Teatru

Carne crudă

de Oana Stoica

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 12 noiembrie 2021

Povestea culegătorilor de sparanghel a devenit emblematică* pentru exploatarea forței de muncă ieftină din Est de către Vest, pe fundalul șovinismului în creștere față de aceștia. Muncitorii sezonieri ceruți de Germania și „livrați” de România în timpul și în ciuda carantinei globale din 2020 au fost prost tratați la lucru și deloc protejați împotriva coronavirusului. Regizorul Eugen Jebeleanu abordează tema muncii ieftine printr-un text din 1968 al lui Rainer Werner Fassbinder.  

Katzelmacher este povestea unui muncitor grec, Jorgos, care agită apele când vine să lucreze într-un oraș bavarez. Bărbații îl detestă, femeile sunt fascinate de el. În jurul lui se țese o pânză de zvonuri, unele denigratoare, altele mitizante – de la acuzația că e comunist la performanțele sexuale exagerate, care stârnesc invidia – astfel că Jorgos devine ținta umorilor localnicilor. În jurul lui se coagulează o comunitate furioasă care găsește acum „un vinovat” asupra căruia să-și reverse mânia. Jebeleanu a adăugat titlului original sintagma Dacă nu ar fi vorba despre iubire. Doar că este vorba despre ură. 

„Katzelmacher” este un apelativ peiorativ pentru „muncitorii oaspeți”, cum erau numiți străinii care au venit să lucreze în Germania, în special în industria grea, în urma acordurilor bilaterale de atragere a forţei de muncă semnate cu mai multe țări printre care Italia (1955), Grecia (1960), Turcia (1961). Termenul este însă mai vechi și desemna inițial micii comercianți care veneau din Estul Europei să vândă marfă în Germania, în special căldări, așa că primul sens, cu o tușă xenofobă, ar fi de „căldărar” (precizarea aparține traducătorului Rudolf Herbert). 

Personajele lui Fassbinder experimentează întâi un sentiment de teamă față de acest katzelamcher care le ia locul de muncă (unul nedorit), apoi aversiunea și în final, furia. Este un fenomen care s-a produs la nivel de masă în Germania și se tot reproduce și în alte țări. Pe de o parte, muncitorii străini sunt exploatați – plătiți mai puțin decât localnicii, condițiile de muncă și de locuit proaste, etc. – pe de alta, sunt hărțuiți de localnici și reprezintă pretextul pentru apariția unor mișcări xenofobe. Zic pretext pentru că atitudinea șovină are rădăcini mai adânci, este mai degrabă determinată de blocajul personal într-un mecanism social eșuat. 

Precaritatea constantă generează resentimente, lipsa de siguranță și de orizont social duce la agresivitate față de cei vulnerabili, la nevoia de a găsi un țap ispășitor pentru deriva proprie. Cu un străin care „ne-a adus dezordine”, cum spune un personaj, șovinismul este normalizat, validat de comunitate ca o formă de așa-zisă apărare a valorilor locale. Ura devine o datorie oficială. Cel puternic îl va zdrobi pe cel mai slab, acesta din urmă pe cel mai slab decât el și tot așa. Jorgos este „răstignit” de comunitate – într-o scenă insuportabil de violentă, dar nu mai puțin „frumoasă” —, însă nu este un Iisus, nu e mielul, nu e (doar) victima, ci devine agresor la rândul lui. Nu ura celorlalți față de el îl alungă din oraș, ci ura proprie, căci are și el katzelmacher-ii lui. 

Calitatea de străin a lui Jorgos este mitologizată, trezește fascinația pentru „dezordinea” de dincolo de granițele Germaniei, care nu exclude distrugerea obiectului adulat. Marie vrea să îl urmeze pe Jorgos în Grecia, iar la obiecția unei prietene cum că (zvonurile zic că) el ar avea o familie acolo, soție și copii, ea răspunde cu „în Grecia e altfel”. Nu e vorba despre iubire aici, ci despre nevoia de a fi iubit. Nu e vorba despre străin și acțiunile lui, ci despre comunitate și inacțiunea ei, despre alienarea care paralizează și neputința care devine violență, despre resentimentele care au nevoie de o țintă.

Foto. Sabina Reus

Pilonul principal al spectacolului este portretul acestei comunități în care xenofobia se combină cu alte forme de intoleranță – homofobie, misoginism, rasism —, cu violența domestică și cu religiozitatea formală. Jebeleanu îi privește atent: bărbați obișnuiți să comande, femei obișnuite să fie agresate, toți scufundați într-o apatie pigmentată de accese de violență. E un nivel primitiv de viețuire pe care personajele nu au forța să îl depășească, iar societatea nu le ajută să o facă. Nimeni nu zâmbește în spectacol, chipurile sunt lipsite de emoție, expresii ale unei depresii comunitare. Ar fi de făcut o reverență actorilor, foarte plastici vizual, cu fețele lor imobile, dar cu atât mai expresive, capabili să umple tăcerea, să facă din ea o stare potențial agresivă. Foarte bun este tânărul actor Niko Becker în rolul lui Jorgos, văzut în FNT și în monodrama Après Ski — Liniște aici sus!. Emoția se exprimă mai degrabă prin corpuri, nude sau aproape nude, vulnerabile, erotizate sau agresate explicit, în filmări alb-negru care se juxtapun cu jocul live, în penumbră. Sunt două texturi performative diferite, dar unitare vizual. Pe lângă problematica socială, Jebeleanu aduce în spectacol această poetică a corpului și o reflecție asupra teatrului și filmului, a limbajului artistic și a relației cu publicul, folosind fragmente din cartea lui Alban LeFranc, Fassbinder, la mort en fanfare

Pentru fiecare film se va alege un corp îndurerat, un bărbat, o femeie, ceea ce de data aceasta n-are decât puțină importanță, pe care cu toții îl vom strivi încetul cu încetul. Vor fi povești simple, melodrame de doi bani. O femeie bătrână și un muncitor străin, un vânzător de legume și fructe ale cărui strigăte răsuna în curțile din spate, un cocalar care va fi exploatat fără milă de mediul burghez în care a ajuns prin furt. E nevoie ca victima să-l aducă pe spectator la disperare, ca el să-și dorească să-i tragă o bătaie, s-o trezească puțin, ca sentimentul să fie ucis, iar victimele să se arunce peste torționarii lor și să le smulgă patul puștii.  

Conexiunea acestui text din 1968 cu povestea contemporană a muncitorilor români din Germania se face direct printr-un insert audio cu mărturii despre modul în care au fost tratați culegătorii de sparanghel în timpul carantinei. Insertul apare când personajele pun la cale agresarea lui Jorgos în timp ce sunt la muncă, în abatoare, ceea ce trimite la o altă categorie de lucrători estici exploatați în Vest, cei care tranșează carnea. Carcasele însângerate ale animalelor atârnate în cârlige prefigurează „răstignirea” lui Jorgos, iar salopetele de lucru ale muncitorilor, care seamănă cu niște combinezoane de protecție sanitară, adaugă pandemia ca vector negativ pentru defularea violenței. Așa construiește Jebeleanu tot spectacolul, din straturi suprapuse de sensuri vizuale și sonore, o estetică a socialului în care discursul rămâne dens, fără să fie diluat de plasticitatea imaginilor. 

Textele lui Fassbinder se dovedesc actuale căci mai toate problemele identificate de el în societatea anilor '60 – '70 se regăsesc la un nivel acut astăzi. Katzelmacher. Dacă nu ar fi vorba despre iubire este unul dintre cele mai bune spectacole ale stagiunii trecute. 

Teatrul German de Stat Timișoara 
Katzelmacher. Dacă nu ar fi vorba despre iubire
după un text de Rainer Werner Fassbinder
Traducere: Rudolf Herbert
Regie: Eugen Jebeleanu
Asistență de dramaturgie: Yann Verburgh
Asistență de regie: Anastasia Drăgoi
Decoruri și costume: Velica Panduru
Asistență de scenografie: Sabina Reus
Video Design: Marius Panduru
Sound Design: Alex Halka
Foto-Video: Ovidiu Zimcea
Cu: Niko Becker, Isa Berger, Silvia Török, Daniela Török, Olga Török, Oana Vidoni, Harald Weisz, Rareș Hontzu, Alex Mihăescu, Radu Brănici.

FOTO: Sabina Reus

Spectacolul poate fi urmărit gratuit timp de 48 ore începând de sâmbătă, 13 noiembrie, ora 19.30 aici.

* Subiectul este menționat în mai multe spectacole vest – europene ca expresie a unei forme de colonizare contemporane a Estului de către Vest. Printre acestea, Touch, de Falk Richter & Anouk van Dijk, produs de Münchner Kammerspiele, premieră în octombrie 2020. 

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK