Arte / Expoziție

Ce miracol, ce minune. Vremuri SF & reflecții non-lineare

De Ionuț Sociu, Fotografii de Claudiu Popescu

Publicat pe 26 ianuarie 2022

Mă uit rar la filme SF și nici nu mă omor după literatura science fiction (și nici fantasy). Nu că m-aș mândri cu asta, dar o zic din capul locului ca să fie clar de pe ce poziții am vizitat, la sfârșitul anului trecut, expoziția Timpuri Noi: Xenogeneze ale SF-ului, de la Rezidența BRD Scena9, curatoriată de Ștefan Tiron, Vasile Leac și Alexandru Ciubotariu. Surprinzător însă a fost că, după turul pe care l-am făcut în seara aia ploioasă, am plecat spre casă cu o stare bizară, pe care nu puteam să mi-o explic. O mai trăisem și înainte, dar nu-mi dădeam seama cum și când. Era ceva familiar și totuși cât se poate de străin, ca un vis din care tocmai te-ai trezit și ale cărui contururi se diluează imediat cum ai deschis ochii. 

Stârnit de expoziție, am ajuns să-mi petrec ultimele zile din 2021 uitându-mă la filme SF și la interviuri (pe YouTube) cu scriitori ca Arthur C. Clarke și J.G. Ballard, citind piese de Karel Čapek și ascultând episoade din podcasturi ca Imaginary Worlds și SFF Yeah!. Acum îmi dau seama că făceam toate astea cu scopul de a prelungi acea stare ciudată sau de a o regăsi pe alte căi. Și, tot rătăcind așa printre texte & imagini, am dat într-o zi peste un concept care mi-a atras atenția în mod deosebit: sense of wonder („senzația de uimire și miracol”). Avându-și rădăcinile în filosofie, acest concept se referă la o stare emoțională și intelectuală ce apare în urma contactului cu o creație science-fiction. E aproape ca o străfulgerare, de parcă vezi dintr-o odată lumea dintr-un punct zero, fără niciun filtru & idei de-a gata. Ești doar tu, uimit și încremenit, în fața vastității timpului și spațiului. După ce-am citit câte ceva despre senzația de uimire și miracol, mi-am dat seama brusc că, de fapt, asta mi se întâmplase și mie în seara în care am plecat de la expoziție & în zilele de după. Starea aia bizară pe care nu o înțelegeam avea acum și un nume. 

Vernisaj „Timpuri Noi: Xenogeneze ale SF-ului” (2021)

Ca adolescent, mă atrăgea realismul — sau, mai bine zis, ceea ce înțelegeam eu a fi realism pe vremea aia. Dosarele X și Star Trek mă plictiseau groaznic, iar la filme ca Alien sau Matrix am refuzat inițial să merg dintr-un soi de încăpățânare. Eram mai old school, ca să zic așa: mă uitam la thriller-uri, la seriale polițiste și la filme cu mafioți, și citeam autori „grei” (pe care nu-i înțelegeam tot timpul), în general clasici ruși, englezi și americani. 

Vehemența cu care respingeam SF-ul e oarecum surprinzătoare, în condițiile în care în jurul meu aveam mulți oameni, precum frate-meu și gașca lui, care erau foarte implicați în fenomen. În anii ‘90, ei participau la emisiuni radio, unde discutau noaptea despre Frank Herbert și Philip K. Dick, scriau la rândul lor proze SF și aveau chiar și un cenaclu în Botoșani. Culmea e că nu mi-aș fi amintit de cenaclul respectiv, dacă nu l-aș fi (re)găsit acum în expoziția Timpuri Noi, pe o hartă a României care, în loc de sate și orașe, cuprinde doar nume de cenacluri SF, răspândite în toate colțurile țării. Sunt nume cu sonorități fascinante și contradictorii: Sfinx, Steaua Polară, Jules Verne, Clepsidra ș.a. Și undeva, în nord-est, suprapus peste județul Botoșani e cenaclul Suflet. Da, așa se chema: Suflet. Tresar când îmi dau seama, e ca un portal (înapoi) către anii ‘90.

Timpuri Noi e o expoziție care nu încearcă doar „să prezinte SF-ul ca fenomen, ci să fie ea însăși SF”. Un proiect care vine „să exploreze exact noutatea temporalității nonlineare, generate ca exerciţiu de imaginaţie în timp şi despre timp”. Îmi imaginez că a fost o provocare pentru curatori să „se arunce” la așa ceva, dar totodată rămâne o provocare și pentru vizitatori. Pentru că, odată intrat aici, regulile de receptare cu care erai obișnuit atunci când intri într-un cadru muzeal convențional se dau peste cap. Acesta e un spațiu extraterestru în care se amestecă fanzine, filme, jocuri video, performance-uri, postere & diverse obiecte stranii. Unul dintre ele este și Tălpicul de la Aiud, o bucată de metal adusă aici de la Muzeul de Istorie din Cluj-Napoca și care intră în categoria OOPart, adică out-of-place artifact (tălpicul a fost descoperit la începutul anilor ‘70, pe malul râului Mureș, alături de scheletul unui rinocer lânos); Timpuri Noi cuprinde și un studio TV (SFTV, cu emisiuni disponibile online) și o publicație consistentă, două extensii ale proiectului pe care le poți accesa și acum, chiar dacă ai ratat expoziția.

Trec mai întâi prin toate încăperile pe repede-înainte, așa cum fac când mă duc la împinge-tava și vreau să văd toate felurile de mâncare dintr-o singură mișcare. Apoi reiau turul, dar de asta fără să mă grăbesc. Încep cu camera fanzinelor („anticamera internetului”, după cum e descrisă), acolo unde sunt expuse zeci de publicații (Orion, Omega, Quasar, Super nova, Start 2001, Andromeda ș.a), coperte colorate cu un aer retro-erotico-distopic. De undeva se aude muzică, e ca hârâitul unui radio și vine dintr-un spațiu alăturat. Mă iau după sunet și identific sursa: „Expediţie în Crocobauritania”, prima operă rock SF de la noi, compusă în 1983 de Constantin Császár pe un libret de Ovidiu Pecican și Alexandru Pecican. Îmi place cum sună, nu seamănă cu nimic din ce știu și nu reușesc să o plasez undeva. Merge la fix aici, felul în care umple spațiul expozițional e discret și totodată bulversant. 

Camera Fanzinelor
„Tălpicul de la Aiud”


Sense of wonder. Încerc să aflu mai multe despre acest concept (în accepția sa SF) și aflu de la criticul Mihai Iovănel că există și o filieră românească în povestea asta. Cornel Robu (1938-2016), critic literar și universitar clujean, este unul dintre teoreticienii care, pornind de la Kant, a venit cu această interpretare asupra unei experiențe care „ne lărgește orizonturile minții, nu importă în ce direcție”.  Robu recunoaște că e o idee „confuză și difuză”, dar totuși e ferm convins că acest sense of wonder oferă „o expresie mai difuză, mai îndulcită și, critic, mai elastică, mai maleabilă, mai utilizabilă deci, aceluiași vechi concept și aceleiași eterne trăiri estetice pe care o cunoaște sub numele de „emoție a sublimului”. 

Existe numeroase perspective asupra acestei idei (despre sense of wonder au scris numeroși autori teoreticieni și autori SF, de la Peter Nicholls și Edward James până la George Mann și David Hartwell). Poate că cea mai laxă & seducătoare definiție o oferă criticul David Hartwell: „orice copil care s-a uitat în timpul nopții la stele și și-a pus întrebări legate de distanța care ne desparte de aceste stele, sau de faptul că nu există un capăt al acestui univers — orice copil care a trăit această senzație de frică și încântare  are șanse foarte mari să devină un cititor de SF”. 

*
„Hai să zicem că avem aici o expresie publică sau de masă a acestui nou sentiment, că trăim vremuri SF și că poate nu ne-a rămas decât SF-ul, ca un cadru explicativ universal, adus în ajutor ca singura modalitate de a evalua momentul ăsta și de a încadra cumva enormitatea faptului sau înmărmurirea generală”, spune artistul și curatorul Ștefan Tiron. 

*

Problema mea cu SF-ul a fost că nu puteam să mă conectez la convenții care mi se păreau forțate & nu puteam să cred în situații și personaje (și nici să empatizez cu ele). Și într-o oarecare măsură încă mi se întâmplă asta. Când mă uit la un film sau când citesc o proză SF, am senzația mereu că văd schema, conceptul, intenția din spate și de aia nu pot să mă las dus de poveste. Mă blochează inteligența autorului, care e prea prezentă & prea își turează motorul sub ochii mei. 

Și totuși, dacă stau bine să mă gândesc și mă uit înapoi, îmi dau seama că au fost destul de multe cărți, seriale și filme SF care mi-au plăcut de-a lungul timpului; culmea e că impactul lor a fost cu atât mai puternic cu cât se izbeau de realistul din mine și astfel îmi dădeau toate așteptările peste cap. Spre exemplu, îmi aduc aminte cât de fascinat am fost de cărțile lui Jules Verne (mai ales de 20.000 de leghe sub mări, O călătorie spre centrul Pământului, De la Pământ la Lună) și de seriale ca Millennium și Capcana timpului; țin minte și acum seara în care am ieșit năucit de la Cinematograful Unirea din Botoșani, unde tocmai văzusem Minority Report, filmul lui Spielberg bazat pe romanul lui Philip K. Dick. Năuceala mea era, acum realizez, acea senzație de uimire și miracol, pe care am trăit-o de curând uitându-mă la Arrival, un film din 2016 în regia lui Denis Villeneuve. Scenele în care lingvista Louise Banks (Amy Adams) încearcă să descifreze limbajul unor creaturi extraterestre sunt absolut superbe; doar un regizor ca Villeneuve e în stare să încarce cu o emoție atât de puternică o situație care pare la prima vedere aridă & conceptuală (în fond, actul limbajului e cel chestionat aici). 

Mă întreb totuși dacă nu cumva — pe lângă senzația de uimire care mă copleșește în asemenea momente — intervine și condiția mea de outsider, de om neinițiat în tainele SF-ului; poate de aia mă emoționez și tresar surprins și la filme mai patetice, precum AdAstra (pe care oamenii din jurul meu l-au desființat cu așa poftă încât mi-era și frică să recunosc că pe mine m-a prins). 

Vernisaj „Timpuri Noi: Xenogeneze ale SF-ului” (2021)

Când zici Timpuri Noi, te gândești și la trecut, nu doar la viitor. Mai exact la Europa de Est & la trecutul țărilor socialiste și la imaginarul prin care se proiecta viitorul văzut din spatele Cortinei de Fier. 

„Ce funcție îndeplinește tradiția științifico-fantastică?”, se întreabă Ion Dumitrescu într-un text foarte bun & dens publicat în publicația care însoțește expoziția. Și tot el răspunde: „Gen speculativ, văzut de noi ca un laborator de metafizică experimentală care a proiectat în țările socialiste, și nu numai, alternative la absolutul pre-critic al creștinismului ortodox și al monarhiei. Subminând misticismul anti-modern cu povești din spațiul cosmic.” Dumitrescu vorbește aici despre rolul literaturii și filmelor SF „în producția de metafizic (tipuri de dincolo)” în sfera socialistă a Europei secolului 20. Potrivit acestuia, creațiile SF „au funcționat ca generatoare de ancore meta și civilizații alternative, au construit speculativ lumi stranii care ar putea să ne aștepte în viitor”.  

În timp ce mă învârt prin camera fanzinelor, nu pot să-mi iau ochii de pe ilustrațiile copertelor: nu sunt toate reușite, dar nici nu contează asta de fapt. E ceva reconfortant în acest kitsch cu tente suprarealiste, nu simt că mă agresează în plan vizual, așa cum mi se întâmplă cu ilustrațiile cărților de spiritualitate (vezi Osho). Și poate că senzația asta de familiaritate are legătură și cu faptul că recunosc ceva aici. Un ceva ce ține de o tranziție, de sfârșitul unei epoci și de începutul alteia. Și aici cred că experiența mea nu e mult diferită de a cuiva dintr-o țară vecină, care, la fel ca mine, și-a trăit primii din viață într-un regim pe care nu și-l amintește decât vag, prin frânturi de imagini, senzații, mirosuri, culori (sau lipsa culorilor), și care s-a trezit mai apoi ca adolescent/ă în anii 90, o lume-stroboscop derutantă & cu posibilități multiple. 

De aceea m-am și bucurat să găsesc în aceeași publicație textul Ralitsei Konstantinova despre Biblioteca Galactica, „Bijuteria SciFi a Bulgariei Socialiste”. Această serie, înființată în 1979, a fost foarte populară și a  adunat peste 100 de volume ce apăreau în tiraje enorme (între 100.000 și 300.000 de exemplare). „De ce au fost poveștile cu nave spațiale și extratereștri cele mai populare lecturi din țară? Cum a reușit editorul să atragă un public atât de larg? Cum a conceput guvernul această literatură în contextul cenzurii ideologice bazate pe stat?”

Ralitsa Konstantinova mai spune că Biblioteca Galactica a reprezentat o formă de rezistență în perioada comunistă și că această rezistență a avut de-a face cu copertelor provocatoare și vii ale cărților. Se pare că ilustrațiile realizate de artista bulgară Tekla Aleksieva pentru această colecție au fost atât de populare încât s-au imprimat în conștiința publicului bulgar prin „designul intens și suprarealist”. 
 

Studioul SFTV (parte a expoziției)

Îl sun pe poetul și artistul Vasile Leac ca să-l întreb despre Laika, una dintre secțiunile pe care le-a curatoriat pentru expoziție. „Laika este un concept la care mă gândesc de mai multă vreme și care pleacă de la ideea asta de a o aduce pe Laika pe Terra după ce a fost modificată și reînviată de extratereștri”, îmi explică el. „Soluția a fost să invit patru graficieni și un sculptor care să-și imagineze cum arată Laika întoarsă pe Pământ după ce este modificată.” 

La prima vedere ai crede că ideea pe care se bazează Timpuri Noi a fost „influențată” de pandemie, dar, după cum mă lămurește Leac, ei aveau în cap acest proiect încă dinainte de Covid-19. Cert e că după aproape doi ani de pandemie, nu ai cum să vezi o asemenea  expoziție fără să o pui în contextul „vremurilor SF” pe care le trăim. Și nu spun că ar fi niște referințe directe la situația actuală din lume, ci mă refer la starea cu care rămâi după un tur prin spațiul expozițional și la felul în care puse în dialog „exponatele” de aici. 

Nu mai e nicio noutate că epidemiile & bolile contagioase au ocupat mereu un loc important în imaginarul science-fiction. Spre exemplu, The Last Man, romanul lui Mary Shelley din 1826, e o distopie a cărei acțiune e plasată la sfârșitul secolului 21, când umanitatea e aproape decimată de o pandemie misterioasă (printre altele, romanul vizează și relația tensionată între știință și religie). 

Tot despre o epidemie e și romanul post-apocaliptic al lui Jack London, The Scarlet Plague (1912): povestea are loc în 2073, la 60 de ani după ce o epidemie („Moartea Roșie”) a depopulat planeta. Romanul lui London vorbește mult despre frică, or tocmai asta constituie și miza. Pentru că, contrar a ceea ce se crede în general, SF-ul nu-și propune doar să facă profeții factuale (deși face și asta), ci mai degrabă să anticipeze tipare comportamentele în situații ieșite din comun și în fața unor dezastre (până la urmă, asta face și Contagion sau serialul rusesc To The Lake).

Doar că nu întotdeauna scenariul imaginat se confirmă în viitor. Așa cum zice și curatorul Ștefan Tiron (într-un interviu amplu realizat de Alin Răuțoiu): „Cred că pandemia, pe lângă alte lacune și fragilități clare, a scos în evidență și marea carență a unui imaginar apocaliptic vestic de SF depășit de situație. Un imaginar non-biomedical, care e mai capabil să își imagineze dieselpunk cu bărbați unși cu motorină scoțând flăcări pe nas decât cadre medicale suprasolicitate sau îngrijitoare și îngrijitori care trebuie să decidă cine trăiește și cine nu, în spitale arhipline.”

*

O temă recurentă în science-fiction este ideea de globalitate (și care e sesizabilă și în această expoziție). Globalitate înțeleasă ca o conștiință planetară și care capătă contur mai ales în momente de criză: în fața unui dezastru, a unei invazii extraterestre sau atunci când lumea e cuprinsă de un virus distrugător. Într-un fel, e o percepție care ține tot de acel sense of wonder, de o uimire pe care o avem în fața lumii văzută ca un tot. Dar există și un alt nivel de receptare, unul mai pragmatic, bazat pe (re)acțiune. Și cum pandemia are un impact global, și reacțiile noastre ar trebui să fie pe măsură. Cum s-a văzut deja, e nevoie de soluții transnaționale: ieșire din izolaționism, solidaritate, colaborare, întrajutorare. După aproape doi ani de pandemie, vedem însă că lucrurile nu funcționează chiar așa. Iar lecția asta tot SF-ul ne-a dat-o. Dar se pare că nu prea am ținut cont de ea. 

*

Timpuri Noi: Xenogeneze ale SF-ului, Rezidența BRD Scena9 (01/10/2021-21/11/2021) - artiști invitați: Cristian Drăgan, Ion Dumitrescu, Valentin Tănase, Ing. Nicolae Stăncioiu, Alin Răuțoiu, Carolina Vozian, Walter Riess, Centrul Dialectic (Mihai Lukȧcs & Bogdan Popa), Andrei Ujică, Jean Lorin Sterian, Robert Ioniță, Marius Lefterache, Dmitri Miticov, Cătălin Ghercioiu, Koter Vilmos, Irina Gheorghe, Laika, Timotei Drob, Kaps Crew, Mimi Ciora, Linda Barkasz, Silvestru Muntean, Mitoș Micleușanu, Declan Clarke. Curatori: Ștefan Tiron, V. Leac, Alexandru Ciubotariu.

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK