O săptămână de școală înainte de vacanța de vară, 1978, București, undeva prin Drumul taberei. Tinuț și prietenii lui jonglează febril cu viniluri, cas-uri și mag-uri, amoruri și angoase sexuale, mai mult vorbite decât împlinite, ultimele zile de școală și multe planuri (nu tocmai realiste) de vacanță. E un timp personal, al adolescenței languros-nerăbdătoare, când hormonii se trezesc în muzica Zeppelinilor (băieții) și a excitantei Angie a Stones-ilor (fetele) și când Dumnezeu pe pământ e un tip (mai) mare care știe, are și face muzică.
Ovidiu Verdeș, profesor de literatură („și ce prof mișto era”, zice cineva), debutează cu romanul Muzici și faze (2000), scris în răspăr cu toate trendurile, direcțiile și stilisticile la modă din literatura contemporană. Povestea lui Tinuț dintr-a IX-a, alter ego-ul autorului, care cuprinde o săptămână din viețișoara lui de adolescent încins în prag de vară, amorezat mai mult de muzică decât de o fată, încurcat în ițele prieteniilor de la bloc, din cartier și din liceu într-o vreme în care diferențele între clasele sociale erau atenuate de condițiile de trai (aproape) uniformizate și de politica regimului comunist (egalitate și supunere), este povestea multora din generația 50+. Publicat postmortem, cel de-al doilea roman, Alte Muzici și faze (2024) analizează aceeași săptămână din 1978, cu aceleași personaje plus alte câteva, doar amintite în prima parte, din perspectiva aceluiași personaj, Tinuț (din acest motiv, criticul literar Marius Chivu l-a denumit infraquel, „roman geamăn, leit și totodată complementar”). Ce voce interioară are acest narator, ce bonomie (in)voluntară și spontaneitate a replicii, ce disecări ale micro-universului în zeci de fire întoarse pe toate părțile, cu temerile, vulnerabilitățile și convulsiile specifice vârstei, o frenezie a minții și emoțiilor pusă într-o demență de limbaj marcat de câteva adorabile parazitisme (neică și zbooing).
Dramatizarea romanelor trebuie să fi fost o întreprindere complicată pentru regizorul Cristian Ban și trupa de la Excelsior pentru că trebuia gestionat un material stufos care obligă la selectarea unor fire narative și a unor personaje. Mai mult, era necesar să se decidă o perspectivă din care să fie abordat textul. Ban pune distanță între cărți și scenă, astfel că spectacolul devine o reprezentare a textului fără să cadă în interpretare: personajele sunt simbolic-schematice și/sau duios caricaturizate, se rupe frecvent convenția pentru ca actorii să intervină direct în relația cu personajele și publicul, scenografia are pe alocuri aerul de bandă desenată (tramvai, mașina de înghețată, masa cu telefon și mușcată par aplatizate de distanța în timp). Diferența de vârstă între echipa de creație și personaje — majoritatea creatorilor, dacă nu cumva toți, nici nu se născuse în 1978 — joacă aici un rol astfel că reconstituirea epocii comuniste pare mai accesibilă și credibilă prin distanțare și comentariu decât prin impersonare.
Unul din lucrurile esențiale în Muzici și faze este muzica (The Rolling Stones, Dire Straits, Van Halen, dar și Bee Gees), parte dintr-un micro-sistem underground (alături de reviste, cărți, filme), care ne colora viața cenușie și monotonă în comunism, dar și element definitoriu, un fel de totem al identității adolescentine. Muzica venea din Occidentul decadent prin filiere subversive care, deși inofensive pentru regim, ofereau unor oameni dintr-o țară cu granițele închise imaginea și sunetul unor alte lumi, în care libertatea nu era doar un slogan.
În romanele lui Verdeș, peisajul comunist este secundar, mai puternic resimțit în al doilea volum, prin părinții lui Tinuț, în special tatăl, medic militar în prezența căruia devine riscant de vorbit despre posibile plecări în străinătate și a cărui familie nu avea o origine sănătoasă (provenea din aristocrația „mică”). Relațiile cu „naționalitățile conlocuitoare” trec prin prisma clișeelor etnice — mama lui Hari (Mihaela Coveșeanu) este o femeie oarecum intimidantă nu doar prin statura sa, ci și prin statutul său social (divorțată într-o societate care accepta divorțul formal, dar îl semi-stigmatiza social) și etnia (maghiară). Bodi, care are sau n-are ascendență maghiară (unul din misterele de care gașca lui Tinuț era fascinată) și vrea să se mute în Ungaria vecină, dar nu tocmai prietenă, este și el sterilizat de latura etnică (dacă există) și glorificat ca zeul muzicii din cartier. Contactul cu nemțoaicele de la mare are o vagă tușă politică, dominantă fiind perspectiva sexuală. Căci celălalt element fundamental al spectacolului este deșteptarea primăverii - descoperirea vieții sexuale de către adolescenți.
Cristian Ban împinge și mai mult decât în text epoca în spate, ca fundal, se raportează la ea anecdotic și oarecum caricatural. Ceea ce pare că a vrut regizorul să recupereze este un anume fel de a trăi adolescența, apus acum, un timp care se confundă mai degrabă cu prima parte a vieții adulților de astăzi decât cu regimul politic de atunci, motiv pentru care perspectiva este luminoasă. O comparație se naște între trecut și prezent - dacă trecutul, văzut ca adolescența adulților de astăzi, este cumva cosmetizat, poate chiar exotizat, prezentul pare de-a dreptul șifonat. Să fie același nivel de informare și protecție a adolescenților privind viața sexuală în 2026 ca în 1978 nu e tocmai ceva pe care un sistem de educație modern ar putea să-l treacă la reușite. Apoi, prin prisma mișcărilor privind diversitatea și feminismul din ultimii 15 ani, machismul epocii comuniste apare vizibil — femeile țin gospodăriile singure, fără implicarea bărbaților, fetele sunt sexualizate, împărțirea pe roluri de gen în viața domestică era clasă, în ciuda egalității (reale și propovăduite) de la locul de muncă.
Toți actorii joacă roluri multiple, mai puțin Matei Arvunescu în Tinuț, un adolescent simpatic, șmecheros inofensiv, bonom, opusul manipulatorului febril Nick pe care îl interpretează actorul în Dark Play. Cu aceste două roluri, Arvunescu face o minunată demonstrație a ludiciului său fluid și a inteligenței scenice.
În microuniversul delimitat de bloc și școală, gașca de adolescenți navighează printre intrigi amoroase și acumulări muzicale într-un timp predictibil, de acalmie politică, ceea ce dădea vieții o stabilitate în care oamenii puteau să se strecoare printre restricțiile regimului. Spectacolul este plin de frenezie, muzică și umor, aparițiile personajelor sunt delicioase — Dana cea rigidă (Maria Alexeevici, o actriță cu un umor mereu surprinzător), Ina cea complexată (Ana Udroiu), dezinvolta Hari (Ioana Niculae), Mimi cel spumos (Alex Popa, care joacă și câinele antropomorfizat al vecinei, actorul fiind expert în roluri bizare precum ursul de pluș Judy Garland din Tristețe și bucurie în viața girafelor), zeul Bodi, coafat à la Robert Plant în ciuda tunsului obligatoriu din epocă (Dan Pughineanu). E o lume fără wifi, telefoane mobile, rețele sociale și inteligență artificială, aproape pe dos față de cea de azi.
Una dintre calitățile spectacolului este că deschide discuții — ce am pierdut și ce am câștigat de atunci? Cum ne-am schimbat și s-a reconfigurat lumea în care trăim? Probabil, contactul direct, socializarea, chiar prietenia s-au diminuat și și-au modificat paradigma. Lumea contemporană este mult mai violentă astăzi pentru tineri decât atunci, fără ca asta să fie vreo nostalgie recuperatoare a trecutului, dar luând în calcul cyberbullying, dependențe (atunci țigări, alcool, acum ecrane, droguri, rețele sociale), cultura urii și agresivitatea generală a societății.
Spectacolul nu are pretenția să redea cărțile lui Verdeș, nici măcar ca atmosferă — nici nu ar putea-o face —, ci să arunce o privire din prezent către trecut (Tinuț rămâne mai mereu la distanță de ceilalți), poate ca să ne înțelegem mai bine, să reparăm ceva din fracturile generaționale. Vocea narativă nu e atât de pregnantă pe scenă pe cât este în carte, dar silueta în mărime naturală a lui Tinuț — Ovidiu Verdeș tânăr, cu părul lui Plant — deschide și închide spectacolul. Un punct de plecare și o reverență.
FOTO main: Cosmin Kleiner Stoian
Teatrul Excelsior
MUZICI ȘI FAZE
după romanul „Muzici și faze” de Ovidiu Verdeș
dramatizare colectivă de Cristian Ban & echipa de creație
Cu: Matei Arvunescu, Ioana Niculae, Alex Popa, Dan Pughineanu, Ana Udroiu, Maria Alexievici, Mihaela Coveșeanu
regia, adaptarea și ilustrația muzicală: Cristian Ban
scenografia: Irina Chirilă
asistență regie & dramaturgie: Amalia Tănase
lighting design: Cristian Șimon
aranjament muzical & pregătire muzicală: Maria Alexievici
