Irak astăzi, după disoluția califatului terorist instaurat de Statul Islamic. Profesorul Azad Hassan, filmat pe un câmp, într-un peisaj dezolant, discută cu actrița Ursina Lardi, aflată live pe scenă. El e irakian. Ea este elvețiancă. Ceea ce îi apropie este violența. El i-a fost victimă. Ea (personajul ei) este dependentă de ea. The Seer / Vizionara este o incursiune în inima terorii, dublată de o perspectivă exterioară care investighează fascinația omenirii pentru violență și de o autoreflecție asupra exploatării artistice a acesteia.
Interesat de teatrul antic, pe care l-a aprofundat în studiile de romanistică (pe lângă sociologie și filosofie, a studiat limba greacă), Milo Rau este unul dintre regizorii care au revalorizat piesele grecești (de Eschil, Sofocle, Euipide), înșurubându-le într-o acută contemporaneitate. Rau a scris propriile texte, de multe ori investigând cazuri criminale reale contemporane (crime, violuri, sechestrare de persoane și pedofilie, sinucideri colective etc), în care piesele grecești, reduse ca text și ca pondere în structura spectacolului, funcționează ca repere – Oedip la Mosul, Medea's children, Antigona in the Amazon sau The Seer / Vizionara, recenta premieră din cadrul Wiener Festwochen (5 iunie 2025), care a fost văzută și în Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu. The Seer pornește de la piesa Filoctet de Sofocle — eroul abandonat pe insula Lemnos de către propria armată din cauza unei răni desfigurante și purulente, provocată de o mușcătură de șarpe —, dar se concentrează pe Irak-ul eliberat de Statul Islamic și confruntă două perspective. De o parte, Ursina Lardi, actriță elvețiană de teatru și film, unul dintre starurile de la Schaubühne Berlin, câștigătoare în acest an a Leului de Argint la Bienala de Teatru de la Veneția, aduce în scenă o viziune occidentală asupra terorii, pe care o condamnă, dar față de care există și un fel de atracție. De partea cealaltă, profesorul irakian Azad Hassan, căruia i-a fost amputată mâna ca pedeapsă în timpul Statului Islamic, în urma unui proces sumar și printr-o execuție publică, explorează violența din interior.
Singurul performer live pe scenă este Ursina Lardi, a cărei partitură actoricească include un personaj creat prin sublimarea mai multor persoane reale, fotografi de război, dar și propriile amintiri și ale regizorului legate de experiența directă în zone post-război. Azad Hassan este prezent pe video, filmat într-un peisaj arid, cu imagini neclare în fundal – petele albe, văzute de la mare distanță, par inițial a fi deșeuri. La fiecare intervenție filmată, Hassan vine mereu din acel spațiu misterios în prim-plan, cu o mână în buzunar – se va vedea mai târziu că mâna a fost amputată – și discută cu Lardi, aflată în scenă. Milo Rau unește aici, cum a mai făcut și în The Interrogation, teatrul și filmul, punându-le în același plan și determinându-le să comunice direct.
Povestea lui Hassan crește gradual în intensitate, urmând o linie narativă – instalarea Statului Islamic, care a început cu răspândirea terorii într-o țară degradată de război (amintind frisonant de practicile Gărzii de Fier) și a continuat cu instaurarea brutalității arbitrare ca mod de guvernare. Este o mărturie din interiorul fricii și al terorii, căreia personajul Ursinei Lardi îi opune o perspectivă din afară, care începe cu intenția de a arăta lumii ororile surprinse de aparatul de fotografiat și se termină cu fascinația aproape maladivă pentru violență. Pentru că ce înregistrează personajul lui Lardi, care are capacitatea de a intui momentul în care un act violent se va produce și de a-l surprinde pe cameră (de aici conexiunea ei cu un personaj din teatrul antic, Casandra, cea care prevedea viitorul, și supranumele „Vizionara”), este exotizarea violenței. Când arată cum fotografiază agresiunea, actrița imită cu emfază vedetele când pozează la evenimente mondene. Abundența de imagini brutale, statice (fotografii) și în mișcare (înregistrări video) susține și amplifică fenomenul adicției de violență până în momentul în care „consumatorul”, aici fotografa, devine ea însăși victimă (o răsturnare de perspectivă ca în Prima facie) și începe să chestioneze „orbirea” lumii în fața terorii. Aș remarca o subtilitate artistică – victimă a unui viol în grup (situație care duce tangențial la problematizarea cutumelor societății islamice, dominată de bărbați și radicalizată sub dominația DAESH / ISIS), fotografa rămâne o perioadă în inerția dependenței de violență, ba chiar starea ei surescitată reclamă doze mari de „drog” pe care le îngurgitează, avidă, din mediul digital. Abia când se privește pe sine agresată se produce scurtcircuitul care o face să revină la locul faptei, Piața Tahrir din Bagdad, de data aceasta nu în căutarea ororii pe care să o surprindă „artistic”, ci a unei comunități a victimelor. Din acest moment, pentru ea, violența devine personală, distanțarea cinică pe care o afișase pentru a explora estetic teroarea se disipează.
Alte două elemente contrare sunt juxtapuse de Milo Rau ca să ajusteze cruzimea în zonele de conflict cu perspectiva voyeuristă care o exotizează (și o face profitabilă, dar Rau nu analizează acest aspect, doar îl sugerează în trecere). În spectacol apare filmarea reală a execuției publice a pedepsei lui Hassan, oprită exact înainte de momentul în care mâna este amputată, dar suficient de clară încât să înregistreze atmosfera de spectacol sinistru întreținută de ISIS când aplica aceste pedepse fizice, lapidări, execuții, niște ceremoniale exaltate în care cruzimea provoacă simultan entuziasm și frică, o glorificare a agresiuni sălbatice care întreține teroarea și susține puterea. Contrar acestei înregistrări de fapt real, într-un alt moment din spectacol, Ursina Lardi își face live o tăietură pe gambă. Filmat și proiectat în timp real, gestul pare realist până în momentul în care se dovedește a fi o simulare. Milo Rau este un maestru al redării violenței explicite în spectacole — cu sensul de confruntare a spectatorului cu realitatea în fața căreia întoarce capul, în special în cazul violenței domestice și a ororilor conflictelor armate, adică războaie personale și colective —, dar care este întotdeauna falsă, convențională, jucată la marginea realității (sinuciderile prin spânzurare din Family și infanticidele din Medea's children nu doar că par reale, dar au și durata actului real, însă sunt, desigur, coregrafii convenționale). Asta spre deosebire de Angelica Liddell sau Florentina Holzinger ale căror tăieturi pe picior sau incizii pe abdomen, executate pe scenă, sunt reale.
Revenind la The Seer, Milo Rau juxtapune cele două acte de cruzime, unul real, dar filmat, altul produs live, însă fals, pentru a sublinia încă o dată diferența dintre agresiune și exotizarea ei, dar nu numai atât. Între teroarea reală și violența simulată, Rau introduce în discuție teatrul, care estetizează violența, și pe sine însuși, ca manipulator artistic. Am văzut multe dintre spectacolele lui Rau, inclusiv seria de redimensionări ale textelor antice în realitatea contemporană și deși nu sunt lipsite de umor, ele nu conțin autoironie. Dar în The Seer, Milo Rau aplică autoironia în strat gros, autotintitulându-se „regizorul postconflict” (plus alte câteva caracterizări deloc flatante), adică cel care vorbește despre cruzime după încheierea războaielor. A documenta violența nu e același lucru cu a o trăi, arată Rau, vorbind prin Ursina Lardi despre sine (altfel, prezența sa în propriile spectacole nu e nouă, deși nu abuzează de procedeu - de exemplu, el apare în Burgtheater, dar într-un context mai jucăuș). Rau și Lardi au lucrat împreună mai multe spectacole - Compassion: The History of the Machine Gun, LENIN, Everywoman. Primul, amintit în The Seer, investiga de ce suferința refugiaților în Europa era mai vizibilă decât cea a victimelor războiului civil din Congo. Din acel moment până acum, viziunea regizorului s-a schimbat subtil, de la analiza conflictelor din perspective surprinzătoare la autoreflecție privind propria etică. Căci acum Rau chestionează (și) exploatarea ororii ca resursă artistică. Aș zice că e un moment de acuitate autoreflexivă, sper sinceră, fără de care The Seer risca să fie încă un spectacol despre brutalitatea conflictelor.
The Seer are o arhitectură dramatică simplă, dar reușește prin ricoșeuri dramaturgice să angreneze o serie de chestionări, politice, artistice și filosofice, acutizate astăzi. Când se înțelege de unde vine Azad Hassan și ce sunt acele pete albe din fundal, spectacolul se conectează direct cu conceptul Hannei Arendt, banalitatea răului. Renegați de societate, foștii luptători ISIS s-au refugiat la marginea orașului, într-o tabără de corturi (petele albe), trăind în condiții rudimentare. Sunt noii paria, apăruți după prăbușirea Statului Islamic, dar drama lor nu se rezumă la pierderea statutului social și a resurselor de supraviețuire, ci constă în orbire. Ei invocă tot felul de motive pentru adeziunea la ISIS / DAESH, fără vreo urmă de regret și vreo intenție de penitență. Și nu pentru că nu și-ar conștientiza crimele, ci pentru că acestea nu par să aibă caracter excepțional. Banalitatea răului e acolo, în tabăra de corturi prin care foștii luptători care livrau teroarea își poartă înfrângerea și își proclamă nevinovăția. Au fost victime, zic ei, și asta mi-amintește că în Burgtheater, cealaltă premieră a lui Rau la Wiener Festwochen, se vorbea despre cum Austria a evitat să-și asume responsabilitatea pentru nazism, folosind aceeași scuză a victimizării. Regim terorist sau spațiu domestic, răul este apanajul oamenilor obișnuiți, constată Rau. Devenim dependenți de violență, o privim sau o producem, ea își pierde caracterul excepțional și devine un element cotidian. Perspectiva adusă de Hassan este terifiantă și o regăsim astăzi în toate războaiele care intră peste noapte în viețile noastre. Pentru Milo Rau, banalitatea răului din război are un corolar în plan domestic așa că a creat în acest an, întâi la Wiener Fetwochen și apoi la Festivalul de la Avignon, o lectură perfomativă de 7, respectiv 3 ore despre cazul Gisèle Pelicot, femeia drogată de soțul ei pentru a fi violată (contra cost) de alți bărbați. Crimele oamenilor obișnuiți. Ăsta este unul dintre lucrurile importante în opera lui Milo Rau, faptul că spectacolele sale sunt interdependente, nu prin subiecte, ci prin teme, și că ele formează împreună un discurs, desigur chestionabil, despre lumea în care trăim.
The Seer / Vizionara
Inspirat de: Filoctet de Sofocle
Text și regie de: Milo Rau
Distribuția: Ursina Lardi, Hassan Azad (Video)
Decor și costume:Anton Lukas
Sound design: Elia Rediger
Video: Moritz von Dungern
Dramaturgie:Bettina Ehrlich, Carmen Hornbostel
Colaborare text: Ursina Lardi
Lumini: Stefan Ebelsberger
Traducere, coaching limba arabă:Susana Abdul Majid
Consultanță, coordonare (Irak): Sardar Abdullah
Producător: Schaubühne Berlin
Co-producători: Vienna Festival | Free Republic of Vienna, La Biennale di Venezia
Sprijinit de: Institutul Goethe și Fondament World Premiere Wiener Festwochen | Free Republic of Vienna 2025
