Cu Jon Krakauer v-ați mai întâlnit pe Scena9, unde am publicat de curând un fragment din În sălbăticiebestseller-ul său în care reconstituie povestea unui tânăr american care renunță la un viitor promițător, dar conformist, în favoarea unei aventuri nomade, care i-a adus, însă moartea. Și de data asta, întâlnirea cu jurnalistul și scriitorul american are loc în jurul unui subiect controversat: dezastrul din 1996 de pe Muntele Everest, când opt cățărători au murit, prinși într-o furtună de zăpadă. Krakauer se afla la rândul lui pe munte, într-o expediție pe care o făcuse atât pentru a scrie în revista Outside un articol despre comercializarea alpinismului și-a Everestului, cât și pentru a-și împlini un vis personal din copilărie. Povestea acestei ascensiuni, dar și a succesiunii de evenimente care a dus la moartea celor opt alpiniști, a scris-o un an mai târziu, în volumul Into Thin Air, tradus recent la Editura Humanitas Fiction, cu titlul În aerul rarefiat. Cartea lui a contribuit substanțial la discuția publică despre riscurile transformării alpinismului la foarte mare înălțime într-o afacere, stârnind în același timp controverse -  Anatoli Boukreev, unul dintre ghizii implicați în acea expediție, protagonist în cartea lui Krakauer, a publicat ulterior la rândul lui o carte, în care-și expune propria versiune asupra tragediei. La aproape 20 de ani de la publicare, În aerul rarefiat rămâne o carte extrem de puternică și tensionată, care te poartă aproape de înălțimea la care zboară avioanele, unde unii încearcă să-și depășească limitele, și alții să facă un ban. Vă propunem să citiți mai jos un fragment din volumul lui Krakauer, finalist la Pulitzer în 1997.

 

CAPITOLUL UNU

Vârful Everest, 10 mai 1996, 8848 de metri

Ai impresia că un cordon înconjoară partea de sus a acestor creste semeţe şi că nimeni nu poate să treacă de el. Dar adevărul e că, la altitudini de peste 7600 de metri, corpul uman este grav afectat de presiunea atmosferică scăzută şi, devenind imposibil să faci mişcări prea tehnice, chiar şi consecinţele unei mici furtuni ar putea fi fatale, că ar fi o mică şansă să reuşeşti dacă ai avea parte de cele mai bune condiţii meteorologice, că nimeni nu poate să-şi aleagă ziua în care urcă pe ultima porţiune a traseului… Nu, nu este extraordinar că Everestul nu a cedat în faţa primelor încercări de a-l escalada; ba chiar ar fi fost surprinzător şi foarte trist dacă s-ar fi întâmplat contrariul, deoarece munţii măreţi nu sunt aşa. Poate că noii noştri colţari, noii bocanci cu tălpi de cauciuc, epoca noastră în care totul se cucereşte mai uşor pe cale mecanică ne-au făcut puţin mai aroganţi. Am uitat că muntele încă are ultimul cuvânt şi că vom putea ajunge pe vârf doar la timpul cuvenit. Altfel de ce ni s-ar părea alpinismul atât de fascinant? Eric Shipton, 1938, Pe acel munte

            În timp ce stăteam cocoţat pe acoperişul lumii, cu un picior în China şi celălalt în Nepal, mi-am curăţat de gheaţă masca de oxigen, m-am întors cu un umăr împotriva vântului şi, dus pe gânduri, am privit uriaşul platou tibetan de jos. Într-un mod vag, detaşat, înţelegeam că întinderea de sub picioarele mele constituia o privelişte spectaculoasă. De multe luni visam la acest moment şi la sentimentele care urmau să mă cuprindă. Dar acum, că eram în sfârşit acolo, pe culmea Everestului, nu reuşeam să-mi adun energia necesară ca să îmi pese.

            Era după-amiaza devreme, în ziua de 10 mai 1996. Nu mai dormisem de 57 de ore. Singurele lucruri pe care m-am forţat să le mănânc în ultimele trei zile fuseseră un bol de supă cu tăiţei şi nişte arahide glazurate. Timp de mai multe săptămâni suferisem de o tuse convulsivă de pe urma căreia m-am ales cu două coaste fracturate. Prin urmare, aveam dureri groaznice şi respiram cu mare greutate. La 8848 de metri creierul primea aşa de puţin oxigen, încât capacitatea mea mintală era ca a unui copil înapoiat. În aceste condiţii, nu prea puteam simţi mare lucru în afară de frig şi oboseală.

            Ajunsesem în vârf la câteva minute după Anatoli Boukreev – un ghid rus care lucra pentru o expediţie comercială americană – şi chiar înainte să sosească Andy Harris, un ghid din echipa neozeelandeză din care făceam şi eu parte. Deşi pe Boukreev abia dacă-l ştiam bine, în ultimele şase săptămâni ajunsesem să-l cunosc bine şi să-l simpatizez pe Harris. Le- am făcut rapid amândurora patru poze tipice pe vârf, apoi m-am întors şi am început să cobor. Ceasul arăta 13.17. În total petrecusem mai puţin de cinci minute pe acoperişul lumii.

            Imediat m-am oprit ca să mai fac o poză, de data aceasta cu Creasta Sud-Estică, cea pe care urcasem. Focalizând imaginea pe nişte alpinişti care se apropiau de vârf, am observat ceva ce- mi scăpase până atunci: spre sud, unde cerul fusese senin cu o oră înainte, Pumori, Ama Dablam şi celelalte vârfuri mai joase din jur ul Everestului erau acum ascunse în spatele norilor.

            Mai târziu – după ce şase cadavre fuseseră descoperite, după ce căutările altor doi alpinişti fuseseră abandonate, după ce chirurgii îi amputaseră coechipierului meu Beck Weathers mâna dreaptă cangrenată – lumea s-a întrebat de ce, atunci când vremea a început să se înrăutăţească, alpiniştii aflaţi pe ultima porţiune a traseului nu au acordat atenţie semnelor. De ce ghizi veterani himalayeni au continuat să urce, să împingă de la spate mulţimea de amatori neexperimentaţi – dar care plătiseră fiecare până la 65 000 de dolari ca să fie duşi în siguranţă pe Everest – într-o evidentă cap cană a morţii?

            Nimeni nu poate să vorbească în numele celor doi conducători ai grupurilor ghidate, deoarece ambii sunt morţi. Dar pot să confirm că nimic din ce am văzut în după-amiaza zilei de 10 mai nu a indicat faptul că o furtună nimicitoare se apropia ameninţător. Pentru că mintea mea era afectată de lipsa de oxigen, norii care se ridicau deasupra impresionantei văi de gheaţă, cunoscută sub numele de Circul Vestic, mi s-au părut inofensivi, vagi, lipsiţi de substanţă. Strălucind în soarele puternic al amiezii, nu păreau diferiţi de norii de convecţie care se ridicau din vale aproape în fiecare dimineaţă.

            În timp ce coboram eram foarte îngrijorat, dar nu din cauza vremii: verificând manometrul buteliei de oxigen, am văzut că acesta era aproape gol. Trebuia să cobor – rapid!

            Porţiunea superioară a Crestei Sud-Estice este formată dintr-o serie de trepte de piatră, cu multe cornişe, şi zăpadă bătută de vânt, care şerpuiesc pe o distanţă de patru sute de metri, de la vârf până la o creastă secundară, numită Vârful Sudic. Din punct de vedere tehnic, nu e greu să treci de creasta zimţată, dar drumul e foarte expus. După ce am coborât de pe vârf şi am mers târşâit timp de cincisprezece minute deasupra unui abis de 2000 de metri, am ajuns la faimosul Pas al lui Hillary. Este o trecătoare importantă de pe creastă, pentru coborârea căreia ai nevoie de anumite cunoştinţe tehnice. Când mă prindeam de coarda fixă şi mă pregăteam să fac rapel peste marginea Panelului, am văzut ceva îngrijorător.

            Nouă metri mai jos, la baza Panelului, mai mult de doisprezece oameni aşteptau la rând. Trei alpinişti se căţărau deja pe coarda pe care mă pregătisem să cobor. Nu aveam de ales: m-a m desprins de coarda comună şi m-am dat la o parte.

            Aglomeraţia era provocată de alpinişti din trei expediţii: echipa din care făceam parte – un grup de clienţi aflaţi sub conducerea renumitului ghid neozeelandez Rob Hall, un alt grup ghidat condus de americanul Scott Fischer şi o expediţie necomercială tai- waneză. Mişcându-se cu viteza melcului, cum se întâmplă la peste 8000 de metri, cei de jos s-au chinuit să urce Pasul lui Hillary unul câte unul, în timp ce eu îmi aşteptam nerăbdător rândul.

            Harris, care coborâse de pe vârf la scurt timp după mine, m-a ajuns din urmă. Voiam să economisesc puţinul oxigen care-mi mai rămăsese, aşa că l-am rugat să închidă valva de la regulatorul care se afla în rucsac, ceea ce a şi făcut. În următoarele zece minute m-am simţit surprinzător de bine. Mintea mi s-a limpezit. Chiar eram mai puţin obosit decât atunci când aveam oxigenul pornit. Apoi, dintr-o dată, am simţit că mă sufoc. Vederea mi s-a înceţoşat şi capul a început să mi se învârtă. Eram pe punctul de a-mi pierde cunoştinţa.

            În loc să-mi închidă oxigenul, Harris, afectat de hipoxie, deschisese la maximum valva, golind butelia. Tocmai irosisem puţinele resurse pe care le mai aveam. Mai era o butelie la Vârful Sudic, 80 de metri mai jos, dar ca să ajung acolo trebuia să cobor por- ţiunea cea mai expusă din întregul traseu fără oxigen suplimentar. Dar în primul rând trebuia să aştept ca mulţimea de alpinişti să se împrăştie. Mi-am scos masca de-acum inutilă, mi-am înfipt pioletul în muntele îngheţat şi m-am aşezat pe creastă. În timp ce schimbam obişnuitele felicitări cu alpiniştii care treceau pe lângă mine, în interior fierbeam: „Grăbiţi-vă! Grăbiţi-vă odată!“ mă rugam. „În timp ce voi vă mocăiţi, eu pierd milioane de neuroni!“ Mulţi dintre ei erau din grupul lui Fischer, dar pe la sfârşitul cozii au apărut, în cele din urmă, şi doi dintre coechipierii mei, Rob Hall şi Yasuko Namba. Modestă şi sobră, Namba, la cei patru zeci şi şapte de ani ai săi, mai avea un drum de patruzeci de minute până să devină cea mai în vârstă femeie care a escaladat Everestul şi a doua japoneză care a urcat pe aşa-zisele „Şapte Vârfuri“, cele mai înalte piscuri de pe fiecare continent. Deşi avea doar patruzeci şi două de kilograme şi era slabă ca un ţâr, avea o voinţă 22

extraordinară; uimitor, dar dorinţa ei de neclintit fusese cea care o împinsese pe Yasuko în sus pe munte.

            Mai târziu a ajuns şi Doug Hansen deasupra Pasului. Acest membru al expediţiei noastre era un poştaş dintr-o suburbie a oraşului Seattle care pe munte devenise cel mai bun prieten al meu.

            — E în rucsac! am strigat contra vântului, dorind să par mai vesel decât eram.

            Istovit, Doug a mormăit ceva de neînţeles de sub masca de oxigen, mi-a strâns fără vlagă mâna şi s-a târâit mai sus.

            La sfârşitul cozii era Scott Fischer, pe care-l ştiam întâmplător din Seattle, unde locuiam amândoi. Puterea şi voinţa lui Fischer erau legendare – în 1994 urcase pe Everest fără să folosească butelii de oxigen –, aşa că am fost surprins de cât de încet se mişca şi cât de beat a părut când şi-a dat jos masca şi m-a salutat.

            — Bruuuuuuce! a strigat cu greutate salutul emblematic al frăţiei lui, încercând să pară voios.

            Când l-am întrebat cum se simte, Fischer a insistat că e-n regulă.

            — Doar că, habar n-am de ce, mă mişc mai greu. Nu-i nimic grav.

            Odată ce s-a eliberat Pasul lui Hillary, mi-am prins blocatorul de coarda portocalie, l-am ocolit pe Fischer, care stătea aplecat peste piolet, şi am făcut rapel peste margine.

            Era trecut de ora 15 când am ajuns pe Vârful Sudic. Vârtejuri de ceaţă treceau deja deasupra vârfului Lhotse, înalt de 8516 metri, şi începeau să înconjoare vârful piramidal al Everestului. Dintr-o dată vremea nu mai părea atât de frumoasă. Am luat o butelie de oxigen, am băgat-o în regulator şi m-am grăbit să cobor înspre norul care se forma. Imediat ce am trecut de Vârful Sudic, a început să ningă uşor şi vizibilitatea s-a dus naibii.

            O sută douăzeci de metri mai sus, unde vârful era scăldat într-o lumină puternică şi cerul azuriu era imaculat, coechipierii mei se ţineau de fleacuri încercând să-şi întipărească în minte momentul în care ajunseseră pe acoperişul lumii, întinzând drapeluri şi făcând poze, pierzând timp preţios. Nici unul nu-şi imagina ce nenorocire se apropia. Nimeni nu bănuia că până la sfârşitul acelei lungi zile, fiecare minut avea să conteze.

            (….)

            Visam în secret ca într-o bună zi să escaladez şi eu Everestul; mai bine de o decadă aceasta a fost una dintre dorinţele mele arzătoare. Când aveam douăzeci şi ceva de ani, alpinismul era totul pentru mine – aproape nimic altceva nu mă mai interesa. Escala darea unui vârf era ceva tangibil, imuabil, concret. Pericolele iminente îi dădeau acestei activităţi un scop precis, care lipsea cu desăvârşire din viaţa mea. Mă încânta noua perspectivă care reieşea din răsturnarea la nesfârşit a planului obişnuit al existenţei.

            În plus, alpinismul îţi oferea şi sentimentul că aparţii unei comunităţi. A deveni alpinist însemna să faci parte dintr-o societate autonomă, fanatic de idealistă, în mare parte trecută cu vederea şi care, surprinzător, rămăsese necoruptă de societate în general. Cultura ascensiunii era caracterizată de o competiţie feroce şi de un machism pur, dar, în cea mai mare parte, alpiniştii erau preocupaţi doar să se impresioneze unii pe alţii. Să ajungi pe vârful oricărui munte era mult mai puţin important decât modul în care ajungeai acolo: îţi câştigai prestigiul dacă urcai cele mai dificile trasee cu minimum de echipament şi în cel mai îndrăzneţ stil cu putinţă. Nimeni nu se bucura de mai multă admiraţie decât aşa-zişii alpiniştii solo: vizionari care se căţărau singuri, fără corzi sau echipament.

            În anii aceia am trăit ca să mă caţăr. Aveam un buget de 5000-6000 de dolari pe an, lucram ca tâmplar şi pescar de somon până când strângeam destui bani pentru următoarea expediţie în munţii Bugaboo, Teton sau în munţii din Alaska. Dar pe când aveam douăzeci şi cinci-douăzeci şi şase de ani am renunţat la visurile mele din copilărie de a escalada Everestul. În cercurile alpiniştilor cunoscători era la modă să denigrezi Everestul, numindu- l „un morman de zgură“– un vârf care nu-ţi oferă destule provocări tehnice sau care nu are trasee destul de frumoase ca să fie un obiectiv demn de un alpinist „serios“, cum îmi doream eu cu disperare să devin. Am început să privesc de sus cel mai înalt vârf din lume.

            Asemenea snobisme porneau de la faptul că, până la încep utul anilor 1980, ruta cea mai uşoară de pe Everest – prin Şaua Sudică şi Creasta Sud- Estică – fusese urcată de mai bine de o sută de ori. Cei din grupul meu şi cu mine îi spuneam Crestei Sud-Estice „ruta iacului“. Dispreţul nostru a crescut şi mai mult când, în 1985, Dick Bass – un texan bogat, în vârstă de cincizeci şi cinci de ani, cu minime cunoştinţe de alpinism – a fost condus pe vârf de un tânăr alpinist extraordinar, David Breashears. Evenimentul s-a  bucurat de întreaga atenţie a presei.

            Înainte, Everestul fusese în mare parte domeniul alpiniştilor de elită. După cum zice Michael Kennedy, redactorul-şef al revistei Climbing: „Să fii invitat să iei parte la o expediţie pe Everest era o onoare pe care o câştigai după o lungă perioadă de pregătire pe vârfuri mai mici. Iar dacă ajungeai pe vârf, intrai în topul celor mai buni alpinişti“. Ascensiunea lui Bass a schimbat totul. Ajungând pe Everest, el a fost primul om care a urcat pe cele Şapte Vârfuri, ispravă care l-a făcut cunoscut peste tot în lume, impulsionând alţi zeci de aşa- zişi alpinişti să meargă pe urmele lui, şi care a împins cu brutalitate Everestul în era postmodernă.

            „Dick Brass i-a inspirat pe cei care seamănă cu un Walter Mitty bătrâior, aşa ca mine“, explica Seaborn Beck Weathers, fonfăind cu un pronunţat accent est-texan, în timp ce urca spre tabăra de bază de pe Everest anul trecut, în aprilie. Medic patolog în vârstă de cincizeci şi nouă de ani, din Dallas, Beck a fost unul dintre cei opt clienţi care au făcut parte din expediţia ghidată de Rob Hall în 1996. „Bass a arătat că este posibil ca şi oamenii obişnuiţi să ajungă pe Everest. Dacă eşti cât de cât în formă şi ai un anumit buget la dispoziţie, cred că cel mai mare obstacol este să îţi părăseşti slujba şi familia pentru două luni de zile.“

            Registrele arată că multor alpinişti nu li s-a părut un obstacol de netrecut renunţarea pentru o perioadă la treburile zilnice, cum nu le-a fost greu nici să facă rost de nişte sume considerabile de bani. În ultimii cinci ani traficul de pe cele Şapte Vârfuri, dar mai ales de pe Everest, a cunoscut o creştere spectaculoasă. Iar ca să facă faţă cererii, numărul de firme care oferă ascensiuni ghidate pe cele Şapte Vârfuri, şi mai ales pe Everest, a crescut corespunzător. În primăvara lui 1996, treizeci de expediţii diferite se aflau pe versanţii Everestului şi cel puţin zece dintre ele erau grupuri plătite.

            Guvernul din Nepal a recunoscut că mulţimile de alpinişti care urcau pe Everest creau mari probleme în ceea ce priveşte siguranţa, estetica şi impactul pe care-l aveau asupra mediului înconjurător. În timp ce se confruntau cu această problemă, miniştrii ne- palezi au venit cu o soluţie care părea să împace ambele părţi – restrângea numărul alpiniştilor, iar în acelaşi timp aducea mai multă valută forte în fondurile naţionale secătuite: mărirea taxei pentru permisele de alpinism. În 1991 Ministerul Turismului cerea o taxă de 2300 de dolari pentru un grup oricât de mare care voia să urce pe Everest. În 1992 taxa a crescut la 10 000 de dolari pentru o echipă de până la nouă alpinişti, iar pentru fiecare per- soană în plus se mai plăteau încă 1200 de dolari.

            Dar alpiniştii continuau să urce pe Everest în număr mare, în ciuda taxelor ridicate. În primăvara anului 1993, când se aniversau patruzeci de ani de la prima ascensiune, un număr record de cincisprezece expediţii, formate din două sute nouăzeci şi patru de alpinişti, au încercat să escaladeze vârful urcând dinspre Nepal. În toamna aceea guvernul a mărit din nou taxa pentru permis, ajungându-se astfel la incredibila sumă de 50 000 de dolari pentru grupurile de până la cinci alpinişti, plus 10 000 de dolari pentru fiecare nou membru – dar un grup nu putea să fie mai mare de şapte persoane. În plus, guvernul a hotărât că cel mult patru expediţii vor avea voie pe versanţii nepalezi în fiecare sezon.

            Dar ceea ce nepalezii nu au luat în considerare a fost că guvernul din China percepea o taxă de doar 15 000 de dolari/echipă, indiferent de numărul de membri, ca să urci prin Tibet, şi nu exista o limită a numărului de expediţii pe sezon. Mulţimile de alpinişti au migrat dinspre Nepal spre Tibet, lăsând sute de şerpaşi fără muncă. Protestele care au urmat au convins Nepalul, iar în primăvara lui 1996 acesta a renunţat pe neaşteptate la limita de patru expediţii pe sezon. Şi, dacă tot se ocupau de această problemă, miniştrii au ridicat din nou taxa – acum la 70 000 de dolari pentru un grup de maximum şapte alpinişti, plus încă 10 000 de dolari pentru fiecare membru în plus. Având în vedere că dintre cele treizeci de expediţii de pe Everest din primăvara trecută şaisprezece au urcat dinspre Nepal, costul ridicat pe care- l presupune obţinerea unui permis nu pare să fie un impediment.

            Chiar şi înainte de accidentul catastrofal din sezonul premusonic de căţărat din 1996, creşterea numărului de expediţii comerciale din ultimul deceniu era un subiect sensibil. Tradiţionaliştii erau jigniţi că cel mai înalt vârf era vândut unor parveniţi – dintre care unii, dacă nu ar fi avut ajutorul ghizilor, probabil că de-abia ar fi reuşit să ajungă pe un vârf modest precum Rainier. Everestul, strâmbau din nas puriştii, fusese degradat şi profanat.

            Aceştia subliniază şi că, din cauza comercializării Everestului, vârful cândva adorat a fost târât în mocirla jurisprudenţei americane. Pentru că au plătit nişte sume piperate ca să fie călăuziţi pe Everest, unii căţărători i-au dat în judecată pe ghizii lor când nu au reuşit să ajungă pe vârf. „Uneori dai peste un client care crede că a cumpărat un bilet care-i garantează că o să ajungă pe vârf“, se plânge Peter Athans, un ghid foarte respectat, care a făcut parte din unsprezece expediţii pe Everest şi a atins vârful de patru ori. „Unii nu înţeleg că expediţiile pe Everest nu pot fi conduse ca un tren elveţian.“

            Din păcate, nu toate procesele legate de Everest sunt nefondate. Firme incompetente sau cu o reputaţie proastă nu s-au ţinut de cuvânt şi de mai multe ori nu le-au oferit clienţilor produse logistice esenţiale – oxigen, de exemplu. În alte expediţii, ghizii au urcat singuri pe vârf, fără nici un client, lucru care i-a determinat pe aceştia să tragă concluzia că au fost primiţi în grup doar pentru bani. În 1995, conducătorul unei expediţii comerciale a fugit cu zeci de mii de dolari din banii clienţilor, încă dinainte ca aventura să înceapă.

**

            În martie 1995 am fost contactat de un redactor de la revista Outside care mi-a propus să mă alătur unei expediţii ghidate pe Everest. Aceasta urma să plece peste cinci zile, iar el voia să scriu un articol despre comercializarea crescândă a muntelui şi despre controversele aferente. Cei de la revistă nu se gândiseră să urc pe vârf; redactorii voiau doar să rămân la tabăra de bază şi să transmit povestea de pe gheţarul Rongbuk, aflat la poalele muntelui, în partea tibetană. Am analizat oferta lor – ba chiar mi-am rezervat bi lete de avion şi mi-am făcut imunizările necesare – dar m- am retras în ultima clipă.

            Având în vedere dispreţul pe care l-am manifestat la adresa Eve restului ani la rând, se putea uşor presupune că am refuzat din principiu să merg. Adevărul e că propunerea celor de la Outside a trezit în mine, în mod neaşteptat, o dorinţă puternică, demult înăbuşită. Am spus „nu“ doar pentru că am crezut că va fi incredibil de frustrant să petrec două luni la poalele Everestului şi să nu urc mai sus de tabăra de bază. Dacă tot plecam pe partea cealaltă a globului ca să stau opt săptămâni departe de soţia mea şi de casă, voiam să am ocazia să urc pe munte.

            L-am întrebat pe Mark Bryant, redactorul-şef al revistei Outside, dacă ar vrea să amâne articolul pentru un an (timp în care aş putea să mă antrenez cum trebuie pentru partea fizică a expediţiei). De asemenea, am întrebat dacă ar fi de acord să îmi rezerve un loc printr-o firmă cu o reputaţie bună – şi să plătească taxa de 65 000 de dolari –, astfel încât să am o şansă să ajung pe vârf. Nu mă aşteptam să accepte planul meu. În ultimii cincisprezece ani scrisesem mai mult de şaizeci de articole pentru Outside, şi rareori buge- tul depăşise 2 000-3 000 de dolari pentru o călătorie.

            Bryant m-a sunat a doua zi după ce s-a consultat cu directorul revistei. Mi-a spus că revista nu era pregătită să plătească 65 000 de dolari, dar că el şi ceilalţi redactori erau de părere că tema comercializării Everestului era importantă. Dacă voiam într-adevăr să încerc să escaladez vârful, atunci Outside avea să găsească o cale de a mă susţine, a insistat el.

*

            De treizeci şi trei de ani de când mă caţăr am avut parte de unele proiecte foarte dificile. În Alaska am deschis un traseu nou şi greu pe vârful Mooses Tooth şi am reuşit să urc de unul singur pe Devils Thumb, după ce am petrecut, tot singur, trei săptămâni pe o calotă glaciară izolată. În Canada şi Colorado am făcut nişte trasee destul de grele pe gheaţă. Aproape de punctul cel mai sudic al Americii de Sud, unde vântul se năpusteşte peste pământuri precum „mătura lui Dumnezeu“ – la escob de Dios, cum spun localnicii –, am escaladat un perete surplombat de granit, cu o înălţime înfricoşătoare de 1600 de metri, care poartă numele de Cerro Torre; pentru că e bătut de vânturi care suflă cu 180 km/h şi acoperit cu un strat fărâmicios de brumă, era considerat cel mai greu de escaladat vârf.

            Dar asemenea escapade au avut loc cu mulţi ani în urmă, în unele cazuri cu zeci de ani înainte, când aveam douăzeci-treizeci de ani. La patruzeci şi unu de ani câţi aveam trecusem de mult de perioada mea de glorie: barba începea să-mi încărunţească, aveam probleme cu gingiile şi pusesem şapte kilograme în zona burţii. Aveam o soţie pe care o iubeam la nebunie – şi care mă iubea şi ea. Pentru că ajunsesem să am o carieră bunicică, pentru prima dată în viaţă nu mai trăiam la limita sărăciei. Pe scurt, câteva satisfacţii minore care luate împreună dădeau ceva asemănător cu fericirea mi-au potolit pofta de a mă căţăra.

            Mai mult, nici una dintre ascensiunile pe care le făcusem în trecut nu avusese loc la o altitudine mai ridicată. Adevărul e că nu fusesem niciodată la mai mult de 5240 de metri – nici măcar nu ajunsesem la altitudinea taberei de bază de pe Everest.

            Fusesem un elev sârguincios în ceea ce priveşte istoria alpinismului şi ştiam că Everestul omorâse mai mult de o sută treizeci de oameni de când britanicii puseseră pentru prima oară piciorul pe munte, în 1921 – aproape un mort la fiecare patru alpinişti care au ajuns pe vârf –, iar mulţi dintre cei care pieriseră erau mult mai puternici şi aveau mai multă experienţă la altitudine mare decât mine. Dar am descoperit că visurile copilăriei nu mor aşa uşor, şi la naiba cu judecata sănătoasă! La sfârşitul lui februarie 1996, Bryant m-a  sunat ca să-mi spună că am un loc în următoarea expediţie a lui Rob Hall. Când m-a întrebat dacă sunt sigur că vreau să fac asta, am spus „da“ fără să stau pe gânduri.


În aerul rarefiat”, de Jon Krakauer, a apărut la Editura Humanitas Fiction, în Colecția „Cărțile Denisei”, în 2018. Traducere de Ioana Vîlcu

Foto: Wikimedia Commons