Actual

Balade & poeme tehno

Rating Scena 9 ★★★★★☆☆☆☆☆

de Mihai Iovănel

Peste câțiva ani, Monoideal va fi socotit un volum clasic. Este clasic de pe acum. Din mai multe motive: 1. sintetizează mai multe direcții ale poeziei contemporane (narativism douămiist, dar și postumanism tehnofil/tehnofob în linia postdouămiiștilor – Vlad Moldovan, Cosmina Moroșan ș.a.); 2. o face clar și memorabil, lansând câteva texte cu potențial de hit.

Așadar, în Monoideal intră două tipuri de poezie.

1. „Balade” (le zic așa prin analogie cu cântecele mai accesibile ale metaliștilor/rockerilor care ajungeau și la un public altfel nedispus să le înghită zgomotul și furia): sunt texte narative sau confesive, dar melodice și transparente, care merg pe câteva teme mai sociale, de la emigrație și căpșunăreală până la melancolii generaționale.

Din ultima categorie e poemul de deschidere, zona distrușilor:

„Ce facem noi, cei fără ambiție, cărora ne plac

monologurile interioare iraționale?

Noi, cei care știm că suntem prinși în meschinărie și oboseală,

și orice lucru ni se pare imposibil și îndepărtat? (…)

 

Ce facem noi, cei care ne pierdem în amănunte, care vedem

defecțiuni peste tot, care nu-i suportăm pe onctuoși, dar ne lăsăm

uneori prinși în capcana lor. Noi, care trăim pentru scroll și

lucru mecanic, pentru confuzie și deșeu?”

Sau unul pe emigrație (Undeva la granița cu Olanda):

„Doi bărbați străini pedalau pe drumul de țară.

Până la granița cu Olanda mai sunt câțiva kilometri,

E toamnă.”

 

Sunt poeme care, sub forma lor simplă și controlată, n-au nici o jenă în a fi patetice, în a încerca să emoționeze. Cel mai bun text al categoriei este probabil Paznicul, din care citez un fragment:

„Închis în cutia lui de sticlă, scrutând holuri

misterioase și trepte lucind de severitate istorică.

Maestrul oboselii. Știe dinainte că timpul

petrecut aici nu-i decât un program remunerat.

 

Gândurile lui sunt programate – nu e nimic pozitiv aici –

cel mult un accesoriu secundar cu care te obișnuiești,

la fel cum te obișnuiești cu mutrele de pisici

ale operatorilor educaționali.

Genul ăla de care nu-ți amintești dacă a fost sau n-a fost

la petrecere.

 

Acum e aici. Nu să ne strice cheful. Nu.

El ne arată că există lumi imposibile.

 

Toate scenariile pe care le vezi în viitor materializându-se

mor aici, în silă și confuzie, atunci când trebuie să alegi.

 

Când răcesc strănut dihotomie.

Păstrează distanța, frăție.”

Textul ar fi putut intra pe CriticAtac, în calitate de demascare a alienării capitaliste, care anonimizează identitățile sociale reale sub forma nonidentității economice (altfel spus, individul este redus la o abstracție economică, fiind transformat într-un simplu „semn” de care nimănui nu-i pasă). Dar felul în care Leac găsește cuvintele prin care-i restituie acelui portar identitatea și demnitatea lui umană este, sub aparența simplității, mișcător, surprinzător și memorabil.

2. Poeme „tehno”. Sunt textele scrise în linia celei mai noi poezii, axa Vlad Moldovan – Cosmina Moroșan. De altfel, Cosmina Moroșan semnează o prezentare pe coperta a patra, în care zice că Leac a lansat în anii 2000 câteva lucruri pe care generația ei le-ar fi colonizat ulterior: „La începutul anilor 2000, V. Leac media raportarea la un alt tip de imediat în poezie: cel al infrafenomenelor și obiectelor frisonând, al entropicului umil vorbind ca dintr-o discotecă etern mobilă și aproape fără tradiție”. (Ar trebui să-i recitesc volumele pentru a verifica dacă e așa, regret că nu le am la îndemână.) Această secvență a volumului este compusă din texte precum scene dintr-un film dispărut sau patafizica, relaxate dpdv al coerenței narative sau de sens, conduse de ritmul/fluxul asociațiilor mai mult decât de melodie:

„Timpul ne mănâncă la toți biscuiții.

 

O situație în care intuiția se materializează.

Conduceți prudent.

 

Vizibilitatea este o capcană a naturii.

Eu lucrez numai din oglinzi.”

„Tehno” vine și din „tehnologie”. Tehnologia, în diversele ei forme, este una dintre temele structurale ale volumului, preocupat, de pildă, de interacțiunile distructive cu tehnologia în care individul intră împreună cu ecosistemul său. Titlul monoideal poate fi interpretat de altfel prin contaminare negativă cu „monoxid de carbon”. O sugerează, printre altele, poemul în trei secvențe care încheie volumul – un text „ecologic”, pe marginea deșeurilor din natură și din conștiință, a uniformizării și alienării:

„Ce-ți spune ție acum natura?

Aproape tot din ceea ce nu înțelegi.

Văd în față ceea ce de obicei toți văd.

Verde – și nimic mai mult.

 

Conștient că acolo-i o lume

misterioasă și înfometată;

străină, reală și fără remușcări.

Când și cum s-a ajuns aici?

Unii spun că prin tehnologie și imaginație.”


Comeback-ul lui V. Leac – un poet nu foarte prolific; ultimul volum era din 2013 – mi-a plăcut foarte mult. Fără a fi un volum de avangardă, Monoideal e genul de carte care merge pe repeat și care sintetizează memorabil sunetul care va rămâne din poezia de azi atunci când ea se va învechi.


V. Leac, Monoideal, Editura Nemira, 2018

X Revista Scena9