V.I.P.

Jumătate de oră din viața lui Tom Hardy (și a mea)

de Luiza Vasiliu

Publicat pe 3 martie 2017

Tom Hardy e răcit. Are șapca trasă peste ochi și-și suflă nasul într-un șervețel pe care i-l aduce asistentul asistentului. Stăm față în față, într-un apartament de la Grand Hotel din Stockholm. Am venit la un press day pentru Taboo, serialul făcut de Hardy, tatăl lui (Chips, autor de romane și scenarii) și Steven Knight, tipul responsabil de Peaky Blinders și Locke. Serialul ăsta e jucăria preferată a lui Hardy, proiectul în care a investit o tonă de bani și de suflet și pe care l-a făcut fix așa cum a vrut. A ieșit un prim sezon întunecat ca o dimineață la Londra în 1820, în care mocirla de-afară e după chipul și-asemănarea mocirlei de dinăuntru. Hardy joacă rolul lui James Keziah Delaney, fiul rătăcitor care se întoarce acasă, la Londra, după un episod misterios pe continentul african. Întâmplător, tatăl lui James tocmai dăduse colțul în circumstanțe dubioase, așa că fiul devine moștenitorul unei bucăți de pământ plasate strategic între Statele Unite și Marea Britanie, motiv de conflict cu fioroasa East India Company, o proto-corporație cu apucături mafioțești. La asta se adaugă o jumătate de incest, niște magie neagră, o ceață dickensiană și contururile violente ale unei lumi care pierde teren în fața revoluției industriale.

Hardy umple ecranul cu pardesiul, jobenul și privirea lui de vultur în căutare de pradă, iar siguranța cu care înnoadă mațele adversarului și țese planuri diabolice te face să te feliciți că nu ai făcut nimic în viață care să-ți aducă un dușman de talia lui Delaney. Primul sezon al serialului intră pe HBO pe 17 martie. Dacă îți ard călcâiele de nerăbdare, poți să-l vezi deja pe HBO GO.

Tom Hardy e răcit și e unul dintre actorii mei preferați. Acum trei ani, după ce-am citit extraordinarul profil din Esquire al lui Tom Junod, am luat o pauză de la viață și m-am uitat la filme cu Hardy. Unul după altul, am înghițit Bronson, Warrior, The Take, Lawless, Locke etc., și am devenit din ce în ce mai convinsă că tipul ăsta e dat dracului, unul dintre cei mai buni actori ai generației lui. Aș zice chiar cel mai bun. Acum stăm față în față și trebuie să încep interviul. Schimbăm amabilități, ceva despre lumina asta suedeză care decupează forme neașteptatele pe fețele noastre, eu mă întreb cum pot să storc cât mai multe în cincisprezece minute, el zâmbește și n-am nici cea mai mică idee ce-i trece prin cap. Strănută. Bless you, Tom, zic, și încep.

Trebuia să fie un interviu despre serialul Taboo. A ieșit unul despre copii și tați.

© Taboo Productions Limited 2017

În Taboo, v-ați jucat cu genul filmului de epocă. Ai zice că i-ați adus mai multă realitate sau mai multă ficțiune?

Ambele, în egală măsură. Din punct de vedere istoric, ne-am jucat cu entități reale, cum ar fi East India Company, companii de comerț și transport naval, și cu prințul regent, fiul regelui George. Deci există și persoane reale în film, dar mai există și ficțiune. Și apoi, la toate astea se mai adaugă și-un element de basm.

[Prima întrebare trece foarte ușor. Mă sperii și îmi înfig coatele în masă. Înainte să-mi vină rândul, am stat în fața ușii de la apartamentul 139 și-am văzut cum ies jurnaliștii veseli ca niște puști după oralul la română. Băi, ce om mișto! Ce inteligent! Ce răspuns tare mi-a dat! Ar fi culmea s-o sfeclesc. Altă întrebare.]

Taboo a schimbat, într-o anumită măsură, percepția publică despre începutul secolului XIX în Anglia. Spre surpriza multora, se vorbea mult cu „fuck” și „cunt” pe vremea aia, iar East India Company chiar a existat. Asta ți-ai propus să faci de la bun început?

Mda, sincer nu pot să zic că m-am gândit să schimb percepții, dar e o chestie de bun simț, s-a scris mult pe tema asta. Dacă te uiți la sursele istorice, ai texte în care se vede clar că înjurăturile erau la ordinea zilei. Dar, cumva, așa am hotărât noi, că pe vremea aia nu se înjura. Numai că nu-i adevărat. S-au plâns câțiva cercetători universitari mai în vârstă, de la noi din țară. Sincer, n-am înțeles niciodată care-i faza cu universitarii și cu faptul că nu fac, la dracu, nimic. Altfel, tot respectul pentru lumea academică.

Fac cercetare...

Da, numai că, pe bune, vezi-ți și tu de viață, băi, smiorcăitule. Cu tot respectul - am o tonă de respect pentru universitari, dar până în punctul în care văd că nu-s în stare să arunce cu o grenadă sau să lupte pentru propriile libertăți. Sper ca cei care trăiesc cu picioarele pe pământ să fi luat în calcul, măcar un pic, acolo, ideea că-n orice corporație globală există și niște indivizi care sunt probabil în stare să comită ilegalități. Și că nu se poate dovedi că nu le-au comis. Așa că să mă mai scutească. În plus, eu am fost dat afară din școală, deci mă doare-n cur. Și le zic mersi că se uită la serial, chiar dacă o fac doar ca să se plângă. Pentru că, da, noi am inventat partea aia, dar ar putea fi adevărat. Eu o să trec la alt subiect, pot să rămână ei cu subiectul ăla-n brațe tot restul vieții. Nu mi-au frânt inima. Hahahaha, sper că-i un răspuns sănătos.

Aha.

[Râd cu gura până la urechi, m-am relaxat și m-am lăsat pe spătarul scaunului. Pe Wiki-ul Taboo, e un paragraf întreg despre reacțiile istoricilor britanici la serial. Zic că East India Company nu era în realitate atât de coruptă. Doar că Taboo nu e în realitate.]

A pus cineva un clip pe YouTube care se cheamă „De câte ori mormăie Tom Hardy”.

Oameni invidioși (haha). L-am văzut aseară. Mormăitul ăla nu era în scenariu.

E genul de detaliu care dă consistență unui personaj ficțional. Cum îți alegi trăsăturile, ticurile cu care contruiești un personaj? E o chestie arbitrară?

Hm... Hmm.. Nu, folosesc mult observația. Toți scoatem sunete. Și o facem indiferent că ne dăm seama sau nu. Majoritatea oamenilor nu-s atât de conștienți de sine pe cât cred - să zicem că pui o cameră de filmat la tine acasă în dormitor și uiți de ea și-apoi o descoperi peste un an și stai să te uiți cum mergi prin cameră. S-ar putea să n-aibă nici o legătură cu felul în care crezi tu că mergi, sunt două lucruri complet diferite. Mulți sunt șocați când aud înregistrări cu ei: „Nu așa sună vocea mea!”. Ba da, așa sună vocea ta! Percepția fiecăruia despre sine e complet diferită față de felul în care suntem de fapt. Zic asta și-n apărarea mormăitului, dar adevărul e că diferența asta e exploatată și la cursurile de actorie din facultate. Mă rog, am fost dat afară și de la cursul de method acting, motiv pentru care nu prea-mi place de method actors.

Nu-ți place de Marlon Brando?

Ba da, dar mă gândesc… Vezi tu, asta-i o concepție greșită. „Method actors”. Au existat mai multe metode. Strasberg, Stella Adler, Uta Hagen, fiecare maestru a avut metoda lui. Oare sunt necesare toate metodele asta, sau mai bine „fake it to make it”? Până la urmă, și să te prefaci e tot o metodă. Să te prefaci și-atât. Dacă ești în Thailanda și ți se confiscă pașaportul pentru că ești suspectă de trafic de heroină și tu știi că nu-i adevărat, cum îți recuperezi pașaportul? Nu trebuie să joci după nu-știu-ce metodă ca să fii convingător, știi ce zic?

Trebuie doar să spui o poveste și să fii…

Cât mai sincer cu putință. Asta-i o chestie care ține de bun simț. Nu de method acting.

© Taboo Productions Limited 2017

Unele dintre exercițiile pe care le-am descoperit în călătoriile mele sunt bazate pe sunet. Când simți ceva, scoate un sunet. Un alt exercițiu e să cânți cântecele foarte simple pentru copii, cum ar fi „Baa Baa Black Sheep”, dar într-un mod foarte monoton… Dintr-o singură suflare, cânți fiecare silabă cât poți de tare și încerci să ții aceeași notă, iar în timp ce cânți, te uiți la oamenii din cerc, și până la urmă îți dai seama că pur și simplu stai acolo, cu picioarele apropiate și mâinile pe lângă corp. Nu trebuie să te miști, ci doar să cânți chestia asta. Ceea ce e cam ciudat, fiindcă la un moment dat te lasă vocea și începi să tremuri, te pufnește râsul și de fiecare dată când se-ntâmplă asta, instructorul / instructoarea îți zice să te oprești și s-o iei de la capăt, să rămâi nemișcat și să continui. Și asta până când nu mai ești în stare să faci nici cele mai elementare chestii, începe să te mănânce tot corpul, vocea îți oscilează, plângi, râzi, e fix opusul meditației. E ca și când te-ai pune în situația în care corpul nu mai vrea să fie privit. Și începe, involuntar, să arate prin sunet ce se-ntâmplă înăuntrul lui.

La fel și cu mormăitul. Ce se întâmplă atunci când punctezi dialogul cu momente în care ies la iveală sentimente profunde sau gânduri, e că poți transmite publicului un comentariu asupra a ceea ce e în mintea personajului. E ca și când ai pătrunde un pic mai adânc în dedesubturile minții lui. Eu de-asta o fac. Ca tu, spectatorul, să poți spune Cred că știu care-ar putea fi mobilul lui sau Oare asta i-a făcut plăcere? sau Sigur n-are încredere în persoana asta, deși a zis el ceva…

În felul ăsta poți să punctezi. Și poate fi complet opusul replicii pe care tocmai ai spus-o. Completezi imaginea unei iluzii. Și cred că e util… Nu e ceva de care să nu fiu conștient. Am fost un pic jenat când au făcut montajul ăla cu 73 de mormăieli, poate fiindcă am cam abuzat de faza asta, haha. Dar cred că e unul dintre lucrurile alea pe care le faci atunci când încerci să creezi un personaj atent la lumea din jurul lui. Unul care ascultă ce se întâmplă, care e pur și simplu prezent. Are sens ce spun?

Da da, uneori ascult interviurile pe care le-am făcut și, când mă aud râzând, mă sperii, fiindcă îmi dau seama că dacă și în viața reală râd la fel de tare...

Oh! OK, OK… E interesant, pentru că asta e ce ai tu de oferit. E un sunet personal. Din nou, nu e vorba de ce încerci să spui, dar oferă un alt strat pentru ceea ce te reprezintă. Poate fi un râs nervos, unul încrezător sau un râs de eschivă. Și e ok că nu poți controla asta. Eu mormăi, da, asta fac… Dacă replicile nu-s destul de bune, mormăi. Haha.

[Radiez ca un lampadar de la Ikea. Tom are chef de povești, e curios să vadă ce-l mai întreb. N-are nimeni o bere pe-aici? Sau măcar un sirop de tuse?]

© Taboo Productions Limited 2017

Pentru că ai scris serialul ăsta împreună cu tatăl tău, iar Taboo este și o poveste despre un fiu care încearcă să facă pace cu memoria tatălui, mă întrebam dacă tu și tatăl tău ați fost dintotdeauna partners in crime? Sau ai fost și tu nevoit la un moment dat să încerci să înțelegi mai bine relația ta cu el?

Mmm, mmmm, mmm. Da, adică până să mă maturizez, tata și cu mine n-am vorbit multă, multă vreme. Abia în ultimii 14 ani am devenit foarte apropiați. Când eram puști, tata muncea mult și venea foarte târziu acasă. Nu l-am prea văzut la față în anii ăia. Dup-aia am mers la internat, așa că am fost multă vreme în căutarea unei figuri paterne. Am cunoscut niște tipi pe care i-am considerat un fel de tați. N-am frați, așa că am ales să am în preajmă tot felul de bărbați care să mă facă să mă simt puternic și în siguranță. Chestie care s-a dovedit periculoasă, pentru că n-am ales persoanele potrivite. Sau poate le-am ales, din moment ce acum sunt aici, dar a trebuit să aflu multe pe cont propriu despre un fel de fraternitate-paternitate. Să nu mă-nțelegi greșit, l-am avut și pe tata, și ăsta e cu siguranță un amănunt relevant pentru felul în care ajungi să spui o poveste.

În plus, în ultimii ani chiar ne-am reapropiat și am găsit un limbaj comun, fiindcă amândoi suntem destul de alfa în felul în care umblăm prin lume și gândim cu capul nostru, și dup-aia ne reîntâlnim și ne reconectăm la un cu totul alt nivel. Am un respect uriaș pentru el ca persoană, ca om. Pot lucra cu el ca și cum aș lucra cu cineva pe care nu-l cunosc și ne contrazicem ca și când n-am avea nicio legătură unul cu altul. Dar, în același timp, știu că e tata și-l iubesc și vreau să-l impresionez și să-l protejez. Cred că e ușor să separi lucrurile. Mie, cel puțin, mi-e ușor și cred că și lui, așa că putem, în particular, să vorbim ca doi bărbați și, oficial, ca tată și fiu.

În Taboo, cred că e vorba mai mult de figura maternă. James își urăște tatăl, crede că el a ucis-o pe maică-sa. Nu știe că încerca să-l protejeze. Iar ea voia să-l omoare, fiindcă devenise conștientă de corupția din jur și credea că mai bine ar fi murit amândoi decât să crească în Vest. Și-oricum totul urma să se ducă de râpă. După povestea cu Zilpha, sora lui vitregă, tatăl e atât de șocat, încât cere ca fiul să fie trimis la Academie. Pleacă la Academie și până la urmă naufragiază în Africa, unde ajunge să facă ceva despre care, teoretic, istoricii ar spune că e imposibil. Dar există o posibilitate ca aceste lucruri să se fi întâmplat. Tatăl care l-a abandonat devine figura paternă a establishment-ului. În Africa, James e la mila lui Dumnezeu, într-o lume unde Dumnezeu încă nu există. Ajunge într-un loc de unde nu mai scapă nimeni, după care e aruncat înapoi în lume, întâmplător în același timp în care moare tatăl lui adevărat. Se poate specula că avem de-a face cu un complex al lui Oedip, dar nu în sensul lui Freud. Adaugă la asta niște șamanism, tulburarea de stres post-traumatic, hiper-vigilență și intuiții, plus un soi de stranietate obsesiv-compulsivă a familiei, care se manifestă între el și sora lui. Într-un fel, James și Zilpha seamănă cu Cathy și Heathcliff (din La răscruce de vânturi), amândoi sunt nestatornici și au o fantezie foarte bogată. În cele din urmă, obsesia pentru sora lui vitregă ține și de dorința de a-și pedepsi tatăl pentru a doua lui familie.

Lui Chips [tatăl lui Tom] i-a revenit sarcina de-a scrie episodul 6, ăla în care totul sare-n aer. L-ai văzut?

O, da...

Totul se duce de râpă. Și-ți dai seama că James e un erou fără superputeri. Asta l-a ajutat să supraviețuiască, convingerea că are o superintuiție, care de fapt e nebunie, însă nu cred că el vrea să creadă că e nebun. Intenția noastră a fost să creăm un erou care, de fapt, habar n-are ce face, dar se preface că știe. Nu are nici cea mai vagă idee ce urmează. Ce știe sigur e că dacă cineva îl atacă, o să atace și el. Are o antipatie și un dispreț puternic față de instituții, figuri paterne și bullies. Și nu e prost.

[La interviuri de 15 minute cu superstaruri, totul e o loterie. Cel mai probabil, o să iasă o prostie, o colecție de întrebări-răspunsuri care survolează suprafața liniștită a apei. Hardy, în schimb, n-a venit până la Stockholm ca să răspundă cu da și nu. De-abia mă lasă să-mi termin întrebările, vrea să povestească. Mă uit la el și mi se pare că are un glob de căldură în mijlocul pieptului. E un băiat bun care-a fost rău. ]

East India Company, o gașcă de funcționari atât de corupți, încât seamănă cu mafia, e prototipul unei structuri bazate pe abuzul de putere. În ultimele săptămâni, jumătate de milion de români au ieșit în stradă ca să protesteze împotriva guvernului corupt. Crezi că puterea în sine are o sămânță de corupție?

Cred că da, întotdeauna. Cred că cele două sunt strâns legate. Care era cealaltă variantă?

Dacă există „putere bună”.

Se zice că puterea absolută corupe absolut, nu? Dacă cineva care are puterea nu e supus niciunui fel de control, n-ai cum să-ți dai seama dacă e inocent sau nu. Dar dacă-i controlezi puterea, atunci nu mai e putere. În schimb, cred că există o forță în unitate, sau ceva în spiritul uman care e profund puternic.

Chiar crezi asta?

Nu prea știu ce zic, hahaaa, doar mă gândesc că… avem nevoie să credem că partea cea mai bună din noi o să fie aia care o să reziste. Eforturile comune pentru a atinge un scop pe care ni-l dorim cu toții… cred că asta se cheamă putere. Voință, forță, energie. Nu știu dacă poți disciplina genul ăla de putere. E nevoie să se întâmple ceva foarte foarte nasol pentru ca oamenii să spună Nu, e de-ajuns, e nevoie de o schimbare. Oamenii au o capacitate uriașă de a suporta durerea și opresiunea, deci depinde doar de momentul în care schimbă macazul și spun Nu. De la capăt. Și nu poți prezice asta, nu?

[Cred că trebuie să ne oprim aici, spune a treia persoană din încăperea de la Grand Hotel, care stă cu ochii pe noi și pe ceas. Mă uit la telefon, au trecut deja 20 de minute. Nu renunț. Cu o seară înainte, Hardy a citit la BBC o poveste pentru copii, provocând leșinuri mamelor din Marea Britanie. În plus, a și inventat un motan - îl cheamă Marmeladă - pentru unul dintre băieții lui. Și a făcut și serialul ăsta pentru oameni mari. Mai am o întrebare.]

© Taboo Productions Limited 2017

Mai am o întrebare. Ești un fan al storytelling-ului, în toate formele lui. Și Taboo e, într-un fel, un basm pentru adulții.

Da, sigur nu-i pentru copii. A fost odată un… Hahaaa. O să scoatem crimele de-aici, fiule...

Ai inventat un motan pentru fiul tău, citești povești pentru BBC...

Ăștia mici vor să inventez povești. Le-am citit și Gruffalo, și We're Going On A Bear Hunt, și toate poveștile clasice englezești. Nimic nu se compară cu timpul pe care ți-l petreci cu copiii tăi. Chiar dacă le spui o prostie de poveste pentru că ești rupt de oboseală, după ce te-ai trezit la 6 dimineața… Nu-s un tată care să stea prea mult acasă. Când trebuie să am grijă singur de băieții mei 3-4 zile, mi se pare că e cel mai greu job din lume. E o misiune. Îmi scot pălăria în fața mamelor din viața mea care fac asta, pentru mine și pentru copii. Revenind, lui Charlie și lui Louie le plac la nebunie poveștile noi, în care pot să adauge lucruri și să scoată altele - Nu, dar asta nu s-ar întâmpla niciodată! Nu, dar cine știe. Îi întreb Tu ce-ai face în locul lui?, și ei zic Aș face asta sau cealaltă, Păi, asta a făcut și personajul nostru. E un lucru tare frumos să poți crea povești împreună cu copiii tăi. Problema e că, după ce prind gustul poveștilor inventate special pentru ei, e ca ciocolata, vor mai mult, și mai mult. Și creierul tău e prea obosit.

Ce poveste…

[Îmi pare rău, s-a terminat, spune a treia persoană din cameră. Probabil că fac o față disperată, pentru că Tom mă întreabă:]

Ce voiai să mă întrebi, ce poveste…?

© Taboo Productions Limited 2017

Ce poveste le spui copiilor tăi despre lumea din jur?

Sunt prea mici deocamdată. Cred că la băieți, pe la 7 ani vine o perioadă în viața lor în care trebuie să le arăți că ești acolo și să le spui să învețe cât mai multe lucruri, și pe la 12 ani, îi iei iar deoparte și le spui Uite care-i treaba, o s-o pățești și o să fii rănit și n-o să se întâmple doar o dată. Dar nu trebuie să doară foarte rău, înțelegi? Nu trebuie să le explici prea multe, pentru că o să le explice viața. Sunt copii, nici n-are rost să le spui. Oricum o să dea viața peste ei, mai devreme sau mai târziu. Așa că deocamdată le spun de Marmalade. Și de ștrengari, de poznași, le spun că e bine să aibă o personalitate puternică, să înfrunte, să chestioneze, să să știe să se descurce. Să fie deștepți, dar nu neapărat în sensul academic. Să miroasă oamenii, să miroasă pericolul, să știe când să plece, să știe când să rămână pe loc. Și să iubească. Știi tu, genul ăla de lucruri. Și na, tot ce poți să faci e să speri c-o să fie bine. Oricum nu poți controla nimic.

Yeah.

Mmmm. And if you like me as an adult, you can still be a kid.

[Replica asta nici n-o aud, sunt prea preocupată să scot o pasăre din buzunar. Uite, o pasăre de ceramică de când eram eu mică, sufli în ea și fluieră. Asta ca să-ți mulțumesc pentru o jumătate de oră din viața ta. Mi se pare că uneori lucrurile sunt prea protocolare și prea bifăm chestii într-o agendă, când, de fapt, e chiar mișto că am putut sta de vorbă în hotelul ăsta din Suedia plin de soare. Hardy mă ia în brațe, întreabă cum se zice la pasăre. Pa-să-re. Tom Hardy e răcit și e unul dintre actorii mei preferați.]


An English version of this interview is available here.

© Taboo Productions Limited 2017

Tema de gândire

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK