★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 3 februarie 2020

Fat White Family, Serfs Up!, 2019


Ce-ar putea fi mai înălțător

Decît o slujbă amărîtă, cu un salariu de rahat?

Sebică, zîmbește pentru mine!


Pe românește nu sună prea convingător, însă Oh Sebastian e piesa de rezistență a unuia dintre cele mai bune albume din 2019 (faptul că mai nimeni n-a auzit de el nu-i scade cu nimic din merite). Fat White Family se-nvârt prin mediile punkist-anarhist-artsy ale Londrei de vreo câțiva ani încoace, au un talent pentru tărăboi și scandal care i-ar face pe frații Gallagher să roșească și - în cazul în care nu se fac praf între timp - au toate șansele să devină trupa-fanion a Brexitului.

Oh Sebastian, plasat strategic la mijlocul albumului Serfs Up!, face notă discordantă față de restul cântecelor: e scurt și, la o primă ascultare, ușurel al naibii, învăluind protector în viori și contrabas povestea atât de familiară a unui om al zilelor noastre prins în iadul (pseudo) slujbelor fără alonjă și fără perspective. Dulcețea coardelor și armoniile pop sunt  treptat otrăvite de versurile seci, directe și disperate: oricât de exasperat ar fi, Sebică trebuie să mimeze entuziasmul pentru un job care-i mănâncă tinerețile și speranța.

Serfs Up! este o raritate în aceste vremuri: un album profund angajat politic, însă  intens fredonabil și de acomodant. Omogen ca pasta de mici, dar doldora de ingredientele cele mai surprinzătoare, e punk nu pentru că îți dă cu riff-urile peste dinți, ci pentru că împrumută de peste tot, recontextualizează și te subjugă.

Feet, bunăoară, care nu-i decât piesa de deschidere, îți servește un cocktail la limita dintre Amanda Lear și Arcade Fire-ul mai recent, împachetat într-un clip ca și furat din Querelle-a lui Fassbinder - chiar și în cazul în care n-ai auzit de vreunul dintre aceștia, ritmul disco-electroclash ți se strecoară pe sub piele din primele secunde. E amuzant, dar cu totul inutil, să încerci să identifici toate influențele, citările, trimiterile: întregul, după cum zice clișeul, depășește suma părților.

La turație mai redusă, dar nu mai puțin insidioasă, funcționează și I believe in something better și Vagina Dentata: art-rock elaborat și angajat (I see the misery of progress/And I see every sister undressed/Let's build a set of wooden land mines/And lay'em under all the right guys nu se pretează la prea multe interpretări), dar care nu simte vreo secundă nevoia să-ți țină predici.

De altfel, ai nevoie de toate strategiile posibile de seducție când scrii cântece despre cum își încheie ziua dictatorul caraghios din Coreea de Nord (Kim's Sunsets) ori despre gusturile aristocrației occidentale (totul e delicios când te dau banii afară din casă - Tastes good with the money).

Dublate de niște clipuri cu adevărat extraordinare (care, vorba unui glumeț de pe YouTube, arată precum coșmarurile lui John Cleese), single-urile de pe acest album spun povestea doar pe jumătate - Serfs Up! funcționează, dincolo de strategiile-tip de promovare, ca obiect de sine stătător, coerent și complet.

Prin urmare, cel mai ciudat lucru e că ciudățeniile puse laolaltă în acest album au aerul de naturalețe și de obișnuință pe care-l au dialogurile lui Beckett, de pildă: faptul că una dintre cele mai dezordonate și mai periculoase trupe de pe fața pământului a reușit să condenseze atât de acut absurdul nostru de toate zilele e, cumva, în firea lucurilor.

Și mai e o treabă - în condițiile în care termeni ca indie ori underground aproape că și-au pierdut semnificațiile, e absolut reconfortant să vezi la treabă, după cum spuneam și la începutul anului, o comună anarho-sindicalistă care l-ar ucide încet pe orice agent de marketing&PR: Fat White Family sunt cu adevărat imposibil de categorisit ori de împachetat pentru vânzare. Ceea ce-i face de două ori mai provocatori și mai savuroși.

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK