Vârstele iubirii, prima carte despre iubire a lui Mihail Neamțu, apărută în 2016, era un miracol sociologic. Era scrisă recent, dar în stilul anilor 1880. Ni se prezintă acolo povestea de iubire dintre Dora și Mihnea, de pildă, surprinși la vârsta primului tremur erotic. Autorul nu i-ar spune tremur erotic, îi spune în schimb „tremur de nesațiu și fior nedeslușit”, fiindcă el apreciază puritatea și-i vine greu să recunoască că nu e nimic mai deslușit, în fapt, decât fiorul primei iubiri adolescentine, unde misterul nu vine, să fim serioși, din calitatea divină a atracției, ci din faptul că nimeni nu știe ce face și tuturor le e frică. În fine, cu această curățenie feciorelnică se și doresc cei doi, altfel oameni cerebrali. Ea deja „devorase câteva rafturi din marea literatură universală”, iar el „alegea orgasmul intelectual, plimbându-și pofta pe crestele alpine ale culturii europene.” Îl alegea pe acesta, se înțelege, în schimbul celuilalt orgasm, doar corporal și prea terestru. Ascultă amândoi muzică clasică, discută despre Iosif Sava, se întâlnesc în parcuri printre flori înghețate și, când în sfârșit ajung în pragul unei pure semi-intimități, Mihnea își pune capul pe pieptul Dorei și, la ce se gândește? La „sunetul de toacă al dimineților athonite”, cititorule; e poate primul adolescent care-a făcut-o, de când s-a aruncat Sfântul Benedict în urzici ca să-și învingă înfocarea trupului pe la 500 d. Hr. Apoi amândoi „tac infinit”. După ce își iau la revedere, Dora îi scrie lui Mihnea în scrisori, folosind un imposibil viitor cult la vârsta aia: „De-ți va fi dor de umerii mei, mângâie întâiul copac ce-ți iese în cale.”
Lui i se face dor de ea, e adevărat, dar tot nedeslușit și pur, după care – nu mai știu de ce – se duce pe munte, unde, ca în Alecu Russo, „oxigenul curăța aerul pădurilor de foioase și împrospăta, mai sus, covorul verde al coniferelor. Pâraiele cu ape dulci curgeau vertiginos la vale.” La ce se gândește pe munte? La rezistența anticomunistă. Nu știm ce gânduri alterorgasmice o preocupă pe Dora între timp, dar știm ce face de îndată ce înfloresc ghioceii: „anunțul primăverii a cucerit văzduhul și tânăra visează la prințul care va bate la poartă.”
Vârstele iubirii. Cum transformăm întâmplarea în destin
Apoi dragostea lor se adâncește și-și fac mari promisiuni. Neamțu n-o spune așa; în schimb, spune: „Mihnea și Dora s-au preluat reciproc în sfera intimității, iar conjugarea voințelor a produs fuziunea celor trei registre ale temporalității — ieri, astăzi și mâine.” Își promit să se logodească în chilii mici, imaculate, în fața unui „preot blând”, ca-n Strigoii lui Eminescu. Dar, firește, pentru că sunt prea tineri ca să se înțeleagă, ceva nu merge și iubirea lor se răcește.
Cam așa stau lucrurile cu prima lui carte despre dragoste, care este o operă de mare nostalgie lirică. În ea, dragostea e un mister, fecioria o taină, corpul sacru și poftele lui „cuptor babilonian”, aleasa e a inimii, virtuțile sunt „sufletești” și limbajul religios. Tonul e elegiac, cum spuneam că e și la Patapievici, pe care l-am recenzat anul trecut, dar care avea ceva mai multă substanță intelectuală și stăpânea măcar minimul scriitoricesc: arta de a te feri de penibil.
De fapt, această atitudine elegiacă este definitorie pentru conservatorismul românesc, doar că la Neamțu o întâlnești în formele sale mai agresive. E firesc pentru un creștin să fie mai elegiac acum decât la 1800, pentru că creștinismul pierde jocul istoriei; nu e neapărat o fatalitate, doar că toate lucrurile pierd în cele din urmă jocul lung al istoriei și, de vreo două sute de ani, a venit rândul creștinismului. Cui crede, ca Neamțu, că Iisus e adevărul, nu poate decât să-i pară rău că vechile precepte creștine ale modestiei, cumințeniei, purității feminine și ale stăpânirii de sine, ale autorității și credinței nestrămutate masculine nu mai sunt la mare căutare. Asta a fost o familie de idei foarte influentă, cine ignoră literatura trecutului european nu poate înțelege cât din imaginea tradițională poetică a feminității (ca lumină, ca ideal, ca absență etc.) se datorează creștinismului. Motivul pentru care citatele de mai sus sună ridicol este pentru că lumea aceea nu mai există: nu mai poți scrie ca Petrarca, nu mai poți scrie nici măcar ca Rilke.
Problema lui Neamțu e de altfel simplă: el regretă dispariția acestei lumi. I se pare că marii bărbați ai trecutului au fost înlocuiți de „literatul sodomit”, de o „legitimare a polimorfismului sexual”, totul din vina ateilor și marxiștilor. Prin această denaturare, crede că Occidentul își trădează esența creștină și ar vrea să mai păstreze din ea ce se mai poate. În a doua lui carte pe tema iubirii, acest regret se vede și mai explicit, iar scopul scrierii ei și mai evident: autorul nu scrie, ci „slujește”, și nu oricui, ci „doar Cuvântului”. Ce-l deranjează în minunata lume nouă?
Lucruri la care te aștepți: faptul că lumea e prea sexualizată și și-a pierdut pudoarea. Că familia pierde teren ca instituție, mai ales că bărbații nu mai știu cum să fie bărbați. Eros, Logos și Agape funcționează mai degrabă ca un ghid pentru bărbații rătăciți ai contemporaneității:
Ca pretendent de sex masculin, nu greșești dacă vrei să-ți întâmpini aleasa inimii în straie de sărbătoare: un sacou curat și o cămașă călcată, frezat și parfumat, purtând chiar și cravată sau pantofi de calitate. Nu snobismul e la mijloc, aici, cât dorința de-a străluci în fața unei femei care dorește să fie mândră de bărbatul ei.
Sau:
Prin tactici inteligente de anexare a teritoriului feminin, bărbatul devine stăpân, iar femeia se lasă vrăjită.
Sau:
Experiența orgasmului – nu mereu reciprocă, nu mereu asimetrică – e incompletă fără gestul protector al bărbatului care, după ce-i oferă femeii sămânța încălzită, îi dăruiește cuvântul și viața.
Mi-e foarte limpede cum ar trebui reacționat critic în fața acestor rânduri, dar parcă e prea ușor și simpla citare ajunge. Dacă discursul liric din prima carte relua niște imagini romantice, aici autorul face apel la literatura cavalerească. Idealul este medieval, deși vedem și aici încercarea de a plasa procesul universal al iubirii pe harta geografiei spirituale a neamului: „Progresul îndrăgostirii e anevoios”, ne spune, „precum serpentinele de pe Transfăgărășan.”
Una dintre problemele interesante ale acestor cărți este asta: multe din ideile lor nu pot fi numite extremiste decât dacă ești dispus să numești creștinismul extremist. Mulți români n-o vor face. Mie unuia, în chestiunea homofobiei și a faptului că refuză avortul chiar și în cazuri de viol, mi se pare că creștinismul chiar este extremist și Neamțu odată cu el. Și nici nu știu cât de bine mai poate s-o ascundă sub carapacea mesajului iubirii, cu care încearcă s-o acopere aici. Altfel, nu cunosc lucrările cu tentă teologică ale autorului, dar dacă vede cu atâta sărăcie imaginativă în sufletul oamenilor, trebuie că mintea lui Dumnezeu e pentru el neagră ca negura nopții, oricâtă literatură bună ar citi și oricât de bine ar fi trecut prin marea cultură, pe care nu obosește s-o invoce.
În inima modelului paideic al „marilor cărți”, pe care autorul îl încurajează și-n viața sa publică, se ascunde ideea asta că întâlnirea cu marea cultură e transformatoare. Am fost mereu sceptic c-ar putea fi, odată anecdotic: fiindcă e plină istoria gândirii de oameni care-au citit mult și n-au învățat să danseze singuri. Apoi principial: că ar fi prea simplu să nu trebuiască decât să citești un text ca să te deștepți. Deșteptarea nu poate fi muzeală, iar marile cărți n-au răspunsuri pentru tine decât dacă ai întrebări pentru ele. Dacă nu, sunt la fel de mute ca orice altceva sau doar oglinzi. Poți să le citești la vârsta greșită sau când nu-ți trebuie ori când n-ai de ce altceva în viața ta să le legi și tot ce-ți rămâne din ele atunci e doar ambiția de a le fi parcurs.
În lipsa unei curiozități mai autentice, modelul paideic al „marilor cărți” rămâne ce-a fost dintotdeauna: instrument de creare mai degrabă de clasă socială decât de clasă intelectuală. Ceva cultură înaltă, câteva limbi străine, un curriculum diplomatic, puțină consiliere, dans de-a politica, poze cu duhovnici, discursul modestiei publice care să îmbrace și să ascundă iubirea de sine și credința că ești parte dintr-o elită firească. Nici nu știu dacă trebuie să mai așteptăm să se așeze praful peste multele cărți care-au ieșit din modelul ăsta ca să vedem ce mai rămâne din ele. Impresia mea e că nu mai rămâne foarte mult și că în multe locuri e doar vopsea care n-a pătruns în lemn.
Fotografie principală preluată de pe Pexels.
