Actual

Veterani

de Filip Standavid

Să îmbătrânești omenește în pop/rock e lucrul dracului - n-are cum să fie e toată lumea Scott Walker și să parcurgă traseul invers: de la idol al adolescenților, la concurență cu Beatleșii, la Papă al Avangardei și autor al unui cântec de Crăciun despre execuția Ceaușeștilor. Mult mai familiare ne sunt scufundarea în irelevanță (Madonna), încercările disperate de-a o lua pe calea „onorabilității” (Lady Gaga) sau sindromul U2 - manifestat prin dureri acute de spate, cauzate de timpul petrecut în exces cu capul în propriul cur. 

Nici cu unele detașamente indie/alternative nu mi-e rușine: Arcade Fire și-au supraestimat importanța cu Everything Now (și s-au trezit chinuindu-se să vândă măcar jumătate din biletele de la concerte), cea mai interesantă apariție recentă a fraților Gallagher e de găsit într-un documentar, iar de ultimul album Smashing Pumpkins mi-e și frică să mă apuc, după ce am auzit un single-două: ai zice că Billy Corgan are, totuși, bani pentru un terapeut mai acătării, care ar și costa mai puțin și nici n-ar face zdrențe una dintre trupele-fanion ale anilor ‘90.

Dar există, din fericire, oameni pe care nu i-au smintit nici celebritatea, nici „pierderea” ei. Ar fi de discutat despre cât de relevanți (mai) sunt, dar e îmbucurător să vezi nu numai că n-au abandonat, ci și că-și văd constant de treabă, că explorează în continuare și că încă își pun întrebări. Între trolling-ul trumpist al lui Johnny Rotten și plimbatul banilor prin paradisuri fiscale se mai pot încă strecura practici oneste - și muzică asemenea. Așadar, trei minunate exemple din 2018:

Neneh Cherry

„Mai trăiește?”, m-a întrebat un tovarăș de generație când m-a auzit bucurându-mă că a scos încă un album. Sunt fericit să confirm că e mai vie decât multă lume. Lasă că intuise încă din 2014, în Blank Project, în ce direcție fascistoid-suprarealistă am luat-o, dar a reușit să surprindă asta în cheie downtempo, adicătelea calm-experimentată: femeia a trecut prin destule, n-are nimic de demonstrat. 

Ajutată pentru a doua oară la rând de Kieran Hebden, a revenit acum cu Broken Politics - titlul n-ar putea să fie mai direct, însă cei care poftesc la ritmuri contondente ar face bine să sară peste prima parte a albumului: abia în Faster than the truth sau Natural Skin Deep beat-urile se înăspresc nițel. Grozavă e combinația dintre rapul leneș-relaxat, aproape spoken word, electronicalele minimaliste post-2000 și tupeul old school. Broken Politics e un soi de compendiu, dacă vreţi, al unor stiluri deja consacrate din care nu credeai că s-ar mai putea stoarce mare lucru. Eclecticul trip-hop ar fi cea dintâi referinţă - Kong e, de fapt, un cântec Massive Attack, iar negativul lui Shot Gun Shack n-ar fi sunat rău ca fundal al interviurilor de la Yo! MTV Raps (cel original, evident, nu varianta relansată acum). 

Poate prea lung și - în partea a doua - repetitiv/autoindulgent (unele interludii puteau să cadă fără să strice nimic), Broken Politics bolborosește însă subversiv în feluri care se dezvăluie abia după ascultări repetate și atente. Neneh Cherry coafează încă sintaxa de parc-ar fi o debutantă, nu o legendă cu vreo trei decenii de carieră, dar știe să-și camufleze meșteșugul sub ritmuri cristaline (Black Monday) și să se folosească - aș fi vrut să fiu de față la mixaj! - de harpă pe post de instrument punk. 

Dead Can Dance

Suita mitologic-folclorică pentru sintetizator și o mie de alte instrumente, de Brendan Perry și Lisa Gerrard: cam așa aș descrie Dionysus, mai degrabă un proiect solo al lui Perry decât un album Dead Can Dance propriu-zis. Să nu trageți concluzia că m-aș plânge: în condițiile în care, de la bun început, așa-zisa world music a amestecat în mainstream electronicale și folclor până când a ieșit totul varză (odioasele compilații Buddha Bar!), Dead Can Dance au fost - și iacătă că sunt în continuare - un ditamai colacul de salvare.

Dionysus e imposibil de descris, de rezumat sau de explicat: ori îl trăiești pe cont propriu, în toată maiestuozitatea celor două mișcări (Actul I - 17 minute, Actul al II-lea - aproape 20), ori rămâi la Enigma lui Michael Crețu și ne despărțim prieteni. Habar n-am cum arată sau cum s-or folosi instrumente precum gaida, zurna sau gadulka, dar ce e limpede e că albumul ăsta e unul dedicat percuției, ținut laolaltă de ea și produs într-atât de meticulos încât zici că vine de pe ceea lume. În ciuda minuțiozității savante - coruri care strigă la tine, cred, „Yalla!”, chiote, incantații și descântece, țitere-țimbale-balalaici- dairele, bufnițe și pitpalaci - totul sună de parcă niște lăutari demenți s-ar fi așezat lângă tine și au început să-i dea bătaie (mii de fire, mii de paie). 

Muzică pe post de aventură julesverniană, adică: suficient de elaborată încât să le dea de lucru antropologilor și folcloriștilor cu patalama pentru vreo câteva luni încheiate, dar și accesibilă până în punctul în care devine parte a vieții cotidiene: am ascultat-o în metrou, la muncă („Cine chiuie, frate, în halul ăsta?” - una dintre primele reacții) sau înainte s-adorm. M-a subjugat de fiecare dată, ca o beție dintre cele fericite.

The Good, the Bad & the Queen

Prin comparație, Damon Albarn și ciracii săi îți servesc o doză de cinism post-Brexit și de observație socioculturală (pardon de vorbă mare!) în Merrie Land de-ți vine să-ți iei câmpii: noroc că muzica e, în cea mai mare parte, blândă, acomodantă și - în cele din urmă - seducătoare. 

Ziceam la început câte ceva de frații Gallagher - la mai bine de 20 de ani de la celebra, pentru unii, bătălie a single-urilor, cred că știm cine a câștigat: că e vorba de un fenomen pop cu desene animate, de „operă” sau de cel mai recent album Blur, Albarn e pretutindeni, chiar dacă s-ar putea ca nici măcar să nu-ți fi dat seama: să nu se fi speriat Adele - da, acea Adele! - de lipsa de bălădăriseală și celinedionisme, tot el i-ar fi produs și 25-ul. Pot să bag mâna în foc că ar fi sunat mai interesant. 

Merrie Land șade la granița dintre confesiune și cabaret minimalist, dar remarcabil e cât de omogen, de firesc pot să sune laolaltă excursii în Parklife-ul de odinioară (Gun to the head) și bucăți sedate care par să fi sărit în acest album din Tranquility Base Hotel& Casino-ul celor de la Arctic Monkeys. Cântecele mai ritmat-jucăușe (Drifters&Trawlers sau Nineteen Seventeen) sunt dulcețurile care îndulesc pastila. Căci Merrie Land, să fim înțeleși, e grav și îngrijorat. Ar merita să-l urmărești cu versurile sub ochi, deși mesajul e destul de limpede, în ciuda tonului (cum spuneam) acomodant: „Mate, we’re kinda fucked!” 

FOTO sus: coperta albumului Merrie Land (The Good, the Bad & the Queen)

de

21 November 2018 ora 18:20


Tag-uri


X Revista Scena9