Mă gândeam zilele trecute, urmărind noua furoare cu melodia Erikăi Isac, la dăți din istoria intelectuală (subiectul aproximativ al acestui spațiu) în care femeile să fi luat poziție în privința felurilor în care au fost tratate de bărbați. Sunt enorm de multe. Lupta e multiseculară și nu începe cu feminismul modern – primele texte scrise de femei care încep să pună la îndoială așezarea politică și prejudecățile misogine sunt vechi, foarte vechi și datează dintr-o perioadă care coincide, mai mult sau mai puțin, cu începutul istoric al Principatelor Române. Da, primele tratate protofeministe datează de dinainte de domniile lui Vlad Țepeș. Unele dintre ele, cum e Cartea cetății doamnelor, sunt traduse în românește, dar vasta lor majoritate rămân necunoscute în afara istoriei intelectuale feministe, deși sunt deopotrivă bine scrise, de o pătrunzătoare putere de anticipare politică și, în esență, mult mai radicale decât ar putea concepe cumintea societate civilă românească, care tresare impacientă și timidă la „isme”. Ele fac parte dintr-o lungă tradiție, care începe la 1400 cu Christine de Pizan, și în multe privințe continuă până azi. Vreme de câteva sute de ani, dezbaterea asta s-a numit querelle des femmes sau chestiunea femeilor – ea a fost una dintre multele asemenea „querelles” din Vest și poate cea mai longevivă, după cea a disputei despre preeminența clasicilor asupra modernilor (ori viceversa).
Cartea cetății doamnelor
În esență, querelle des femmes numește o serie de tratate despre relațiile dintre sexe, care se întind aproximativ din secolul al XV-lea până la sfârșitul celui de-al XVIII-lea. Câteva sunt scrise de bărbați (unul influent al lui Heinrich Agrippa), dar multe sunt scrise de femei care încearcă să contreze genul de prejudecăți care circulau în epoca în care au fost scrise: că femeile sunt ființe inferioare, că nu pot să gândească, că sunt făcute să se ocupe de gospodărie, că principala lor funcție e procreația, că nu trebuie educate decât suficient cât să recunoască diferența dintre mătură și făraș etc.; pentru că suntem în anii 1500 și 1600, aceste prejudecăți erau atât de generalizate și de împământenite cât să fi fost sufocante, iar șansele unui protest social împotriva lor erau cu adevărat nule. Singurul protest posibil era încă intelectual și feminismul avea să rămână un protest mai ales intelectual până în secolul XIX. Dacă erai femeie cu mijloace și educație, aveai șanse să-ți poți imagina o viață intelectuală și autonomă, dar presiunea căsătoriei era atât de mare, că sfârșeai într-un mariaj care le excludea de cele mai multe ori pe amândouă.
Nu e de mirare că multe dintre aceste tratate se plâng tocmai de căsătorie. Într-adevăr, unele din aceste protofeministe refuză căsătoria nu doar în scrierile lor, ci și în viață. Una dintre verișoarele lui Ludovic al XIV-lea și o mare doamnă a Franței, domnișoara de Montpensier, nu se căsătorește niciodată și discută într-un schimb epistolar cu o prietenă, doamna de Motteville, că, printre multele motive pentru care le displac bărbații, se numără și acela că „ne uzurpă stăpânirea mării și-a pământului, științele, meritul, puterea, cea de a judeca și de a fi stăpâne peste viețile oamenilor, demnitatea în orice situație și, în afară de caier, nu există nimic sub soare pe care să nu-l fi luat pentru ei”. Ce rost ar avea, se întreabă, să intre de bunăvoie într-un contract în care cedezi și puțina libertate care ți-a mai rămas?
O altă franțuzoaică, Marie de Gournay, se săturase și ea de toți bărbații care nu mai conteneau să „vilipender le sexe féminin” – să insulte sexul feminin, alături de multe altele. În tratatele astea vezi mai multe strategii de coping cu misoginia: cea mai la îndemână era o chestie moștenită din Evul Mediu târziu și care folosea procedeul catalogului. De Gournay așa face: înșiră toate femeile onorabile din istoria antică și medievală, ca într-un soi de listă a onorabilității, a cărei menire era să arate că și stirpea feminină produsese plusvaloare istorică. O alta, mai interesantă poate, e apelul la figura Precistei, care era, nu-i așa, femeia desăvârșită prin excelență – cum se putea ca o cultură creștină să arate atâta desconsiderare femeilor, când una dintre figurile ei centrale era tocmai o femeie? Altele, încă și mai temperate, spun că perceputa inferioritate socială a femeilor se datorează numai și numai faptului că au fost ținute în ignoranță de către bărbați, prin aceea că li s-a refuzat educația.
O strategie mai radicală însă, și care prinde în epocă, mai ales în Italia, e de a declara de la bun început că femeile sunt pur și simplu mai bune decât bărbații și că aceștia sunt atât de pierduți, de monștri și de viciați, că nu le mai poți găsi nicio scuză. Și domnișoara de Montpensier, numită mai sus, își imaginează împreună cu prietena ei o Republică condusă de femei, care ar funcționa mai bine tocmai din această pricină. Sau, în cuvintele Arcangelei Tarabotti dintr-un tratat de secol XVII despre tirania paternă, femeia este din fire „mai nobilă, mai rafinată, mai puternică și mai demnă decât bărbatul”.
Asta e doar încălzirea pentru Tarabotti. Pentru cine are răbdare să-i citească tratatul, publicat la Chicago University Press, într-o colecție devenită esențială pentru studiul feminismului timpuriu, o să vadă că she goes all out și într-un loc îi face pe bărbați „proxeneții Satanei”. Arcangela Tarabotti avea toate motivele să deteste bărbații: de mică fusese închisă într-o mănăstire, pe care o ura, neavând nicio vocație pentru viața religioasă; ajunsese acolo, spune ea, doar din pricina unui calcul economic al tatălui. Cu o îndrăzneală de neimaginat pentru secolul XVII, și care nu poate să vină decât din disperare, spune că pentru multe dintre femeile italiene mănăstirile sunt de-a dreptul închisori și că nu sunt mai bune ca iadul; într-un loc sugerează că deasupra oricărei uși de mănăstire ar trebui să apară avertismentul infernal al lui Dante, cu „lăsați orice speranță...”. Lesne de înțeles că numele tratatului, Tirania paternă, deplânge tocmai controlul complet al taților asupra fiicelor.
Cum mai sunt bărbații pentru Tarabotti? Cum nu sunt, mai bine. Sunt mincinoși, bestii, monștri „cu o sută de limbi”, distrug omenirea, sunt tirani, inconstanți și nedemni de încredere, nu-și pot stăpâni pasiunile, „sfincși diabolici”, le sunt „permise toate viciile doar pentru că sunteți bărbați” și
„din prima zi a creației v-ați lăudat cu faptul că ne-ați fi superiori, dar fără absolut niciun motiv; și într-adevăr, dacă v-ați făcut superiori, asta s-a întâmplat nu datorită talentelor voastre înnăscute sau reușitelor, ci unei sfruntate uzurpări. în schimb, noi ne declarăm cu bucurie inferioarele voastre în defecte și vă lăsăm vouă laurii victorioși ai viciului.”
„Uzurpare” e aici cuvânt central, cum era și în citatul din Mademoiselle de Montpensier. Asta îi spune cititorului: orice putere are bărbatul e ilegitimă, și e ilegitimă nu politic, ci în termenii unui drept natural, fiindcă ce-a făcut bărbatul a fost să întoarcă pe nedrept și în favoarea lui o situație lăsată de Dumnezeu ca firească. Lucrul cel mai interesant la toate tratatele din querelle este că sunt, fără excepție, creștine și arborează valori cât se poate de conservatoare în rest. E în creștinism un universalism pe care e aproape imposibil să nu-l împingi până la limitele sale politice, în felul ăsta: dacă e adevărat că toți oamenii sunt egali în fața lui Dumnezeu, de ce atunci ai societăți în care bărbații conduc și femeile nu? Și dacă e adevărat că, insuflându-le oamenilor rațiune, divinitatea le-a dat tuturor același dar al minții și-al cunoașterii, de ce atunci să crezi că bărbații îl au și femeile nu? Ăsta e de altfel un argument pe care unii aboliționiști americani aveau să-l folosească împotriva sclaviei 200 de ani mai târziu. Nu știu feministă între 1500 și 1800 căreia să nu-i fi dat prin cap să folosească linia asta de argumentație, a egalității în fața tribunalului divin, care conferă egală demnitate oricui. E pur și simplu prea la îndemână.
The Merits of Women: Wherein Is Revealed Their Nobility and Their Superiority to Men
Cel mai bun tratat din perioada asta sau, în orice caz, preferatul meu, îi aparține unei alte italience, Moderata Fonte (pe numele ei adevărat Modesta Pozzo) – se numește, simplu, Meritele femeilor. Tarabotti și-o luase, în scrierile ei, drept precursoare; erau amândouă din Veneția. Tratatul e, de fapt, un dialog pe modelul celor antice, care – cu revirimentul platonismului – erau foarte în vogă printre umaniștii italieni. În el, șapte venețience educate și frumoase se întâlnesc în grădina unei prietene ca să poarte discuții intelectuale, printre verdeață și fântâni, ca-n Phaidros. Una dintre ele e proaspăt căsătorită, prilej să se discute despre ce altceva decât avantajele și dezavantajele căsătoriei.
Discuția pornește în trombă de altfel – e foarte bine scrisă și foarte teatrală. Una dintre femei, Lucretia, spune: „Ca să vă spun adevărul, nu suntem cu adevărat fericite decât când suntem singure cu alte femei; cel mai bun lucru care i se poate întâmpla unei femei este să poată trăi singură, fără compania bărbaților.” O alta, Corinna, care e actrița principală a discuției, adaugă, în caz că mai era vreo îndoială: „mai bine mor decât să mă supun unui bărbat”. Ce face dialogul ăsta mai bun decât textele celelalte este că aici se mai găsește din când în când cineva care să mai apere și poziția adversă. Tânăra căsătorită îndrăznește să sugereze că poate bărbații nu sunt totuși atât de răi.
Da' de unde? i se răspunde. „Mai bine cauți sânge într-un cadavru decât cea mai mică urmă de decență într-un bărbat”, la care mie îmi vine mereu să râd. Logica acestor discuții – care era de altfel și logica din Tirania paternă – este șarja, e evident pentru cine citește. Dialogul va sfârși, într-un fel sau altul, prin a recunoaște totuși că, deși libertatea feminină e sacrosanctă, iubirea dintre femei și bărbați e inevitabilă. Până atunci însă, conlocutoarele profită de după-amiaza lor venețiană ca să câștige cât mai multe puncte împotriva bărbaților. Iat-o tot pe Corinna, într-un citat antologic și foarte modern pentru un text de secol XVI:
„Dacă suntem inferioare lor în statut, dar nu în valoare, atunci acesta e un abuz ce-a fost introdus în lume și pe care bărbații, de-a lungul vremii, l-au transformat treptat în lege și obicei; și a devenit atât de înrădăcinat că ei pretind (și cred cu adevărat) că acest statut câștigat prin agresivitate e al lor de drept. Iar noi, femeile, care – printre alte calități ale noastre – suntem eminamente calme, pașnice și de la natură blânde, suntem pregătite să îndurăm până și o asemenea ofensă de dragul unei vieți pașnice. Și am suferi-o cu și mai multă înțelegere dacă ar fi și ei rezonabili și le-ar permite lucrurilor să fie egale și să existe o oarecare paritate; dacă n-ar insista să exercite un control absolut asupra noastră și într-o manieră așa arogantă, purtându-se cu noi cum te porți cu sclavii care nu pot să facă un pas fără să ceară voie sau să spună un cuvânt fără ca ei să le sară la gât. Ți se pare un lucru atât de puțin important pentru noi încât să nu zicem nimic și să trecem lucrurile acestea sub tăcere?”
Două lucruri sunt interesante în aceste texte: ele par moderne, deși rămân o specie de feminism 1. de dinainte de secularizare și 2. de dinainte de revoluția sexuală. E cu atât mai uimitor că argumentele din dialogul Moderatei Fonte sunt similare unor lucruri pe care le găsești 400 de ani mai târziu, la sufragete sau de Beauvoir. Dar, spre deosebire de feminismul modern, nicăieri nu va apărea în aceste texte nici ideea că credința ține în obediență femeia – ceea ce înseamnă că li se părea perfect rezonabil să fie creștine și feministe în același timp –, nici cea că femeia ar avea o libertate sexuală completă, fiindcă ele însele prețuiesc fecioria cu o dedicație în esență religioasă.
Discuția din Meritele femeilor continuă pe linia asta multă vreme și ia turnuri ciudate, despre astrologie și filozofie naturală, tipice pentru tratatul renascentist. Într-un intermezzo nocturn, gazda Leonora visează chiar că se bate cu bărbații despre care tocmai discutaseră și „că băgam spaima în ei și nu mă dădeam bătută, îi făceam bucăți-bucățele și masacram atât de mulți, că au luat-o cu toții la goană”. Când colo, era o pisică de-a casei care alergase și omorâse câțiva șoareci prin camera de dormit. Și totuși, se mai găsește cineva să întrebe: dar dacă toți bărbații ăștia sunt așa răi, de ce-i mai iubim? „când dragostea și-a găsit drumul spre inima cuiva”, spune cineva, „nu cred că altceva în afară de moarte mai poate să o curețe și să o vindece.” Și deși sunt în principiu universaliste și sigure că tot universul funcționează sub o singură lege, iau, ceva mai devreme în dialog, distanță până și de această retorică moștenită a dragostei: „Chiar crezi, răspunde Cornelia, că tot ce ne-au spus istoricii despre bărbați – sau despre femei – e adevărat? Ar trebui să te gândești că aceste istorii au fost scrise de bărbați, care nu spun niciodată adevărul decât din întâmplare.”
Fotografia principală este un fragment din lucrarea Nașterea Fecioarei de Fra Carnevale (Bartolomeo di Giovanni Corradini).
