Film / Thriller

Pe urmele fiului

de Victor Morozov

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 26 iulie 2021

„Tata mută munții”, filmul lui Daniel Sandu despre un tată care pornește pe urmele fiului său dispărut la mare altitudine, e nici prea-prea, nici foarte-foarte.

Filmul comercial românesc e o enigmă. La proasta lui reputație au contribuit, în ultimii douăzeci de ani, deopotrivă autorii care mizau totul pe virtuozitate – mecanism care, odată trecute primele succese festivaliere și critice, a început să se învârtă în gol – și meseriașii care mizau totul pe panaramă. Între Felicia, înainte de toate (2009) și Miami Bici (2020) se cască un hău umplut cu iluziile unui cinema de masă respectabil, rămas numai la stadiul de proiect, și cu filmele, nu prea multe, realizate de câțiva cineaști tineri, care s-au trezit că urlă la lună.

În urma lui Nae Caranfil, al cărui cinema s-a împotmolit recent, odată cu uzarea tropilor misogini soft pe care-i trăgeam după noi din anii nouăzeci, a venit Paul Negoescu. Ultimele sale filme, Două lozuri (2016) și Povestea unui pierde-vară (2018), sunt niște farse bune despre oameni blegi, care se curbează ca o gelatină sub apăsarea molatecă a sorții. Însă pe-acest teren viran, amintind de câmpurile încă neîmprejmuite ale Vestului Sălbatic, s-a instalat de curând un rancher nou, Daniel Sandu. Sandu este opusul lui Negoescu: îi plac desfășurările de trupe, cadrele care-ți iau ochii, personajele mișcătoare în sensul melodramei. Să fie cu emoție din belșug, adică. Necazul lui? Că în loc de Hollywood a nimerit pe plaiurile astea vitrege, unde încă se cultivă artizanal, cu gândul la individualități artistice, și se culege bob cu bob, cu gândul la festivaluri importante. Față de piețe de desfacere mai mari (SUA, dar nu numai), aici procesul merge oarecum contra naturii: industriașul trebuie să dibuiască un locșor pentru produsele sale audiovizuale mai frumoase, dar și mai fără gust, căci crescute artificial și recoltate la bandă. 

Personal, prefer filmele lui Negoescu, pentru că îmi place candoarea pe care o presară printre două înțepături. Refractari timpului lor, oamenii pe care îi filmează au ceva dintr-o inocență pe care lumea a pierdut-o. Sandu, în schimb, mi se pare prea serios – prea conștient că schimbă lumea prin ceea ce face. Or, atunci când a nu face film de artă devine un statement înverșunat, manierismul, de-obicei gurmand cu artiștii prea plini de ei, s-ar putea să nu țină cont de tabără și să arunce o privire și la entertaineri. Ceea ce nu înseamnă că proiectul lui Sandu, acela de a propune o alternativă mai democratică la filmele românești uzuale, nu mă interesează – în special fiindcă este un proiect, acolo unde epigonii Noului Cinema Românesc nu pot propune nimic. 
 

Tata mută munții este un film românesc de aventură, care se desfășoară pe munte. Un tată (Adrian Titieni) pornește într-o misiune disperată de căutare a fiului său, surprins de vremea proastă în timpul unei drumeții la mare altitutine: vrea sus pe munte, deși n-are antrenament, aduce un batalion de trupe speciale, cheamă voluntari în sprijinul acțiunii sale teribiliste etc. Spre deosebire de debutul Un pas în urma serafimilor, care planta cu mâna un conflict schematic între niște băieți de seminar frumoși și liberi și un nene seminarist urât și malefic, aici lucrurile sunt mai legate și mai complicate. Povestea o ia adesea pe unde nu te-aștepți – Valeriu Andriuță joacă un șef salvamontist cumsecade, la antipozi de arhetipul funcționărașului corupt care ține lucrurile-n loc, pe care îl vedem în atâtea filme românești –, iar rezolvarea sa în sensul unui clasic „cine are dreptate?” s-ar putea să dea multe bătăi de cap spectatorilor.

Există totuși două mari probleme cu acest film. Întâi, aceea că povestea se cam joacă cu focul, iar avalanșa unui deznodământ scăpat de sub control nu e niciodată departe. E vorba că Sandu se înhamă din nou la întrebări etice grave, pe care structura filmului de consum pur și simplu nu le poate susține de una singură. Pendularea între filmul de acțiune, cu tot arsenalul său de situații-limită, și filmul care-ți dă de gândit nu e un compromis fericit, ci un joc la două capete care sfârșește obligatoriu prost, cu ambele tabere acuzând trădare. De parcă Tata mută munții ar fi prea sărac pentru o expediție de salvare cum trebuie, sau pentru o demonstrație de forță à la Spielberg, și prea lipsit de profunzime în idei pentru o pastilă tare, gen Polițist, adjectiv

În plus, filmul oferă exemplul perfect al unui personaj căruia i se rupe de orice acompaniament, fiindcă e prea puternic pentru povestea care-l găzduiește. Deloc întâmplător, atunci, ca tatăl jucat de Titieni să apară, în ciuda tragediei crunte care-l lovește, de-a dreptul machiavelic. Nu un erou năpăstuit, ci un anti-erou cu mușchi, care trece peste cadavre și se folosește abuziv de privilegiile clasei sale pentru a-și salva propriul copil, în dauna altora care n-au puterea lui. Dar Sandu nu e interesat de culoare locală și de detalii documentare: acolo unde Bacalaureat (2016), cu același Titieni pe post de tată zelos, discuta corupția în plan social, Tata mută munții trage să o mute în plan metafizic. Ar fi fost însă nevoie ca aceste acțiuni impulsive, prin care un om face dovada iubirii paterne în aceeași măsură în care comite cele mai josnice ilegalități, să fie mai bine încadrate, sau mai judicios alese: cum să te faultezi de unul singur solicitând, măcar în aparență, adeziune pentru un individ megaloman, care se descurcă până la urmă, orice-ar fi?! „Până unde se poate merge într-o situație disperată?” devine astfel o întrebare pe care filmul renunță s-o mai studieze cu interes real: privirea lui critică devine, de la un punct încolo, mioapă. De înțeles, din moment ce umanitatea pe care o pune sub lupă nici n-are nevoie de ajutorul nostru.

Și-apoi, soluțiilor estetice pentru care optează filmul le lipsește mai tot timpul fantezia. Scenele din cortul SRI tapetat cu tehnologie fistichie aduc a spot publicitar. Zăpada e foarte albă, piscurile filmate cu drona arată într-un mare fel – dar în absența unor strategii ceva mai personale de a le integra poveștii, ele rămân la stadiul de „munte” fără articol hotărât, aidoma imaginilor găsite pe internet la liber, scăpate de sub incidența drepturilor de autor. Ca să nu mai zic că nu cadrează deloc cu Sinaia prea recognoscibilă, care taie din „universalismul” afacerii. Cât despre secvențele în care obiectivul scrutează chipul acestui om care privește gânditor în depărtare, ele sunt pur și simplu niște stângăcii „poetice”. 

Tata mută munții pare un film sufocat din cauza efortului prost dozat: începe în trombă, apoi își autodevorează acțiunea prin repetiție (tatăl vrea mai mult și mai mult), ajungând la final cu toată emoția risipită. Pororoca (2017), un film cu tematică similară, dădea prea mult din coate și ne agasa; Tata mută munții n-are nicio imagine doar a lui – bărbatul prins între fosta soție îndoliată (Elena Purea) și actuala soție însărcinată (Judith State), ambele stând pe margine fără vreun cuvânt de spus, e exemplul cel mai grăitor de clișeu – și ne lasă reci.
 

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK