Publicat pe 10 februarie 2022

În vara lui 2021, douăsprezece artiste s-au întâlnit la București și au petrecut o vacanță locală. Șase luni mai târziu, o expoziție le readuce împreună, într-un dialog vizual despre ce a însemnat Staycation pentru ele. 

Staycation este un concept care desemnează o vacanță sau o perioadă destinată relaxării și petrecerii timpului liber în limitele sau proximitatea casei, orașului sau țării în care persoana locuiește. Prima mențiune a termenului apare în 1944, cu o conotație economică: reducerea consumului de combustibil și resurse în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. Termenul a redevenit popular în timpul pandemiei COVID-19, odată cu noile restricții de călătorie, de data asta pentru a promova turismul local și domestic.

Proiectul artistic Staycation a luat naștere ca o colaborare între Galeria Catinca Tabacaru, Asociația Sandwich și CTG Collective, o organizație care își propune să aducă împreună artiștii și comunitatea. Inițiativa reunește șase artiste din Berlin (Isabella Fürnkäs, Yen Chun Lin, Lexia Hachtmann, Bethan Hughes, Barbara Lüdde, Rachel Monosov) și șase artiste românce (Ioana Stanca, Catinca Malaimare, Ana Pascu, Daniela Pălimariu, Lera Kelemen și cu mine) într-un discurs despre solidaritate, ecologie, feminism, restricții și vulnerabilitate.

A început sub forma unui simpozion. Ne-am întâlnit la București pe 16 iulie. Nu ne cunoșteam, dar știam că urma să petrecem o săptămână împreună. Totul într-un cadru informal care ne invita să încetinim, și să ne reamintim cum se simte conexiunea interumană după o perioadă plină de restricții.  

Primele discuții au fost despre momentul în care ne aflam după mai bine de un an de pandemie. Încă de la început dialogul a curs lin, frust, fără abstractizări sau clișee, un fel de declarație de onestitate. Am aflat că în lunile din urmă ne-am ajustat, ca artiste și ca femei, că am pierdut ateliere și am renunțat la moduri de lucru și de gândire care nu ne mai serveau; că lucrăm cu medii de creație diverse: de la desen, pictură, broderie, la performance, sunet și instalație, iar izolarea și limitările contactului fizic ne-au făcut să ne regândim pe alocuri propria practică.

Am luat la pas Bucureștiul în zilele toride de vară și am explorat scena de artă și istoria locală. Am vizitat galerii, muzee, cartiere. Am mers la Piața Obor și ne-am perindat o vreme printre tarabe. Ne-am întors cu fructe și legume proaspete, cu care am pregătit împreună o masă. Actul preparării și servirii mesei a creat un context pentru chestionarea rolurilor feminine asumate sau moștenite în spațiul domestic. Cum ne raportăm la ele și cine suntem în afara lor? au fost unele din întrebările care ne-au stimulat.

Într-una din zile am pornit într-o expediție în Parcul Național Văcărești. Artista Bethan Hughes ne-a purtat prin delta urbană, vorbindu-ne despre istoria locului și recitând scurte pasaje din The Third Landscape from Planetary Garden de Gilles Clement. Totul într-un ritm lent, cu opriri frecvente pentru a asculta natura din jur și a reflecta asupra contextului ecologic global. Mai târziu, Ioana Stanca, a cărei practică artistică valorifică procesele lente, ne-a invitat la un atelier de făcut pâine. Am cântărit ingredientele, am frământat și am lăsat aluatul la dospit. Am așteptat. Am aprins un foc la un cuptor de lemne și am pus pâinea pe vatră. Cât timp pâinea s-a copt, Yen Chun Lin ne-a indus într-o stare de somn colectiv prin intermediul peisajelor sonore pe care le creează. Vocea șoptită a lui Yen ne-a purtat încet de la conștient la inconștient, într-un ritm natural; un timp suspendat; ne-am apropiat. Au urmat discuții despre statutul de femeie și mamă în industria artistică, despre fricile, provocările și oportunitățile asumării unui proces creativ și matern. Totul într-un cadru intim în care ne-am ascultat rând pe rând vulnerabilitățile și strategiile de gestionare a relației dintre artă și viață. Timpul petrecut împreună ne-a hrănit și a creat un spațiu sigur în care fiecare s-a simțit văzută, ascultată, apreciată.

Despre acest spațiu este și expoziția Staycation. Deschisă în luna decembrie și extinsă spre vizitare până pe 12 februarie, expoziția traduce atmosfera simpozionului într-un parcurs vizual curatoriat de Catinca Tăbăcaru și Daniela Pălimariu de-a lungul a două spații de artă bucureștene: Sandwich Offspace și Galeria Catinca Tabacaru.

Lucrările lui Bethan Hughes ne readuc în orașul gazdă prin două tablouri ce par să încapsuleze acea zi toridă de vară petrecută în Delta Văcărești. Forme vegetale fac subiectul unor decupaje din oțel într-o simbioză subtilă între natural și industrial. 

Barbara Lüdde simte Bucureștiul altfel. Interesată de aspectele marginale ale societății, de subculturi și de constructul de gen, Barbara crează portretul unui taximetrist bucureștean într-un colaj vizual în care atributele personajului — tatuaje, accesorii, frizură, haine — chestionează granițele sociale și de gen, precum și raporturile între centru și periferie. 

Ana Pascu conduce discursul într-un spațiu mental prin Transfinxing Shells, o instalație site specific ce se folosește de video, sunet, ipsos și material textil, pentru a crea un spațiu neutru, în care spectatorul este invitat să privească detașat întâlnirea între mediul digital și cel fizic, material. 

Yen Chun Lin explorează un alt strat al minții, inconștientul. We met through dreamscapes rememorează experiența somnului colectiv printr-o sculptură delicată din argint completată de un colaj sonor. Lucrarea lui Yen e ca o șoaptă care te poartă în spațiul intermediar oferit de starea de visare, în care poți călători oriunde și totuși să rămâi în același loc. 

Tot un spațiu intermediar explorează și artistele Lera Kelemen și Rachel Monosov în lucrările lor. Instalația Lerei umple o cameră din Galeria Catinca Tabacaru și ne oferă o perspectivă nouă asupra stării de izolare printr-o paralelă cu spațiul domestic și feminitatea. De-a lungul istoriei, femeile au fost deseori captive în cadrul gospodăriei, care oferea atât siguranță, cât și constrângeri. Singurul contact cu mediul exterior era fereastra, acest spațiu intermediar între cele două lumi pe care artista îl marchează printr-un un colaj textil, ca amintire a îndeletnicirilor prin care femeile găseau „evadare”. Lucrarea lui Rachel ne readuce în prezent. Life between Lives este o serie de cinci fotografii care surprind experiența maternității și a spațiului familial în contextul pandemic. Deși autobiografică, intervenția artistei ne pune în contact cu experiențe universale legate de naștere, viață, moarte, renaștere și de spațiul dintre ele. 

Daniela Pălimariu propune o altă viziune a ideii de familie. Instalația FAMILY VIII (EARS) face parte dintr-o serie mai largă de familii realizate de artistă și este alcătuită din două personaje din oțel inoxidabil, pornind de la forme de ambalaje depliate. Relațiile între cei doi pot fi diverse, complexe, neregulate, la fel ca și pliurile și reflexiile pe care le creează suprafețele lor. 

Lexia Hachtmann și Isabella Fürnkäs explorează mai degrabă un spațiu intern, intim. Picturile Lexiei pornesc de la reprezentările Abatonului în pictura ortodoxă, deseori sub forma unei ctitorii purtate în mâini de comanditarii acesteia. Abatonul desemnează spațiul din spatele altarului în biserica ortodoxă, un loc sacru, interzis femeii. Amplasate sub forma unor pânze agățate din tavan, lucrările Lexiei te invită să pășești într-un cadru simbolic în care personaje misterioase și construcții în miniatură par a face parte dintr-un joc despre includere și excludere. Isabella ne oferă o formă simplificată a casei: o structură din oțel asemănătorare unui cort sau unui adăpost îmbrăcat în mătase și completat de o proiecție video. Lucrarea Open Secrets ne vorbește despre spațiul dintre noi și mediul exterior, de resursele interne nebănuite care se află sub pielea noastră. 

Tot într-un spațiu intim ne poartă și Ioana Stanca prin două lucrări: o broderie și o sculptură soft. Broderia Strange Flowers (Ai grijă de tine) pare că păstrează din lentoarea zilelor de vară, ilustrând un corp feminin adormit alături de flori și simboluri cusute în culori vibrante, îmbrățișate de negrul protectiv al ramei. Lucrarea 12 Eyes and a hidden fire este o sculptură soft reprezentând o foarfecă supradimensionată realizată din catifea brodată. Silueta elegantă, sinuoasă a foarfecii parcă te invită să o atingi, să o îmbrățișezi sau să o frămânți. 

Această intimitate între noi și obiecte este explorată și de Catinca Malaimare în relația cu tehnologia. În video-ul Clumsy, blinking, swirling machines, Catinca performează alături de tehnologii antropomorfizate, pe care le atinge le folosește, le pune în mișcare. Timpul și ecranul parcă sunt diluate de privirea artistei care te fixează, într-o dualitate între participare și detașare.

***

Când am primit provocarea de a face parte din grupul de artiste românce implicate în proiect, nu m-am gândit unde mă va purta, însă ce a urmat a fost unul din cele mai intense exerciții de vulnerabilitate la care m-am supus.

A început curajos. Era ultima mea zi la 22 de ani, septembrie 3. Ajunsesem în Viscri cu o seară înainte și tot ce îmi doream era să mă rup de oraș pentru câteva zile. Pe 3 septembrie am vizitat satul și cetatea fortificată. Am luat la rând case, copaci, vite, tarabe și am înaintat încet pe drumul pietruit. Am urcat într-unul din turnurile cetății de unde am văzut o panoramă superbă a dealurilor din apropiere. Era un soare blând de septembrie, cu vânt proaspăt și mult verde de jur împrejur. Mirosea a pământ umed.

Într-una din încăperile cetății am dat peste o expoziție de cahle din teracotă. O cahlă (germ. kachel ucr. kahlja) este o placă de pământ, arsă în cuptor, de formă pătrată sau dreptunghiulară, întrebuințată la construcția hornurilor, a vetrelor, a cuptoarelor și a sobelor, alcătuind învelișul exterior al acestora. Agățate vertical, pe niște paleți din lemn, cahlele erau decorate cu modele și semne diverse în culori vii. De la păsări și motive vegetale, la castele, forme geometrice și acvile bicefale. Am devenit curioasă. După o scurtă discuție cu un ghid turistic, am aflat că expoziția era organizată de o fabrică de teracotă din Mediaș. Două zile mai târziu eram înapoi la București și le telefonam. Voiam să învăț să fac cahle. Și așa a început ceea ce urma să fie un proiect artistic și de cercetare ce avea să mă poarte departe de casă, într-un orășel din Transilvania, și mai aproape de mine.

Teracota Mediaș a fost fondată în 1906 de sasul Gref Iulius, iar astăzi este singura fabrică din România care produce cahle și sobe din teracotă realizate manual. Procesul începe de la amestecul de pământ, același de peste o sută de ani: argilă caolinasă de Medgidia, nisip cuarțos de Aghireș, caolin, argilă refractară de Șuncuiuș și apă. Bulgărele de pământ obținut este presat manual în matrițe-negativ din ipsos, în care este sculptat în prealabil modelul dorit. Cahla păstrează astfel amprenta făuritorului ei. După ce i se adaugă pe revers o ramă de prindere, placa rezultată (pozitiv) este finisată și dată cu angobă, o soluție din lut diluat care conferă cahlelor rezistență și plasticitate. Urmează uscarea, care durează între două și trei săptămâni într-un spațiu bine ventilat. Apoi se aplică glazura (amestec de pigmenți speciali), iar cahla merge în cuptor pentru 24 de ore la peste 1000 de grade. Placa obținută poate fi măcinată și reutilizată ca material pentru producerea de noi cahle. Și ciclul se reia.

Am ajuns prima dată la Mediaș la final de septembrie, după un drum de 6 ore cu trenul. Fabrica se află la ieșirea din oraș, dincolo de podul peste Târnava Mare. Spațiul incintei nu este mai mare decât cel al unei vile cu etaj și numără mai puțin de 30 de angajați. După ce l-am întâlnit pe directorul fabricii, am făcut turul locului și m-am lăsat absorbită de atmosfera lui: sunete ritmice de lopeți cu nisip și moară măcinând, glazuri în culori vii lucind într-o mare de bej, aer uscat, căldură, forfotă și o stare de familiaritate și siguranță care m-a cuprins de când am intrat. Mirosea a pământ ars.

Majoritatea zilelor la fabrică mi le-am petrecut în atelier, unde Iulia, sculptoriță responsabilă de partea de creație și restaurare, m-a învățat pas cu pas ce am de făcut. Am început să-mi creez propria matriță, uitându-mă la zeci de modele de cahle și cercetându-le istoria.

Se pare că primele sobe alcătuite preponderent din cahle așezate succesiv apar în jurul anului 1300 pe teritoriul Elveției de astăzi. Sobele de teracotă rezolvau problema fumului emanat de sistemele de încălzire deschise, stocau și degajau căldura pentru mai mult timp. Datorită avantajelor practice, se răspândesc rapid în Europa Centrală și de Est prin circulația meșterilor, a comercianților, a coloniștilor germani și a nobililor. Așa ajung în Transilvania, unde producția de cahle și sobe din teracotă se leagă în special de comunitatea săsească și de mediul urban.  

Din secolul al XIV lea, cand încep să fie decorate, cahlele poartă cu sine imagini diverse: de la scene biblice, la sirene cu coada bifurcată, cavaleri, plante, motive geometrice, arhitecturale și heraldice. Totul într-un limbaj vizual misterios care m-a atras din prima. Nu putem ști cu siguranță ce semnificații aveau aceste imagini în trecut, însă cercetările actuale propun câteva ipoteze. Pe lângă rolul decorativ, iconografia cahlelor ar fi putut funcționa ca simbol al statutului și identității comanditarului, ca formă de comunicare și alfabetizare vizuală ce precede apariția tiparului sau ca imagini protectoare ale casei, legate de credințe și superstiții populare. Vatra de foc era văzută atât ca o sursă de lumină, căldură, hrană, cât și ca un spațiu expus duhurilor rele și farmecelor, un obiect periculos, ce putea provoca incendii și intoxicarea cu fum a locatarilor casei. De aici nevoia ocrotirii vetrei, prin simboluri apotropaice.

Mi-am propus încă de la început să-i ofer cahlei mele o dimensiune sacră, ritualică, care să vorbească despre procesul de transformare umană așa cum este el: lent, dur, vital, cilcic. Au urmat multe drumuri la Mediaș pe parcursul a trei luni în care am învățat să mă joc cu pământul, să îl îmblânzesc. A rezultat instalația  Axis Mundi, ce poate fi văzută în sala mare a Galeriei Catinca Tabacaru. Instalația pe care o propun în cadrul expoziției Staycation conține o cahlă glazurată, orientată sub formă de romb, ce poartă cu sine o interpretare personală a motivului arborele vieții: o siluetă voluptoasă, care se compune și se recompune din spirale largi, prinde rădăcini, înmugurește și crește către un nivel superior. Întâlnit deseori pe cahle, arborele vieții este un simbol ancestral, prezent de-a lungul istoriei în toate formele de manifestare artistică umană. Acesta întruchipează evoluția ciclică a universului — naștere, moarte, regenerare — și este, alături de romb, un semn al fertilității și al continuității din generație în generație. La fel este și procesul facerii de cahle în care fiecare matriță poate produce un număr considerabil de piese aproape identice, iar fiecare cahlă, imprimată în ipsos poate deveni la rându-i matriță pentru altele. E ca un arbore genealogic în care putem trasa relații de rudenie, crea familii și ajunge la sursă.

În procesul nostru de transformare și căutare de sine nu suntem singuri, ci interconectați. Ne întâlnim deseori și ne schimbăm traiectoriile. Împărtășim resurse. Creștem. Ne frângem și ne recompunem. Lucrul cu pământul m-a pus în contact cu mine și cu alții, m-a modelat, m-a forțat să încetinesc și să cresc; m-a dărâmat, am reluat. Nu aș fi reușit fără o mână de oameni a căror nume se regăsesc sau nu în textul ăsta și care m-au ajutat să nu uit de ce am început. Ca să nu mai fug, de mine. Și am prins rădăcini.  

Mulțumiri speciale Teracota Mediaș și Arhiva Muzeului Țăranului Român.

Expoziția Staycation mai poate fi vizitată până pe 12 februarie la Galeria Catinca Tabacaru (Strada Mexic, nr.1) și Sandwich Offspace (Atelierele Malmaison, Calea Plevnei, 137C). 

Fotografiile din expoziție sunt realizate de Cătălin Georgescu / Courtesy Galeria Catinca Tabacaru & Sandwich Offspace.
 

10 februarie 2022, Publicat în Arte /

Text de

  • Ana Maria ȘtefanAna Maria Ștefan

    Exploratoare a creativității sub toate formele ei. E licențiată în istoria si teoria artei si își caută echilibrul între privitoare și creatoare.


Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK