Din ianuarie până în iulie 2018, împreună cu istoricul Vlad Pașca vom revizita evenimentele Marii Uniri, deconstruindu-le și prezentându-le bucată cu bucată, cronologic și tematic, în timp ce suflăm praful clișeelor care s-a așternut pe istoria lor în cei 100 de ani. Aici puteți vedea episodul 1, despre desprinderea Basarabiei de Rusia, aici pe al doilea, despre pericolul bolșevic din Basarabia, iar aici pe al treilea, despre cum s-a văzut Unirea de la Chișinău.

Mai jos, episodul patru, din care aflăm cât de mult a contat contextul geopolitic al păcii și războiului pentru planurile României față de Basarabia.

În ianuarie 1918, guvernul român era prins în negocierile pentru pacea cu Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Turcia, dar avusese inspirația să trimită niște trupe în Basarabia ca să facă puțină ordine întru asigurarea spatelui și restrângerea zonei de control a noului bau-bau bolșevic. La puțin timp după aceea, românii îmbătați de primirea călduroasă a fraților moldoveni și-au spus că, o dată sosiți între Prut și Nistru, ar putea foarte bine să rămână acolo pe vecie. Reprezentanții Puterilor Centrale nu au avut nimic de obiectat și au asigurat interlocutorii români că nu se vor opune anexării Basarabiei de către România.

Importanța variabilei Puterilor Centrale pentru facilitarea unirii Basarabiei cu România e de regulă trecută cu vederea. Dacă ne-am uita pe harta zonei în februarie-martie 1918, nu am avea nici o îndoială că soarta Basarabiei era la cheremul Puterilor Centrale. În primul rând, România se afla într-o situație militară atât de ingrată încât și-ar fi riscat independența dacă ar fi întreprins vreo acțiune la est de Prut care să nu fi fost în asentimentul Puterilor Centrale. În al doilea rând, trupele germane și austro-ungare au eliberat zona Odessei de bolșevici la începutul lunii martie, încercuind astfel România și Basarabia. Din acea poziție, Germania și Austro-Ungaria puteau foarte ușor să își împartă Basarabia. Numai că, în al treilea rând, Germania și Austro-Ungaria căutau să-și menajeze protejata – Ucraina – în schimbul grânelor sale, și era cât pe-aci ca Basarabia să fie oferită pe tavă naționaliștilor ucraineni dacă diplomații germani și austrieci nu ar fi avut o strategie pe termen lung, în care România și Rusia ar fi jucat un rol mai important decât al Ucrainei.  

Așadar, conform concepției utilizării forței în relațiile internaționale, România ar fi fost dezavantajată în fața Germaniei și Austro-Ungariei (prin extensie, și în fața Ucrainei) în chestiunea Basarabiei. Norocul României a fost că Germania și Austro-Ungaria căutau să nu provoace o criză în regiunea de est, încercând să împace și capra, și varza, pentru a se putea concentra asupra problemelor de pe fronturile de vest și de sud. Avangarda acestei abordări a echilibrului de putere a fost constituită din miniștrii de externe ai Germaniei și Austro-Ungariei, Richard von Kühlmann și Ottokar Czernin. Von Kühlmann, în special, a dat asigurări în privința alipirii Basarabiei de către România atât lui Constantin Argetoianu (delegatul cabinetului Averescu la negocierile de pace), în februarie, cât și lui Alexandru Marghiloman (noul premier al României), în martie. Acesta din urmă, notoriu filogerman și priceput diplomat, a știut să vorbească și la figurat pe limba diplomaților germano-austrieci, ajungând să transforme pacea-dictat cu Puterile Centrale într-o afacere destul de profitabilă pentru România. Prin unirea cu Basarabia, consimțită de Puterile Centrale, România ieșea în urma învingerii în război mai câștigată cel puțin teritorial și demografic.

„Avusesem timp să-i spun lui Kühlmann: Acum îmi lăsați mână liberă în Basarabia? – Răspunde, surâzând cu o mișcare a mâinii care vrea să zică: N-am nimic de zis contra” (Alexandru Marghiloman, la 16/29 martie 1918)

Un alt noroc al României a fost faptul că unirea cu Basarabia nu a fost menționată în tratatele de pace semnate la București pe 7 mai 1918. Dacă aceasta ar fi fost recunoscută oficial de către Germania și Austro-Ungaria, ea ar fi fost asociată cu Puterile Centrale la Congresul de Pace de la Paris (ca să nu mai spunem de compromiterea României ca aliată în cadrul Antantei) și nu numai că ar fi fost anulată prin abrogarea în bloc a tratatelor de la București, dar ar fi putut fi cu greu – dacă nu ar fi fost chiar imposibil – repusă pe masa tratativelor cu Marile Puteri Aliate.

Pe cât de fină a fost linia dintre „a fi” și „a nu fi” unirea României cu Basarabia, pe atât de îndreptățite s-au considerat autoritățile române să își exercite dominația într-o provincie ai cărei locuitori sperau la un tratament echitabil. 


Istorie pe șleau e un proiect video al istoricului Vlad Pașca. Marea Unire pe șleau e o serie susținută, printre alții, de Scena9.