Trăim vremuri ce refuză, cu tupeu, orice bibliografie obligatorie. Însă bitcoinii înţelegerii de sine a europeanului de ieri şi de azi rămân fragmentele lui Parmenide şi Heraclit, dialogurile lui Platon, „Metafizica” şi „Etica Nicomahică” ale lui Aristotel, „Vieţile şi doctrinele filosofilor” de Diogene Laertios sau „Gândurile către sine însuşi” scrise, în greacă, de împăratul roman Marc Aureliu.

 

Am intrat la Facultatea de Filosofie înainte să intru pe Internet, iar asta mă face deja, în ochii studenţilor mei, un mic dinozaur, un „antic”. Unul ce pronunţă cuvinte stranii, pe care nu le întâlneşti, de regulă, în newsfeed-ul de pe FB, şi invocă, la tot pasul, numele unor tipi despre care nici nu mai suntem siguri că au trăit vreodată cu adevărat, aşa, fără conturi în reţelele de socializare – doar că au scris nişte cărţi complicate. Am 38 de ani, vârstă la care aş fi fost încă privit, în Grecia lui Parmenide sau Platon, ca un învăţăcel într-ale filosofiei – mai greu să pot pretinde aşa ceva acum, mai ales că nu ajută la promovare, la marketare. Micşorez ferestrele tuturor aplicaţiilor mereu deschise şi încerc să-mi amintesc cum a fost când am descoperit, pentru prima oară, un text filosofic. Era o zi din vacanţa de vară şi o carte cu pagini îngălbenite – o selecţie din dialogurile lui Platon, îngrijită de Noica. Începea cu un tip care vorbea la procesul pe care i-l intentaseră propriii săi concetăţeni din Atena, pentru „impietate şi coruperea tineretului”. Doar că, în loc să se apere, Socrate îi acuza pe aceştia că nu ştiu cum să-şi trăiască viaţa şi cum să se îngrijească de ei înşişi. Ciudat personaj. Şi totuşi, ceva nu vă sună familiar?

Precum cei mai mulţi dintre voi, îmi petrec, astăzi, mare parte a timpului cu ochii în diferite ecrane. E mai simplu de citit şi de scris aşa, mai rapid şi mai ieftin. Doar aşa eşti mereu conectat, up to date. Ironia face, însă, ca probabil cea mai cunoscută pagină din istoria filosofiei, scrisă de Platon acum vreo 2400 de ani, să fie chiar despre noi, despre oameni, văzuţi ca prizonieri într-o peşteră, urmărind cu ochi vrăjiţi umbrele proiectate fără încetare pe peretele din faţa lor. Cum doare lumina soarelui, după multe ore petrecute cu ochii într-un ecran! Noroc că avem, astăzi, ochelari de soare ultraperformanţi. Spunem că sunt doar un filtru, când, de fapt, ne colorează după plac realitatea – de ce să nu o şi augmenteze? De fapt, ce înseamnă un „filtru”? Ce filtrează, ce selectează simţurile noastre, gândirea noastră, din ceea ce primesc, din afară sau dinăuntru? Şi ce pun ele de la ele, în acest proces? Este una dintre cele mai vechi obsesii ale filosofilor. Astăzi, ştim bine că tindem să vedem lumea prin lentilele pe care ceilalţi ni le lipesc peste ochi – doar că ne sperie tot mai puţin acest lucru, ni se pare firesc, „natural”.

Grecii antici nu purtau ochelari de soare: iubeau lumina şi formele aşa cum sunt ele – se mirau de ele, de persistenţa lor, într-o lume, altfel, în continuă devenire. Cumva, povestea filosofiei începe chiar de aici, din pliul a două mirări conjugate. Mai întâi, mirarea copilului, cea mai simplă de pe lume, mirarea că este. De ce, de ce?... Iar apoi, după ce privirea începe să se obişnuiască cu formele, să le recunoască, mirarea că ele persistă, chiar dacă, privind lucrurile mai de-aproape, totul pare într-o continuă transformare. De unde, întrebarea neliniştitoare: ce este real, cu adevărat real?

Dar aceasta e doar o faţă a poveştii filosofiei greceşti, una despre care gânditori din ultima sută şi ceva de ani au ajuns să afirme că este, ea însăşi, tot o „peşteră”, o vrăjire a minţii plecând de la anumite particularităţii ale limbii eline, ce au făcut posibilă articularea unei „teorii a fiinţei”, adică a ontologiei. Alţii au replicat că asemenea revoltaţi nu fac decât să-şi taie singuri craca de sub picioare şi că discursul lor e un ghem de piste false şi de autocontradicţii. Important e să înţelegem că întrebarea despre fiinţă poate fi transformată într-o întrebare sau un mănunchi de întrebări despre identitate şi diferenţă – ceea ce grecii ştiau, deja, foarte bine.

A gândi înseamnă a face lumină, iar a face lumină înseamnă a pune lucrurile în ordine. Dar ce fel de ordine? Naturală? Oare ordinea pe care mintea omenească o regăseşte în regularităţile ce par să guverneze procesele naturale, disciplina pe care mintea e nevoită să o impună în vieţile noastre, pentru a le conferi unitate şi a le face să fie împlinite, precum şi legile de organizare ale cetăţii drepte ţin, toate, de un principiu unic – Gândirea? Filosofii greci spun că da. În acelaşi timp, ne somează să nu credem că aşa stau lucrurile pentru că aşa ne spune tradiţia sau ne asigură marii preoţi. Ne îndeamnă să punem totul la îndoială, să nu luăm nimic de-a gata şi să filtrăm totul cu propria minte: pe scurt, să vedem dacă se poate gândi şi altfel. Însă gândi – fără urlete, invective şi bătăi în piept. Să căutăm un adevăr ireductibil la relaţiile de putere – ispită căreia îi cădeau pradă acei confraţi educaţi şi „pragmatici” ai filosofilor greci, denumiţi sofişti, abili mânuitori de „fapte alternative”.

Această căutare poate culmina cu „scânteia” unei iluminări de moment, după cum ne relata Platon, sau cu răceala odihnitoare a „suspendării judecăţii”, aşa cum i se întâmpla filosofului sceptic. Totul sau nimic? De fapt, nu acesta e jocul. Platonismul şi scepticismul, două moşteniri decisive ale filosofiei greceşti au, iată, măcar ceva în comun: în ambele, importantă e căutarea, important este drumul, aventura gândirii care o ia mereu de la capăt şi despică firul în patru. Pierdere de vreme? Sau cea mai înţeleaptă utilizare a timpului scurt hărăzit, unui muritor, pe pământ? Din acest punct de vedere, dialogurile lui Platon rămân, astăzi ca şi ieri, cea mai bună şcoală a întrebărilor eterne „de muritor”: nu le deschideţi crezând că o să aflaţi, acolo, răspunsuri definitive, ci pentru a învăţa cum să vă întrebaţi filosofic, cum să vă căutaţi pe voi înşivă.

Filosofia nu este boala: cauzele suferinţei sunt omniprezente şi fără filosofie. Nu este, probabil, nici leacul – cel puţin atâta vreme cât rămâne doar o practică discursivă şi o exersare detaşată a minţii. Iar apoi, neliniştile noastre fără leac sunt cele care ne fac să fim oameni, să nu încăpem în nicio definiţie şi să ieşim din limitele oricărui „program”. Dar poate fi terapia – iar aceasta e lecţia practică de cea mai mare însemnătate a filosofiei greco-romane, cealaltă faţă a ei. Din pachetul cu cărţi de joc al filosofiei antice, fiecare indică o artă alternativă de a trăi, o terapie posibilă a minţii şi a dorinţei, un mod de a duce o viaţă mai bună „sculptându-te” pe tine într-un anumit fel. În timp ce noi, astăzi, vorba unui gânditor contemporan, tindem să ne raportăm la noi înşine ca la nişte ready-made-uri inerţiale, produse ale societăţii de consum expuse, ca atare, în parcul de distracţii al identităţilor.

Socrate considera „îngrijirea de sine” drept atitudinea filosofică fundamentală. În 2018, ştim oare mai bine decât ştiau ei cum să ne îngrijim de noi înşine? Mâncăm bio, dacă ne permitem: ei nu mâncau decât bio. Dacă avem timp şi nu ne e lene, facem jogging sau mergem la sală: lor, educarea trupului le intra în sânge încă de mici. Ni se spune că, dacă suntem deştepţi, nu fumăm: ei nu aveau această problemă. Dacă suntem responsabili, încercăm să ne reciclăm deşeurile: „reciclarea” era tot una cu ciclul firesc al naturii, pentru cei din vechime. Ce să mai vorbim despre factorii de stres, despre toxicitatea mediului înconjurător sau virtual, despre poluare şi supraaglomerare... Să ne ferim, însă, de idealizări: lumea lor era, şi ea, una crudă şi nedreaptă, chiar mai violentă şi mai nedreaptă decât a noastră, în multe privinţe. În acest sens, Socrate îşi avertiza semenii că mai importantă decât îngrijirea de trup este îngrijirea de propriul suflet, educarea în spiritul virtuţii, grija de minte şi de inimă. În această epocă în care suntem invitaţi să fim manageri ai propriei existenţe, să investim cu cap şi să ieşim, mereu, în câştig, reuşim, oare, mai bine decât ei să ne limpezim mintea şi să nu ne frângem, definitiv, inima? Să dăm sens vieţii noastre?

În ultimele decenii, s-a insistat tot mai mult pe această dimensiune prin excelenţă performativă şi ascetică a filosofiei greceşti. Etimologic, „asceza” nu trimite automat la rugăciune şi post, nici chiar la o sumedenie de renunţări, ci la fortificare, exerciţiu şi antrenament. Filosofia antică solicita, astfel, o „viaţă de exerciţii”, preponderent intelectuale, dar şi fizice (mai ales în cazul extrem al filosofiei cinice), o viaţă consacrată facerii adevărului, adică încorporării, în propria viaţă, a anumitor reguli etice şi principii fundamentale, transformând aproape orice împrejurare existenţială în prilej de antrenament sau în gest semnificativ pentru semenii tăi. Lecţia perenă, demnă de reamintit în ceea ce unii au numit o veritabilă „eră a complacerii”, a aceptării de sine, ar putea fi aceea că urcuşul şi perfecţionarea ne sunt în sânge încă din momentul în care ne-am ridicat, ca specie, pe două picioare şi chiar şi atunci când nu mai credem că Cineva ne aşteaptă, iubitor, la capătul drumului – sau în vârful muntelui. Creştinismul a conferit fiinţei noastre scindate o dimensiune a adâncimii lăuntrice mai degrabă absentă în cultura greco-romană. Dar grecii se ştiau deja verticali şi, de la distanţă, ne avertizează că modul în care te simţi în cutare situaţie nu îţi spune cine eşti tu cu adevărat, ci îţi indică ce anume trebuie să depăşeşti pentru a ajunge cea mai bună versiune a ta (Aristotel), pentru a deveni una cu gândirea, adică divinul din om (Platon, stoicii), ori pentru a ajunge să te bucuri pe deplin de miracolul simplu al vieţii (epicurienii, scepticii sau cinicii, fiecare pe calea sa).