Carte / Curaj

Un reporter pe Everest

de Ionuț Sociu

Publicat pe 23 mai 2018

Nu m-a interesat niciodată alpinismul și nici n-am avut vreo curiozitate legată de Everest, K2 sau Nanga Parbat. Știrile despre alpiniști care cuceresc optmiare (vârfuri de peste 8000 de metri) mă lasă rece, ba chiar uneori mă întreb ce o fi în capul ălora care își riscă viața doar ca să escaladeze un munte. În ultima perioadă, însă, s-a întâmplat ceva: mi-am propus să aflu chestii noi și să citesc autori pe care i-am tot evitat. Așa am ajuns și la cartea În aerul rarefiat, de Jon Krakauer (finalistă la Pulitzer în 1998), apărută într-o nouă ediție la Humanitas (împreună cu În sălbăticie, un alt bestseller al scriitorului american). Și atât mi-a trebuit. Câteva zile mai târziu eram virusat, le vorbeam prietenilor despre Everest, iar noaptea mă uitam la reportaje și documentare cu alpiniști și șerpași.
 
E povestea unei ascensiuni ghidate pe Everest la care participase și Krakauer (în ‘96) și în urma căreia patru dintre coechipierii lui au murit. Alți patru alpiniști, din expediții diferite, aveau să-și piardă viața într-o furtună, după ce ajunseseră pe vârf. Era cel mai mare dezastru petrecut pe Everest până la acea dată. Krakauer, care se dusese ca reporter, a reușit să coboare la timp de pe vârf și să scape de furtună. El povestește cum, odată întors la tabăra de bază, s-a întins pe gheață, cu capul în mâini și cu lacrimi șiroindu-i pe obraji: „am plâns cum n-o mai făcusem de când eram copil, am plâns pentru coechipierii mei care muriseră, am plâns pentru că eram recunoscător să fiu încă în viață, am plâns pentru că eu supraviețuisem, în timp ce alții muriseră”. 

Când am început să citesc În aerul rarefiat, mă așteptam să dau doar peste machism și curaj, dar a fost exact pe dos: am descoperit o poveste despre frici și slăbiciuni umane. Krakauer  vorbește despre un lanț de greșeli care se adună de-a lungul expediției, inclusiv despre erorile lui ca alpinist și jurnalist (merită citit și postscriptum-ul, pentru a înțelege controversa din jurul cărții și conflictul lui cu Anatoli Boukreev, un ghid din alt grup). Expediția din care făcea parte  era condusă de Rob Hall, un renumit alpinist și ghid neozeelandez care se specializase în ascensiuni ghidate. Unii dintre clienții lui Hall, care plăteau zeci de mii de dolari ca să ajungă pe Everest, făcuseră alpinism la mare altitudine, dar alții nu urcaseră niciodată la peste 8000 de metri. Scriitorul american, pe atunci în vârstă de 42 de ani, lucrase în tinerețe ca tâmplar, pescar și vânzător de somon și escaladase deja câteva vârfuri, dar nu bifase niciun optmiar. În schimb, avea ceva experiență cu locurile dificile, de la sălbăticia Alaskăi până la calotele glaciare din Patagonia. În 1995, revista Outside i-a propus să scrie un articol despre comercializarea Everestului. Krakauer s-a antrenat timp de un an, în America, iar în primăvara următoare a zburat spre Nepal.

Jon Krakauer. Foto: Linda Moore

El recunoaște că era foarte speriat înainte de expediție, dar ideea că făcea parte din echipa lui Hall, un tip foarte bine organizat și cumpătat, îl liniștea. Faptul că, două luni mai târziu, Hall însuși avea să fie rămână pe vârf, în mijlocul furtunii, așteptând în zadar să fie salvat, era ceva ce nimeni nu și-ar fi putut imagina. N-ai cum să citești aceste pagini și să nu te emoționezi. Hall își trăiește ultimele ore din viață la 8848 de metri și-i transmite soției lui prin radio: „Sper că ești în pat și că ți-e cald. [...] Te iubesc. Somn ușor, draga mea. Te rog să nu-ți faci prea multe griji.” Cât despre Krakauer, una e să vii ca să scrii despre expediții pe Everest, și alta să-ți vezi coechipierii murind lângă tine și în timpul ăsta să rămâi fără oxigen și să înfrunți vânturi care suflă cu peste 100 de metri pe oră. 

Din expediție mai făceau parte un avocat, un patolog din Dallas, un cardiolog canadian, un anestezist australian care se apucase de alpinism după ce se pensionase, un editor din Hong-Kong, o angajată a Federal Express din Tokyo și un poștaș din Seattle. Cel din urmă, Doug Hansen, strânsese bani pentru expediție lucrând în schimbul de noapte la poștă și ziua pe șantier. Cu un an înainte, încercase să urce, tot împreună cu Rob Hall, dar a fost nevoit să se întoarcă când era foarte aproape de vârf din cauza vremii nefavorabile. Simțindu-se oarecum vinovat, Hall l-a convins pe Hansen să se întoarcă pentru expediția din anul următor. De data asta, Hansen a ajuns pe vârf, dar nu s-a mai întors de acolo. O agenție care se ocupă cu ascensiuni ghidate are o misiune extrem de complicată. Cei care conduc expedițiile sunt responsabili pentru viețile clienților, motiv pentru care ordinele lor nu pot fi încălcate sub nicio formă. Dar să întorci un client din drum, când acesta se află la câțiva metri de creastă, nu e tocmai un semn bun. Oamenii plătesc mii de dolari ca să ajungă pe vârf, nu aproape de vârf.

Pe de altă parte, orice greșeală făcută la mare altitudine îi poate pune în pericol și pe ceilalți. Iar când mai multe expediții se îngrămădesc la urcare, situația se complică și mai tare. Cei mai expuși pericolelor sunt, însă, șerpașii, etnicii nepalezi și tibetani care însoțesc clienții de de la o tabără la alta, pe tot parcursul procesului de aclimatizare. „Șerpașii pe care i-am angajat sunt cei mai buni. Vreau să țineți minte că nu avem nici măcar o șansă să ajungem pe Everest fără ajutorul lor,” le zicea Hall clienților lui. Șerpașii se ocupă de toată partea logistică, de la montatul corzilor și al corturilor, căratul bagajelor până la ceaiurile fierbinți, pe care le aduc clienților în fiecare dimineață la cort. Pe 18 aprilie 2014, 16 șerpași care făceau parte dintr-o expediție pe Everest au murit în timpul unei avalanșe de gheață  (vezi Sherpa, un documentar excelent care urmărește acest caz). Cu toate astea, ei continuă să lucreze pentru, pe niște salarii destul de mici, ca să-și poată întreține familiile.

Așa cum reiese clar și din carte, miza unei astfel de expediții nu e doar aceea de ajunge pe „acoperișul lumii”, ci de a te întoarce teafăr; coborârea e partea cea mai grea. Mai ales că, în momentul în care ești pe vârf, ești deja epuizat, riști să mori de hipoxie (aport insuficient de oxigen în organism) sau să suferi un edem cerebral sau pulmonar. Iată cum descrie Krakauer momentul în care a ajuns pe Everest: 
 
„Era după-amiaza devreme, în ziua de 10 mai 1996. Nu mai dormisem de 57 de ore. Singurele lucruri pe care m-am forţat să le mănânc în ultimele trei zile fuseseră un bol de supă cu tăiţei şi nişte arahide glazurate. Timp de mai multe săptămâni suferisem de o tuse convulsivă de pe urma căreia m-am ales cu două coaste fracturate. Prin urmare, aveam dureri groaznice şi respiram cu mare greutate. La 8848 de metri creierul primea aşa de puţin oxigen, încât capacitatea mea mintală era ca a unui copil înapoiat. În aceste condiţii, nu prea puteam simţi mare lucru în afară de frig şi oboseală.”

Nu sunt tocmai condițiile ideale astea, cu atât mai puțin pentru un jurnalist aflat „pe teren” care trebuie să-și mai și notițe. Și totuși, e impresionant modul detaliat și captivant în care descrie el toată această experiență. Chiar dacă știi încă de la primele rânduri cum se va sfârși, cartea se citește ca un thriller, tulburător și emoționant în același timp. Krakauer îmbină lejer aspectele „tehnice” cu portrete și povești memorabile, însoțite de pasaje care țin de istoria fascinantă (și sumbră) a alpinismului pe Everest.
Rămâne, totuși, întrebarea: ce caută, de fapt, cei care urcă pe Everest, de unde vine obsesia asta? Un posibil răspuns îl dă chiar autorul: 

„Oamenii care nu urcă pe munte - adică marea majoritate - presupun de obicei că acest sport este o goană nechibzuită și dionisiacă după senzații tari. Dar este fals să crezi că alpiniștii sunt doar niște dependenți de adrenalină în căutarea unei doze legale, cel puțin în ceea ce privește Everestul. Ce făceam eu acolo sus n-avea nicio legătură cu săritul cu coarda, parașutismul sau condusul unei motociclete cu 200 km/h. 
După ce-am lăsat în urmă confortul de la tabăra de bază, expediția s-a transformat de fapt într-un demers aproape calvin. Raportul suferință-plăcere era cu mult mai mare decât pe oricare alt munte pe care fusesem; în curând am realizat că a urca pe Everest înseamnă a îndura durere. Și, pentru că săptămână după săptămână ne supuneam trudei, oboselii și chinului, mi-am dat seama că mulți dintre noi căutam, mai mult decât orice, să atingem o stare de grație.” 

Trebuie să recunosc că nu sunt un mare fan al lecturilor în cheie parabolică, mai ales când e vorba de o cartea unui jurnalist atent la concret și real, dar nu m-am putut abține să nu citesc această poveste într-un sens mult mai larg, care n-are legătură doar cu escaladarea unui munte, ci cu greșelile mele din viața de zi cu zi. Pe care le fac, de obicei, din cauză că am o relație încordată cu prezentul. În loc să fiu atent la aici și acum, uneori mă blochez în proiecție și anticipare și nu mai sunt atât de atent la ceilalți. Tocmai de aceea îmi imaginez că „starea de grație” pe care o caută alpiniștii e, printre altele, și o formă de meditație. Când urci, însă, prin în aerul rarefiat, „micile” greșeli - fie că sunt făcute făcute din vanitate, grabă, lăcomie sau neatenție -, capătă cu totul alte proporții și tocmai de aceea devin edificatoare. 

PS: Poți citi aici și aici câteva fragmente din cărțile lui Jon Krakauer: În aerul rarefiat și În sălbăticie, ambele publicate le Editura Humanitas.

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK