Film / Rusia

Un regizor rus ne arată cum se joacă Putin cu minţile oamenilor

de Ionuț Dulămiță

Publicat pe 28 martie 2018

Nişte arheologi scormonesc printre ruine, pe un platou din Siberia. Muzica şamanică de pe fundal nu prevesteşte nimic bun. E doar transa de dinaintea blestemului. Blestemul prinţesei Ukok. Dezgropată în 1993, la 2.500 de ani de când a murit, Ukok s-a răzbunat în serie pentru că oamenii i-au mutat şi expus rămăşiţele. Criza constituţională din Moscova, din ’93, e mâna ei. La fel şi dezastrul economic de după. Sau războiul izbucnit în Cecenia în ’95. Sau eşecul lui Hillary Clinton în faţa lui Donald Trump, la 20 de ani după ce candidata democrată mersese la moaştele prinţesei. 

Povestea mumiei e rama documentarului „Our New President” (2018) al lui Maxim Pozdorovkin, un cineast rus care locuieşte în New York. Filmul, proiectat recent la One World Romania, e ca un trip pe ciuperci. Un colaj de materiale video prezintă realitatea propagandei de la televiziunile controlate de Kremlin şi felul în care ruşii de rând îi răspund pe youtube. O supradoză de neîncredere şi nelinişte, întreţinută de oameni ca Dmitry Kiselyov, cel mai popular şi influent om de televiziune din Rusia, solul media al „împăratului” Putin. Sau de hackerii şi trollii care coc în cuptoare, între 9 dimineaţa şi 9 seara, „clătite informaționale” - aşa numeşte Putin ştirile false cu care armata lui de „jurnalişti” au dat în Clinton şi l-au periat pe Trump la alegerile prezidenţiale din SUA. Hillary e bolnavă psihic de la blestemul mumiei, Obama e un băiat din junglă, Trump are falange superioare şmechere care, „precum antenele, scanează mediul și-i permit să se plaseze înaintea competiției”.

Maxim Pozdorovkin. Foto: One World Romania

Maxim Pozdorovkin - care a făcut, printre altele, şi un documentar despre Pussy Riot - ne povesteşte puţin despre această lume şi de ce a ales să facă filmul aşa trippy.

Care a fost momentul în care te-ai decis să faci filmul?

La câteva săptămâni de la alegerea lui Trump, editorul meu s-a întors [în New York] după ce-şi vizitase mama în Moscova și-a spus că toată lumea de-acolo era foarte încântată de Trump, toţi îi spuneau „noul nostru președinte”. Atunci, toată povestea asta rusească era inexistentă - oamenii știau că există știri false, dar nu se știa despre rolul Rusiei în acest sens. Eu eram fascinat de multă vreme de propagandă, făcusem și o dizertație pe această temă. Așa că am început să săpăm și să adunăm o arhivă uriașă de dezinformare. Ne-am gândit să facem un film care să urmărească ultimul an și jumătate și în care să folosim materiale TV factuale care să nu conțină nicio afirmație adevărată.

Am folosit materiale de la trei canale de televiziune - Russia-1, cel mai popular din Rusia, NTV, fostul canal independent, care a fost închis și Russia Today, canalul în limba engleză din afara Rusiei. Și materiale care arată cum preiau oamenii aceste informații și le regurgitează online. Mi s-a părut interesant că toți cei de la care am folosit înregistrări n-aveau nicio experiență directă cu America. Ideile lor despre America veneau doar de la TV. Nu ştiau nimic despre Hillary Clinton sau orice altceva. Când am selectat fragmentele lor, am aplicat două principii. Primul a fost simplu - oameni care să ia o informație falsă pe care o auziseră în mod cert la TV, s-o reinterpreteze și s-o trimită în lumea lor. Al doilea a fost mai dificil - am vrut să văd cum afectau aceste informații felul în care ei înțelegeau lumea. Un exemplu e băiatul care-l felicită pe Donald Trump, undeva unde erau -27 de grade Celsius. I se adresează cu Donald Duck și-i spune: „Ai demonstrat încă o dată că o femeie nu poate deveni președinte”. Bun, omul are preconcepții misogine, dar ideea este că a luat ce-a văzut pe tema alegerilor și a folosit asta pentru a-și întări prejudecățile. Aici e adevărata tragedie în toată treaba asta.

Captură din „Our New President”

Astfel de oameni fac și ei parte din propaganda oficială?

Cred că, dacă o consumi, e foarte greu să nu faci parte din ea. Propaganda modernă diferă de cea istorică prin faptul că a doua era, în mare parte, corectă din punct de vedere factual. Ocazional, era folosită în mod strategic pentru a-i dezinforma pe oameni cu privire la anumite aspecte. Gobbels, de exemplu, insista foarte mult ca știrile să fie corecte şi să fie difuzate mai repede decât cele britanice și franceze. Propaganda modernă ține mai puțin de dezinformare și mai mult de dezorientare. Merge pe ideea de a-i bombarda pe oameni cu un volum mare de informații inconsistente, pe canale multiple. Când trăiesc în acest mediu în care sunt bombardați cu tot felul de informații care nu pot fi puse cap la cap, la un moment se predau şi nu mai încearcă să înțeleagă ce se întâmplă cu adevărat. Se creează astfel un consumator docil care se identifică emoțional cu o poziție politică și rămâne agăţat de ea. Cineastul britanic Adam Curtis are un film foarte scurt despre fenomenul numit „oh, dear” - ideea e că atunci când îi aduci pe oameni în această stare, în cele din urmă strigă „oh, dear” și se predau. 

Care e impactul acestei propagande asupra oamenilor de rând din Rusia?

La nivel larg, e vorba de erodarea acestui proces de a chestiona, de a încerca să-ţi dai seama ce se întâmplă - eu îl consider o instituție în sine, la fel ca justiția sau jurnalismul. Oamenii nu mai fac asta, iar știrile și media pivotează în jurul lor şi ei le urmează. Tatăl meu trăiește în Moscova și se uită la toate mizeriile astea. Ne certăm mereu pe acest subiect și el întreabă: Cine e obiectiv, unde există obiectivitate? Mi se pare un argument fals. Chiar dacă toți suntem părtinitori ideologic, chiar dacă nimeni nu poate ajunge la adevărul obiectiv, există o metodologie și o procedură care-ţi pot garanta că vei fi mai aproape de el decât dacă ai face altfel. În Rusia nu se aplică deloc această metodologie. 

În Rusia, televiziunea e gratuită. În New York, unde stau eu, n-am mai avut televiziune prin cablu de vreo 15 ani, pentru că n-am mai vrut s-o plătesc. În Rusia, potrivit Centrului Levada (n.r. - cel mai mare centru independent de sondare a opiniei publice din ţară), circa 86% din populație își ia majoritatea informațiilor de la televizor. Acest număr va scădea, el scade deja, foarte încet - pentru că, evident, există o generație mai tânără, aflată în opoziție, care nu se uită la TV și-și ia mare parte din informații de pe internet -, dar el e semnificativ mai diferit decât în America sau în mare parte din Europa, unde circa 40-50% dintre oameni, potrivit estimărilor, se informează în mare parte de pe Facebook, de exemplu. Și cu Facebook-ul sunt probleme, evident, însă faptul că Rusia are un guvern care le spune editorilor-șefi ce interpretare să dea ştirilor și ei se conformează face din țara asta un exemplu extrem.

„Era jurnalismului detaşat, nepărtinitor, s-a încheiat. Jurnalismul este un instrument şi o resursă pentru crearea valorilor. Pentru definirea a ce e bine şi ce e rău. Obiectivitatea este un mit care ni se bagă pe gât. Mai demult, susţineam şi eu astfel de principii, dar am evoluat. Obiectivitatea construieşte o imagine demnă de dispreţ. Scriem despre ţara asta de parcă n-am trăi în ea. De parcă n-am trăi pe pământul pe care s-au născut părinţii noştri. Aşa că politica editorială se va baza pe iubirea faţă de Rusia.”

 

- Dintr-o cuvântare ţinută de Dmitry Kiselyov la sediul Russia Today, organizaţie în fruntea căreia a fost numit de Vladimir Putin în 2013. Scenă din filmul „Our New President”.

 

Prin felul în care e făcut, filmul mi-a dat o senzaţie mare de neîncredere, pare că toţi fac parte dintr-o conspiraţie, chiar şi ruşii de rând.

Am vrut să pun în faţă naraţiunea oficială şi apoi am căutat oameni care să răspundă la ea. Cred că foarte puţini spectatori vor pleca de la film cu gândul că e un portret al Rusiei. Pentru mine, e un portret al televiziunii. Ruşii care înţeleg ce se întâmplă acolo îmi mulţumesc pentru el. Există un soi de conspiraţie la nivelul media şi al guvernului, iar oamenii ajung inevitabil să fie abosorbiţi de ea. Dar nu sunt de acord cu termenul conspiraţie. Conspiraţia are obiective clare. Această dezorientare nu urmăreşte un rezultat concret, specific, ca alegerea lui Trump, ci un obiectiv mai larg - destabilizarea sistemului ca întreg. Am descoperit ceva fascinant în Loveless - spre deosebire de Leviathan (n.r. - ambele filme sunt regizate de cineastul Andrei Zviaghinţev, considerat un soi de cronicar al Rusiei contemporane), unde vezi un portret al lui Putin pe fiecare perete, acest film nu are nicio menţiune politică până spre sfârşit. În penultima secvenţă, chiar înainte ca ea să meargă la balcon să fugă, apar 30 de secunde în care Dmitry Kiselyov - căpetenia propagandei din filmul meu - vorbeşte ceva care nu se înţelege, pare să fie despre Ucraina, dar nu e clar. Mi-a plăcut foarte mult asta, pentru că semnalează că acea degradare morală despre care este vorba în întreg filmul, care îl face atât de întunecat şi de sumbru, este creată, instigată, influenţată în mare parte de acel individ. Influenţa lui e foarte greu de subestimat. Pe lângă faptul că e, de departe, cel mai popular om de televiziune [din Rusia], el controlează echivelentul rusesc al Associated Press şi Reuters. 

Captură din „Our New President”, trecută prin aplicaţia Prisma

Filmul e foarte trippy şi suprarealist, iar muzica joacă un rol important în treaba asta. De ce l-ai făcut aşa?

Când Trump a fost ales, prima mea întrebare ca cineast a fost cum poţi face ceva despre el care să nu umfle şi mai tare cultul media din jurul lui. Toate documentările despre el n-au obţinut nimic, cel mult l-au ajutat. Aşa că m-am gândit să fac un film satiric şi să-i fac pe oameni să simtă ceva în loc să înţeleagă ce se întâmplă la nivel intelectual. Eu cred că filmele sunt un mediu foarte nepotrivit pentru a spune lucruri, dar unul minunat pentru a le simţi. Aşa că am vrut să-i bombardez pe oameni cu acest material care, da, e amuzant o vreme, dar până la final vreau să te simţi scârbit şi îngrozit. Mare parte dintre spectatori se simt murdari şi deprimaţi de cum e lumea după ce văd filmul. Cred că asta e productiv, cred că asta te face să înţelegi pe bune ce e coroziv în acest peisaj. 

De ce ai ales blestemul mumiei ca ramă pentru poveste?

Răspunsul meu în glumă la întrebarea asta e că, dacă ai o mumie în film, trebuie să începi cu ea, pentru showbiz. Un răspuns serios e că această poveste, când apare ca ştire imediat după intro, reprezintă simbolismul perfect pentru epoca asta, ideea că ea poate fi difuzată ca material factual. Apoi, la final, există o anumită frumuseţe în faptul că, atunci când [jurnaliştii] spun că de fapt nu a fost o femeie - ceea ce s-a retractat ulterior -, ci un băiat, nu spun că el ar fi avut 17 ani, ci aproximativ 17 ani. Poate doar mie mi se pare genial. Într-un film în care suntem atât de atenţi la facts, la tot ce spunem, vrem ca oamenii să ştie că nu suntem siguri: [băiatul] ar fi putut să aibă 16 ani şi jumătate sau 18. Al doilea răspuns serios ţine de formă. Filmul e făcut din materiale de televiziune, dar i-am dat forma unui feature film. Asta vine la pachet cu câteva trucuri, iar unul dintre ele e intro-ul: în primele cinci minute, toată lumea stă şi se întreabă ce naiba se întâmplă, parcă e un film de John Carpenter. Îmi place asta, pentru că eu urmăresc fix dezorientarea. Vreau ca oamenii să fie confuzi, asta îi face subiecţi perfecţi pentru film.

Despre blestemul prinţesei Ukok (acest material nu apare în documentar)

E pe bune pasajul din film cu trollii?

Pentru mine, singura fărâmă de optimism vine din această secţiune [a filmului]. Deşi există o campanie uriaşă şi de succes de transformare a internetului într-o groapă de gunoi, în care toţi aceşti oameni sunt implicaţi intenţionat sau nu - oamenii care compun cântece [pentru Trump] sau protestatarii plătiţi cu 50 de dolari pe oră -, mi-a plăcut ideea de-a arăta că internetul încă are posibilitatea de-a dezvălui momente de adevăr. Cum e cazul fetei din Turnul Ostankino (n.r. - turnul de radio şi televiziune unde-şi au sediul cele mai importante posturi din Rusia) care o întreabă pe mama ei ce e acolo, iar ea îi răspunde: „Al doilea birou al lui Putin”. Sau femeia pe care o vezi la începutul secţiunii cu trollii, Lyudmila Savchuk, o jurnalistă care şi-a şters identitatea de pe internet şi şi-a luat un job acolo (n.r. - în sediul trollilor care apare şi în documentarul „Our New President”), ea a fost prima persoană care a dezvăluit asta. Am pus acel episod ca să arăt că încă există o posibilitate de a contraatac deşi, în mare parte, internetul este folosit pentru destabilizare şi dezorientare.

Ce părere ai despre atitudinea negativă în creştere faţă de Rusia?

Există o atitudine anti-rusească foarte răspândită, dar trebuie să recunoaştem că guvernul nostru a făcut ceva ca să merite asta. Când am făcut documentarul despre Pussy Riot, exista o anumită demnitate asociată cu faptul de-a fi de stânga, de-a fi liberal, de-a fi în opoziţia rusească. Acum nu-i mai pasă nimănui, pentru că v-am infestat cu toţii, suntem puşi cu toţii în aceeaşi barcă. Nu ştiu dacă poate fi evitată această atitudine şi evident că ea este exagerată de media. Unul dintre motivele pentru care am făcut filmul aşa de dement e pentru că nu am vrut ca oamenii să aibă o atitudine moralistă când îl văd, să arate cu degetul.

Am pornit de la definiţia clasică a grotescului: ceva care îmbină groaza şi comicul. De ce am făcut asta: atunci când îl vezi pe Trump în prima lui vizită la Casa Albă, în vizită la Obama, iar [jurnaliştii ruși] spun că Trump e respectabil ca un lord britanic şi de Obama că stă cu picioarele desfăcute ca în metroul newyorkez, râzi. Câteva secunde mai târziu, te îngrozeşti când ţi se spune că Obama dă din mâini ca şi cum ar fi în junglă. Dar faptul că ai râs te face să te simţi vinovat, să te simţi parte din ce se întâmplă şi cred că asta e mai fascinant decât să arăţi cu degetul şi să spui: aici ai minţit cu asta, aici cu asta. Cui îi pasă?

Trailer „Our New President”

Imagine princială: Captură din „Our New President”, trecută prin aplicaţia Prisma.

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK