde voia să ajungă? Unde a ajuns?

„Treceam cu bicicleta și-mi spuneam: «Măi, nu se poate, astea sunt lucruri care trebuie fotografiate!» Mă simțeam vinovată că nu pot să fac fotografii. Au fost zile la rând când pur și simplu nu puteam. Ăsta a fost și momentul când m-am reapucat de fotografie după diplomă, pentru că simțeam că e o obligație. Și, după ce am acceptat că trebuie să fac fotografii, au fost și zile la rând când luam aparatul la mine, mergeam cu bicicleta și nu mă puteam opri, pentru că nu-mi dădeam seama care-i limita între un soi de voyeurism și cum îi ajut eu pe oamenii ăștia.

Faptul că ei trebuiau să-și petreacă cotidianul ca-ntr-o vitrină, în mijlocul unui bulevard, unde parizienii mergeau și-i vedeau cum se spală pe dinți, cum își fac nevoile – eu să mă opresc și să fac poze mi se părea de o indecență crasă. Mi s-a-ntâmplat să mă duc la brutărie, să iau o baghetă să împart, dar nu înțelegeam ce caut eu acolo. Mă bușea plânsul.

Din exterior, mi se părea copleșitor ce se-ntâmplă. Odată ce-am intrat și-am început să vorbesc cu ei, mi-am dat seama că e minunat că sunt acolo. Ei sunt învingătorii. Ei sunt ăia care au supraviețuit. E o tragedie ce se întâmplă cu ei.

Ei mi-au dat voie să îi fotografiez, văzând că am aparatul în mână.

N-am avut niciodată sentimentul de frică. Vorbeam cu tata și-mi spunea: «Măi, dar cum e, ți-e ok...?» Ei mă luau în brațe, voiau să facă poze cu mine. Și de fiecare dată când am fost, era și prietenul meu cu mine, așa că se stabilea o relație. Eram și un soi de curiozitate pentru ei, pentru că făceam poze și nu puteam să le arăt. De fiecare dată când le făceam îmi cereau să le arăt ce-a ieșit și erau foarte mirați că nu pot. Apoi vedeau și camera, vedeau că e o cameră veche. Nu era cineva care venea cu o cameră foarte sofisticată, cu o sută de obiective, în fața cărora ei se simțeau ca un exponat. Așa se simțeau mai în largul lor, poate.

Majoritatea refugiaților erau veniți din Sudan. Erau și câțiva din Siria. Erau veniți prin Italia. Și toți spuneau că erau foarte încântați să fie la Paris, nu-mi dau seama de ce – dar spuneau că le e mult mai bine decât în toate celelalte țări prin care trecuseră înainte să ajungă la Paris.

Ce m-a impresionat foarte mult este că, deși niciunul n-avea o destinație, nu știa încotro, încercau să învețe franceză. M-a impresionat teribil că făceau un maxim efort să folosească cuvintele pe care le știau. Unii dintre ei aveau și cărți și stăteau și repetau cu tine. Oameni în toată firea, de toate vârstele, cu profesii – mi se părea că ipostaza în care se aflau îi transforma în niște copii.

Nu erau niciunii cu familii, erau numai bărbați – pentru că sper că femeile și copiii erau undeva mai bine.

Developând filmele, când vezi fotografiile, îți dai seama că sunt foarte puține cele în care vezi această fericire a supraviețuirii - care, de cele mai multe ori, nu este pe chipurile care zâmbesc. E mai degrabă pe cele care nu zâmbesc. Cele care zâmbesc sunt, de fapt, o mască. Sunt cei care pozează. Sunt foarte multe fotografii pe care nu le-am folosit, pentru că erau într-un joc cu camera care mi se părea derizoriu. Mi-ar fi trebuit mult mai mult timp cu ei ca să găsesc coarda exactă. Tonul. Nuanța.”

Poți să vezi mai multe fotografii realizate de Deborah Feldman în tabăra de refugiați de la Stalingrad aici și aici.

Tema de gândire

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK