Viață&co / București

VIDEO Un weekend în stare de alertă

de Ionuț Sociu, fotografii de Vlad Petri

Publicat pe 18 mai 2020

La o zi după încetarea stării de urgență, am dat o tură prin București și am stat de vorbă cu câțiva oameni ieșiți să se relaxeze pe lângă Lacul Morii, Parcul Natural Văcărești și în IOR. Am vrut să vedem cum se simte ritmul unui oraș după două luni de restricții și amorțire.

Țin minte cât de surprins am fost prima oară când am ajuns la Lacul Morii din București, acu’ vreo șase ani. Nu mă așteptam să dau peste așa ceva în spatele blocurilor: un lighean uriaș făcut din betoane și umplut cu apă. Așa și acum, după două luni de stat în casă, aproape tresar când fac primii pași pe „faleză”. Plus că am ratat oricum primăvara și am intrat direct în vară, iar asta se simte și mai puternic aici. Soarele a început deja să ardă, câțiva bâtrâni se plimbă la bustul gol, un puști în slip roșu se aruncă în apă, prietenii îi fac poze și îl aplaudă. Mai încolo, sub un copac, un părinte își învață copiii să tragă cu arcul.

Apa pare mai curată, dar tot vezi gunoaie pe mal, doze de bere, sticle prăfuite de Pepsi și pungi de Bake Rolls arse de soare. E și un morman uriaș de gunoi și chiar la câțiva pași de el, dincolo de un gard, sunt unii care fac călărie, se țin drepți și nobili, de parcă sunt în Royal Parks.

Lacul Morii a fost amenajat ca lac de acumulare la mijlocul anilor '80 pentru a proteja zona de revărsările Dâmboviței. Pe locul ăsta se afla înainte un cartier de case și Cimitrul Crângași, de aia oamenii din zonă, fascinați de blestemele de sub ape, îi ziceau „Lacul Morții”. Tot aici se află și Insula Îngerilor, o insulă artificială care a fost „construită” inițial ca loc de agrement, cu debarcader, arcade și un pavilion în stil roman. Nu s-a mai întâmplat mare lucru de atunci, singurul eveniment a fost concertul Prodigy din 2007. Acum e o atmosferă de film neorealist italian. Câțiva pescari se ascund de soare la umbra unor arcade acoperite de graffiti, un bărbat și o femeie stau pe o pătură, amândoi cu doze de Timișoreana și un radio care hârâie lângă ei, alții fac grătare. Moleșeală, timp diluat. De jur-împrejur numai apă și în depărtare blocuri și macarale. E cel mai mare lac din București, întins pe aproape 250 de hectare, și e un loc bun în care să te pierzi zilele astea și să păstrezi distanța de ceilalți. 

Două femei se pregătesc să plece spre casă după ce s-au plimbat, au făcut plajă, au cules mentă. „Din fericire, noi având lacul aici, am avut mare noroc și am ieșit și înainte de 15 mai, așa câte o oră-două pe zi. Suntem pensionare, dar încă nu avem 65 de ani, iar când ne plimbăm, ne plimbăm mult”, spune râzând Angela, care a lucrat în comerț. „Pot să vă zic că eu oricum nu sunt speriată de virus și nu cred în totalitate. Dar ce să zic, am respectat măsurile astea. Și să vedeți cât tineret a fost ast-noapte aici pe lac, îi vedeai cum se bucură de libertate…”  

Mihai, pensionar care care a lucrat ca asistent la Centrul de Chimie Organică, se joacă cu nepoata pe malul lacului, o ajută să-și înalțe zmeul. „Aici m-am născut, blocurile și parcul au crescut odată cu mine. Am jucat și fotbal pe vremea lui Dan Coe, în vremea Rapidului din Guadalajara, în anii '70”, zice el. Arată cu degetul spre insulă și-și aduce aminte că la un moment îi dăduseră drumul cu restaurante, cu felinare, dar din păcate n-a mai rămas nimic. Când îl întreb cum a trăit perioada de izolare, mă fixează cu privirea, ținând strâns zmeul: „Totul a fost foarte exagerat, dar cum să controleze lumea? Nu credeți că a fost o treabă din asta pusă la cale? Păcat că rămân copiii în urmă cu școala.”

***

Pe străzile din centru sunt mai puține mașini decât în cartierele Crângași și Grozăvești, iar în Piața Rosetti e chiar liniște. Lacătul e pus în continuare pe poarta de la terasa Legere, doar în față la cafeneaua T-Zero e ceva agitație. Sunt câțiva oameni la coadă, îi vezi răsfirați pe străduță cu espresso-uri și flatwhite-uri, un mic gathering de bărbi, bluze lucioase de trening și fețe cunoscute, dar pe care nu le cunoști de fapt. 


***

În Parcul Natural Văcărești, am aceeași senzație, de hău între blocuri, ca lângă Lacul Morii. Doar că totul e mai uscat și soarele e și mai puternic. De aici, de sus, văd în dreapta târgul de mașini Autovit, Grand Rin Hotel, ca un mamut, spălătorii auto, vulcanizări, furnale. În stânga e delta cu ochiurile ei de apă, cu stufăriș, trestii și sălcii. Unii dau ture cu bicicleta, alții stau tolăniți la soare. 

Andrei, un bărbat în vârstă, cu șapcă pe cap și mască pe față, se plimbă sprijinit într-un băț. Tocmai s-a întors de la spital, unde a fost pentru un control. În săptămânile cât a stat în casă s-a simțit „ca în închisoare” și spune că uneori stătea cu orele la geam, uitându-se după mașini. „Era ca pe vremuri, vedeai cum trec mașinile așa...foarte rar.” Cumva, „sălbăticia” din Parcul Natural Văcărești îi amintește de casă, un sat de pe lângă Huși unde s-a născut și a copilărit. „Am trăit pe malul Prutului și îmi aduc aminte că ieșeam din casă și aveam numai apă și copaci în jur.” Andrei a lucrat multă vreme în construcții și în anii '80 a fost plecat câțiva ani în Libia. „Praf, vânturi… Sahara, ce mai”, își aminte el. „Știți cum e viscolul la noi iarna? Așa erau furtunile nisip acolo.”


***

După Lacul Morii și Văcărești, parcul IOR pare ca un mall în aer liber. Aleile sunt pline de lume și mă surprinde să văd cât de puțini sunt cei care aleg să stea pe iarbă (și să evite astfel punctele aglomerate). Se înghesuie oamenii la coadă la scovergi, sucuri și vată pe băț. N-o să vezi aici cetățeni la bustul gol, lumea e aranjată, lucește totul a nou, hainele și Nike-urile din picioare par scoase din cutie, de parcă spiritul flashy al primarului Robert Negoiță e tot și în toate. Tineresc, promițător, prosper. Asta e doar prima impresie, că altfel sunt și bătrâni adunați la rummy, cu măștile pe față sau sub bărbie, și oameni care caută câte un cotlon de umbră ca să-și bea doza de Silva neagră. La una dintre ieșiri, aliniați pe bănci ca niște rândunele, stau mai mulți puștani care privesc în gol în timp ce mușcă din niște șaorme uriașe.

***

În timp ce întoarcem în centru prin Dristor, încerc să-mi dau seama dacă s-a schimbat ceva, dacă e vreo transformare care să-mi sară în ochi. Bucureștiul pare la fel. Doar fețele oamenilor acoperite de măști, cu atât mai stranii în lumina orbitoare a soarelui, pe care le văd la trecerea de pietoni, pe trotuare, ieșind de la Mega, sunt ca niște rămășițe ale unei alte lumi, de parcă se suprapun două realități. 

E ciudat și pentru mine sentimentul ăsta, îmi era dor să merg pe teren o zi întreagă după opt săptămâni în care am muncit de acasă. Mă suprinde și notificarea din telefon care îmi arată pașii făcuți, mă suprinde faptul că sunt în mișcare.

Ne oprim la rondul de pe strada Italiană, aproape de Biserica Armenească. Aici e un chioșc non-stop, care a fost deschis în toată perioada stării de urgență și unde se retrag mereu polițiștii la cafele și sandvișuri. „Au ce au polițiștii cu sandvișurile astea, vin mereu numai la mine”, spune doamna de la chioșc, care e cam epuizată după câteva zile în care a dormit doar trei-patru ore pe noapte. „În rest am muncit aici.” Când nu vine poliția, se strâng unii, alții la taclale. Chiar și acum sunt în fața non-stopului vreo 6-7 tipi, adunați în jurul unei mașini, cu berile puse în portabajaul deschis. 

Prin rond se învârte o femeie, care pare să caute o adresă. Se uită în telefon, apoi verifică numerele de pe clădiri. Are peste 50 de ani și e îmbrăcată destul de elegant. Are aerul unei profesoare, cu ochelari și părul prins. Singurul lucru care iese în evidență este geanta uriașă, galbenă, care-i apasă spatele și pe care scrie: Glovo.
 

Mai jos, puteți urmări un video realizat de Vlad Petri.

Audio

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK