Arte vizuale / Călătorii

Unde locuiește arta la Timișoara

de Ionuț Sociu

Publicat pe 20 mai 2019

Am stat câteva zile în Timișoara ca să iau pulsul viitoarei Capitale Culturale Europene. 

În ultimii ani am tot călătorit la Timișoara și așa am putut să descopăr o față vibrantă a orașului, cu spații expoziționale alternative, festivaluri de teatru deștepte, baruri cool & oameni puși pe fapte mari. În toamna lui 2017 (când deja se știa că orașul va fi Capitală Culturală Europeană în 2021) mă întorceam în țară după o călătorie lungă și prima oprire a fost în Timișoara. Întâmplarea face că atunci aveau loc în paralel două evenimente importante: Bienala Art Encounters (cel mai amplu eveniment de artă contemporană din România, care adună mii de vizitatori și sute de lucrări făcute de artiști români și străini) și Festivalul de Teatru European Eurothalia, organizat de Teatrul German, unul dintre puținele festivaluri de teatru din România cu un program proaspăt și coerent și cu o puternică dimensiune politică. (Din păcate, Eurothalia a dispărut după ce Primăria „l-a aruncat peste bord” pe directorul Teatrului German). Recunosc că m-am entuziasmat în perioada aia, mai ales că zilele se încheiau cu discuții lungi și petreceri la Aethernativ, unul dintre barurile hip din centru. 

Asta nu înseamnă că în Timișoara nu se întâmplau chestii faine și înainte. Încă din anii 90, când atmosfera era ceva mai conservatoare, undergroundul începea să-și scoată colții. În 1993, debuta la Timișoara festivalul de performance Zona, care găzduia evenimente site-specific, instalații, și unde se discuta despre artă participativă și multimedia, niște OZN-uri conceptuale pentru anii ăia. În 1998, avea loc prima ediție a TMBase, un festival legendar de muzică electronică care se desfășura în hale industriale și care devenise loc de pelerinaj pentru clubberii din toată țara. La începutul anilor 2000, apăreau diverse grupuri independente de artiști și activiști: h.arta (2001), cu orientare feministă și interesat de educația alternativă, FISART (2001), cel mai vechi festival de street-art din România, Auăleu (2005), un teatru independent care avea „sediul” într-un garaj de lângă Gara de Nord, Festivalul Simultan (2005), dedicat artei media & video și muzicii experimentale, Plai (2006), desfășurat la Muzeul Satului Bănățean și considerat azi cel mai mare festival de world music din Europa ș.a. 

Recent, am fost iar în Banat și de data asta am avut ocazia să cunosc mai mulți oameni, să văd diverse spații/expoziții și să aflu „de la sursă” cum stă treaba cu cultura locală. Evident, e un timp prea scurt pentru a înțelege în profunzime ce se întâmplă acolo, dar o idee tot poți să-ți faci. 

Foto: Bogdan Dincă

Dacă iei Timișoara la pas, îți dai seama că e un oraș deschis (mult mai aerisit decât Clujul), cu numeroase spații largi & verzi și în care nu te apasă clădirile și betoanele ca în alte locuri. Mă rog, în ultima vreme te cam apasă gunoaiele, și asta din cauza că Primăria a întârziat să găsească un operator de salubritate. Însă dincolo de asta, Timișoara e un loc care te lasă să faci experimente artistice stradale și îți oferă posibilitatea unui contact ceva mai intim cu oamenii în spațiul public. 

Ai zice că sunt condiții ideale pentru ceea ce-și propunea și Asociația TM2021 în propunerea (bid book-ul) cu care a plecat la drum, în care se vorbește despre generarea unui sentiment al comunității, despre angajarea și participarea cetățenilor, și despre publicul ca element central al „intervenției culturale”. Întrebarea e: cum faci toate astea fără să gentrifici orașul? Ce înseamnă să faci artă în cartier și să te adresezi celor „vulnerabili”? Cum dezvolți relația cu comunitatea locală într-un sens ceva mai adânc, și nu doar pentru a bifa un eveniment? 

Sunt dificultăți de care s-au izbit și alte capitale culturale europene, dar cel puțin, la capitolul ăsta, poți să înveți și din greșelile altora. Mai complicat e cu luptele duse pe frontul local. Recomand analiza făcută de de Iulia Popovici, în care vorbește despre o relație „complicată” între Asociația TM2021 și sectorul independent local, despre posibilitatea iluzorie ca Primăria Timișoara să pună la dispoziția Capitalei Culturale fonduri serioase, despre proiecte plătite cu întârziere și despre o lipsă de inițiativă a Asociației TM2021 în direcția „conservării ecosistemului cultural independent existent și asigurării supraviețuirii lui, dacă nu a consolidării lui”.  

Cei din echipa de la TM2021, cu care m-am întâlnit recent, au ținut să precizeze încă de la început că una dintre problemele majore este „pasivitatea timișorenilor”. „Și de asta vrem ca prin cultură să reînviem civismul cu care se mândrește orașul. Cât despre  scena independentă, ea e destul de răsfirată și nu se compară cu aceea a Clujului, a Bucureștiului sau chiar a Iașului. Și Timișoara nu are o identitate clară din punctul ăsta de vedere. Deși s-a dezvoltat foarte tare economic, cultura a rămas într-o zonă călduță”, spune Simona Neumann, directorul executiv al TM2021. 

Mai jos, las câteva gânduri și recomandări: m-au interesat în primul rând acele locuri care funcționează și ca niște puncte de întâlnire, spații care adună oameni și care deschid direcții, unele dintre ele fiind direct legate de programul TM2021.

Kunsthalle Bega. Foto: Adrian Câtu

Mie unuia nu mi s-a părut tocmai călduță atmosfera, mai ales că am simțit o mai mare efervescență în zona artelor vizuale, ceva care pare să se articuleze ca o direcție pe termen lung. Primele exemple care îmi vin în minte sunt Kunsthalle Bega, un spațiu nou destinat artei contemporane, și Bienala Art Encounters, ambele fiind susținute de finanțări private. Încă de la prima ediție ArtEncounters (2015), organizatorii vorbeau despre un moment de cotitură pentru Timișoara, când orașul încearcă să se redefinească identitar după ce „ultima jumătate de secol de dezvoltare a omis complet orice formă de expresie a identității artistice a locului”. Ediția din acest an - care se va desfășura între 20 septembrie și 26 octombrie -  își propune să exploreze diverse fețe ale orașului și moștenirea istorică locală.
 
Apoi, am observat că au apărut mai multe proiecte care au la bază storytelling-ul și care  sondează istorii și povești locale, cu ajutorul dramaturgiei, fotografiei și muzicii. Mă gândesc în primul rând la Asociația Prin Banat, un grup de artiști, fotografi, arhitecți și ghizi turistici care au un program foarte bine documentat de forare în trecutul și în prezentul zonei. TM2021 pare să fie exact suportul de care ei aveau nevoie pentru ca proiectul să crească și mai mult. Se simte în Timișoara și un interes mai mare față de teatru ca platformă comunitară și forum social, schimbare condiționată și de geografie și de o deplasare dinspre centru (asociat de regulă cu ideea de Cultură) spre cartiere și zone non-turistice (vezi și Festivalul I N : V Z B L, care va fi organizat în toamnă de Asociația Solidart).

Scârț Loc Lejer. Foto: Adrian Câtu

Scârț Loc Lejer, str. Laszlo Szekely nr. 1, fostă Zoe

Dacă ajungi în Timișoara, nu poți să ratezi locul ăsta. Un hub cultural independent devenit deja iconic, Scârțul e și bar, e și spațiu de teatru pentru trupa Auăleu și are la subsol și un Muzeu al Consumatorului Comunist, creat în 2015. Povestea Teatrului Auăleu începe în 2005, când Ovidiu Mihăiță, Ioan Codrea și Christine Cizmaș (pe atunci studenți) au deschis un teatru într-un garaj (de aici și numele Teatrul de Garaj și Curte), ca mai apoi să se mute aici. Scârțul te copleșește de cum intri prin aglomerarea de obiecte și afișe (de la geamantane vechi la umbrele și tobe agățate în tavan) dar fără să fie deloc obositor. Mai degrabă, ai o senzație de rupere de realitate, iar sentimentul ăsta se amplifică odată ce cobori în Muzeul Consumatorului Comunist. Aici ai toate șansele să aluneci pe panta nostalgiei și te pierzi în mulțimea de cărți, reviste, hărți, păpuși, discuri, aparate de radio, bibelouri, sticle, farfurii, borcane și etichete dintr-o altă viață. Ca să nu mai zic de mirosul ăla ușor stătut de sufragerie cu mobilier greu (din epoca pre-Ikea), îmbrăcată în mileuri și carpete. „E greu de consumat teatrul dacă oamenii nu consumă ceva”, spune Ovidiu Mihăiță. „Dacă te uiți în istoria teatrului, în Grecia erau celebrele carnavaluri, festivaluri. Carnaval vine de la carne, festival de la festin, acolo se mânca, erau orgii, aveau plăcere carnală, stăteau la spectacole, consumau și katharsis, mergeau foarte bine împreună.”  În seara când am ajuns eu la Scârț, nu se juca nimic. În schimb, am mâncat un gulaș genial. 

 

Muzeul Consumatorului Comunist. Foto: Adrian Câtu

Prin Banat

În primăvara lui 2014, câțiva bănățeni s-au apucat să descopere Banatul. Au început să bată drumurile din județ în căutare de oameni și povești. Așa au ajuns să creeze o platformă de storytelling online, dublată de expoziții foto și proiecte editoriale. O poveste a dus la alta și proiectul a căpătat ramificații multiple, care vizau atât trecutul fascinant al Banatului (cu peste 20 de etnii conlocuitoare), cât și teme actuale precum depopularea satelor sau migrația. Legat de fenomenul migrației este și Cămine în mișcare/ Moving Fireplaces, un proiect care face parte din programul TM2021, desfășurat în sate din județul Timiș și care cuprinde ateliere cu copii, spectacole de teatru și „incursiuni” gastronomice. Când m-am văzut cu Cristian Sitov, unul dintre membrii fondatori ai asociației, mi-a explicat cum vede el situația din Banat: „După 90, Timișoara n-a mai fost un loc de oameni statornici, ci un spațiu de tranzit. Oamenii vin, stau 5-10 ani și pleacă, și poate că ăsta e unul dintre motivele pentru care Timișoara a rămas la fel și nu a avut explozia Clujului. Există această liniște interioară că ai aeroportul, ai autostrada și poți să pleci oricând. ”

Un alt proiect important al Asociației Prin Banat este Heritage of Timișoara. E fascinant să te uiți pe siteul lor, să dai click pe fiecare clădire în parte și să vezi povestea unor case de la începutul secolului 20 până astăzi. E o întreagă biografie a orașului acolo, clădirile fiind în sine ca niște personaje cu evoluții și istorii complicate.  

Cristian Sitov, Prin Banat. Foto: Bogdan Dincă

Kunsthalle Bega - Expoziția Seeing Time, str. Circumvalațiunii 10 

Unul dintre cele mai tari spații artistice pe care le-am văzut în România în ultima vreme, Kunsthalle Bega se află la Halele Timco, la un sfert de oră de mers pe jos din centru. Kunsthalle Bega se vrea a fi un spațiu liber/alternativ care să preia în același timp „calitățile muzeului și experimentalismul spațiilor alternative” și să contribuie astfel la coeziunea socială a orașului prin mijloace vizuale. Atipică și foarte deșteaptă ideea organizatorilor și a curatoarei Liviana Dan de a inaugura locul cu expoziția (excelentă, aș zice) unor debutanți, proaspăt absolvenți ai Facultății de Arte și Design din Timișoara: Dona Arnakis, Cătălin Bătrânu, Lera Kelemen, Elena Langă, Bogdan Matei, Andreea Medar, Silvia Moldovan, Andrei Pituţ, Ana Maria Szőllősi, Ion Toderașcu și Bogdan Tomșa. „Este o prezentare deschisă a unei generații exact în momentul coagulării și nu la momentul faimei sau al disoluției”, explică Liviana Dan. Ce-mi place e că expoziția este rezultatul unui proces lung de lucru în echipă, lucrările sunt făcute pentru locul ăsta și nu sunt trântite aici doar „ca să dea bine în spațiu”. Chiar dacă sunt diferite - picturi abstracte, lucrări cu accente murale și sculpturale, instalații audio-vizuale - îți dau senzația că fac parte din același „film”.  

Expoziția se închide pe 12 iulie 2019. 

Kunsthalle Bega. Foto: Adrian Câtu

Ambasada, strada Anton Seiller nr. 2

Dacă vrei să-ți bei cafeaua într-un loc mișto, încearcă curtea celor de la Ambasada, aflată într-un colț înfrunzit de pe malul Begăi. Oameni prietenoși, muzică și multă relaxare. Plus că locul are în spate o istorie interesantă. Andreea Iager Tako și Norbert Tako mi-au povestit cum au deschis Ambasada ca un fel de centru cultural care să funcționeze ca o plasă de susţinere a mediului creativ şi non-profit din oraş, un loc în care oamenii să se poate întâlni și să pună la cale un proiect. „Ne-am dat seama că există o comunitate mare de oameni care vor să facă lucruri, dar nu partea asta de infrastructură de bază. Și  asta ne-am dorit de la început să fie Ambasada, un loc de reprezentare și de întâlnire” spune Andreea. Amândoi sunt timișoreni, din generația crescută cu TMBase și Studentfest, ea fiind „ONG-istă de mică”, iar el un mare pasionat de muzică. Pe la mijlocul anilor 2000 (o perioadă de debusolare, când mulți dintre prietenii lor voiau să plece din oraș), ei se apucau de treabă și testau „lucruri care n-au mai fost testate”.  Au fondat festivalul Plai (desfășurat la Muzeul Satului Bănățean) și mai apoi Jazz TM, un festival cu intrare liberă și care atrage anual mii de timișoreni. „Jazz TM nu e atât pentru fanii genului, ci pentru cei care trec pe stradă și se opresc să asculte, fie și pentru 10-15 minute, nu contează”, spune Norbert. „E mai aproape de happening decât de un festival de jazz.” Norbet Tako e și unul dintre coordonatorii programului BEGA!, creat pentru TM2021, și care a fost deschis de Lumen, un spectacol făcut în vechiul port al orașului. E o montare maximalistă care spune povestea Timișoarei folosindu-se de lumini, lumini, macarale, barje & bărci, video-mapări cu proiectoare și acrobații și care are ca miză principală activarea comunității locale și implicarea publicului în spectacol. 

În toamnă, Ambasada se va muta într-o fostă fabrică pe malul Begăi.

Andreea Iager Tako și Norbert Tako la Ambasada. Foto: Bogdan Dincă

Casa Artelor, strada Augustin Pacha nr. 8

E o instituție de stat care ar putea funcționa ca model de centru cultural multidisciplinar pentru multe orașe din țară. După cum mi-a explicat Sorin Predescu, directorul Direcției Județene pentru Cultură Timiș și inițiator al Casei Artelor, totul a pornit de la o premisă foarte simplă. Fiind o instituție care se ocupă exclusiv de patriomoniu, ei nu aveau un buget pentru proiecte culturale, în schimb aveau niște spații care ar fi putut fi folosite pentru asta. „Și atunci am venit cu ideea asta: nu dăm bani nimănui, dar nici nu cerem bani nimănui. Un fel de sharing de spații. Voi veniți la noi însă faceți expoziții, concerte, spectacole, iar noi nu cerem nimic în schimb”, spune Predescu. Strategia a mers, iar cererea a fost foarte mare. Doar în primul an au organizat 200 de evenimente, iar acum s-au stabilizat undeva la 180 pe an - expoziții de pictură, design, fotografie, spectacole de teatru, concerte ș.a - o selecție care reflectă specificul regional, dar în care rămâne loc pentru experimente & colaborări internaționale. În perioada 1791-1947, cladirea a fost sediul unor tipografii, edituri și ziare. A fost restaurată de arhitectul Ștefan Sturdza și redeschisă pentru public în 2006. E la doi pași de Piața Unirii și poate fi vizitată și când nu au loc evenimente. Eu am ajuns acolo într-o dimineață ploioasă și m-a „prins” imediat locul. Am băut un cappuccino foarte bun în cafeneaua Klapka (numită astfel după Josef Klapka, cel care, în 1815, înființa prima bibliotecă publică cu sală de lectură din Imperiul Habsburgic) și am urcat după aia până la mansardă, unde se află niște camere destinate artiștilor aflați în rezidență. Recunosc că pentru câteva minute m-a preocupat gândul ăsta: ce trebuie să fac ca să ajung și eu aici?

Casa Artelor. Foto: Adrian Câtu

Mai multe despre evenimentele organizate de TM2021 în perioada care vine găsiți aici. Sloganul Capitalei Culturale este „Luminează orașul prin tine!”.

Foto main: Adrian Câtu.

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK