Când am citit pentru prima oară (fiindcă a existat și o a doua oară) „Gottland, cartea polonezului Mariusz Szczygieł, mi-am adus aminte foarte limpede de ce mi-am dorit atât de mult la un moment dat să fiu jurnalist. Reportajele lui  Szczygieł fac din întâmplări și istorii generate de realitate scene dintr-o mitologie socială și politică în care se înfig rădăcinile prezentului. Trecând peste clișee, mare parte dintre ele fiind create și alimentate chiar de presă, în goana după șoc și exclusivități, jurnalistul polonez descoperă în Cehoslovacia secolului XX personaje fabuloase, pe care le cunoaște și povestește cu înțelegere și cu un fel de căldură pe care-o găsești într-unele povestiri ale lui Hrabal. O nepoată retrasă a lui Kafka, o cântăreață care l-a făcut pe Goebbels să plângă, un industriaș care a ridicat de unul singur un oraș și din fabricile căruia cumpără acum pantofi marca Bata o Europă întreagă.  Mariusz Szczygieł vine dintr-o tradiție de reportaj foarte bogată, din care e de-ajuns să-l numim doar pe Ryszard Kapuściński (cartea lui, „Călătorind cu Herodot”, a fost tradusă tot la Editura ART), dar pe care o cunoaștem prea puțin. Tocmai de-asta am primit cu entuziasm greu de pus în emoticoane vestea traducerii unui nou volum de  Mariusz Szczygieł. Din „Raiul pe pământ”, aflat în curs de apariție la ART, din care vă invităm să citiți mai jos un reportaj despre cum s-au schimbat tradițiile înmormântărilor în Cehia zilelor noastre. 

 

 

Noi, în Cehia, nu credem că modul de a-ți lua rămas-bun de la o persoană care a murit sau de la trupul ei influențează cu ceva eventuala lui viața de după. Cred că nici măcar cehii foarte religioși nu cred prea tare în asta. Și doar secole de-a rândul înmormântarea a servit drept prilej de a cere îndurarea Domnului Iisus pentru sufletul celui decedat. Însă astăzi, de vreme ce considerăm că înmormântarea nu are nicio importanță pentru decedat, a dispărut și presiunea socială de a organiza ceremonia.

Persoana respectivă ajunge la mine chiar la final. Îmi spun că o să primesc o cutie mare sau mică. Adică un sicriu sau o urnă. O bag în pământ sau o împrăștii în vânt. Asemenea ceremonii fără ritualul înmormântării se numesc „bezele“.

Înțeleg că una dintre cauzele renunțării la înmormântare sunt banii. O înmormântare costă cu totul cel puțin șaptesprezece mii de coroane, adică un salariu mediu în capitală, dar ce înseamnă suma aceasta într-un orășel mic cum e Přibram al nostru vă puteți imagina.

Acum doi ani, în Cehia a fost anulat ajutorul de înmormântare. În mod excepțional, poate fi acordat copiilor care au rămas fără mijloace de trai, pentru înmormântarea mamei sau tatălui – cinci mii de coroane, adică mai nimic. Iar acum, dacă fiecare trebuie să plătească singur pentru înmormântare, preferă să plătească minimul posibil.

Eu cred că dumneavoastră aveți o viziune foarte romantică asupra înmormântării: înmormântarea ca necesitate simbolică. Dar aici este vorba despre realitatea crudă.

În opinia mea, lichidarea ajutorului de înmormântare este un pretext. Parlamentul nu ar fi anulat ajutorul acesta într-o țară în care nu ar fi existat mai întâi acceptul mental al societății.

Nici țiganii nu primesc vreo alocație și totuși înmormântările lor sunt mari și fastuoase. Pentru două sute de persoane, cu orchestră și parastas. Și doar minoritatea rromă este aici la noi preponderent sărmană, mult mai sărmană decât majoritatea cehă. Și totuși ei își iau rămas-bun de la cel răposat cu demnitate și în mod spectaculos. Nu e vorba de bani aici, e vorba de suflet.

La noi în țară mai bine e să spui că e vorba de o „chestiune de umanitate“, pentru că noi nu avem suflet.

Cea mai ieftină incinerare la Praga costă douăsprezece mii de coroane, cu tot cu ritualul obișnuit – douăzeci și cinci. Dacă vrei un sicriu din stejar și o înmormântare fastuoasă – șaizeci. Unele firme de pompe funebre luptă pentru clienți, sunt în stare literalmente să-și smulgă unii altora morții. Și dacă nu doriți ornamentele lor florale scumpe, pentru că răposatul a visat la maci sau mușețel, își pierd interesul pentru dumneavoastră.

De ce fără înmormântare? Pentru că nouă din zece persoane mor în spitale. În Cehia avem prea puține aziluri. Nu numai familiile, dar și casele de bătrâni îi trimit pe vârstnici să moară în spitale, pentru că nu vor să le moară sub ochi. În această situație, nici nu e de mirare că familiile doresc să rezolve cât mai repede problema. De preferat chiar pe loc, să fie ars cadavrul și cu asta basta.

Nu e suficient că a murit?

Mă simțeam atât de îngrozitor, încât nu cred că aș fi suportat să trec și printr-o înmormântare.

Înhumări fără ritualul înmormântării se înregistrează chiar și în Moravia, considerată tradițional catolică. În anul 2006, un sfert din persoanele care au decedat în Moravia nu au avut parte de niciun fel de ceremonie.

Am înmormântat-o pe bunica. Firma de pompe funebre a afirmat că pregătesc „o înmormântare respectabilă“. La cimitir am văzut o mulțime de străini, am fost surprinși că bunica a avut atâția cunoscuți. Cineva a întrebat: „Și dumneavoastră ați venit tot la înmormântarea doamnei Květuša?“. „Nu. La înmormântarea doamnei Arnoštka“.

Am constatat că era o înmormântare colectivă, adică se adunaseră patru familii în loc de una, și erau patru urne. Familiile respective nu se știau dinainte și, prin forța împrejurării, cei veniți la înmormântare s-au amestecat între ei. Era cam aiurea să te retragi, mai ales că am bătut ceva drum din Praga până acolo, canicula era insuportabilă și nici unul dintre noi nu mai avea puterea să mai vină altă dată acolo.

Conținutul urnelor a fost răsturnat în niște orificii speciale pe fundal muzical care se auzea dintr-un casetofon cu baterii îngrozitor, de pe la începutul anilor ʼ90. În Cehia li se spunea zornăitoare, pentru că întotdeauna huruiau și pârâiau așa.

La sfârșit, oratoarea a spus: „Morții noștri vor rămâne veșnic în inimile noastre, mulțumim pentru decența cu care ați asistat la ceremonie, iar în cazul când aveți nevoie de adeverințe de participare la înmormântare pentru angajatori...“ Și a spus totul într-o singură frază.

Au venit la mine acasă cu prăjituri, vin și bere. Întreb: „Unde ați fost?“ „Păi, știi, azi Alena l-a luat pe Jan și ne-am gândit să venim cu el pe la tine să stăm de vorbă. Poate să-i cântăm ceva.“ Mă uit la ei și nu prea înțeleg, că doar Jan nu mai trăiește, și încă de trei săptămâni bătute pe muchie. „Și Jan unde e?“, întreb. „A, îl am aici, în sacoșă“ – și îmi arată o urnă de plastic.

L-am pus pe pervaz, pentru că nu am suportat să-l știu pe aceeași masă pe care am fi pus și prăjitura. Am făcut o salată și am vorbit până dimineață. Mai erau de față sora lui și doi colegi, unul are ureche muzicală, a cântat cântecele care i-au plăcut lui Jan. La început, atmosfera a fost cam crispată, probabil din cauza mea, dar pe urmă s-a mai destins. Ciocneam cu paharele în urnă, toastând: „Te iubim și n-o să te uităm niciodată“ și acum mă gândesc că pe Jan nu-l putea aștepta după moarte nimic mai frumos de atât. În afară de durere și tristețe, mai sunt amintirile frumoase și râsul. Ia mai lăsați-mă cu înmormântările normale!

Au plecat la patru dimineața. De mult n-am mai văzut o nevastă care să fie atât de împăcată cu moartea soțului. „Și ce-o să faci acum cu urna asta, Alenka?“, o întreb la plecare. „Păi, nu prea știu, poate hotărăsc băieții. Dar la cum îi știu, probabil o să-l împrăștie în vânt cu deltaplanul  undeva în afara Pragăi.“

Alenka urma să se ducă a doua zi cu urna la mama lui Jan, o bătrânică care a vrut să-și ia rămas-bun de la el în felul său.

Cred că și acesta e un soi de ritual de înmormântare, numai că arată altfel și se desfășoară într-o atmosferă mai agreabilă.

O cunoștință s-a dus cu fiicele ei și cu urna tatălui ei la pizzerie, apoi la cofetărie. Pentru că fetelor le place pizza, iar bunicului îi plăceau dulciurile.

Dar bocetele, plânsetele, suferința?

Aici suferința nu e pe placul nimănui.

Azi am văzut în ziar fotografia unei femei cu un copil mic, iar alături o alta – spatele aceleiași femei cu un tatuaj mare, reprezentând un păun verde, frumos pe o creangă roșie. Doamna e directoarea Fondului de Dezvoltare de Stat. Sub fotografie scria că doamna Tereza a dorit să înăbușe prin durere fizică, prilejuită de tatuarea păunului, durerea psihică, pricinuită de moartea mamei.

Eu aș spune că aici e vorba de individualismul nostru. Cehii sunt mari individualiști. Spre deosebire de polonezi, de pildă, care au spirit de turmă și sunt robii obiceiurilor și tradițiilor. Nu-l răscumperi pe un polonez din robia tradiției cu toți banii din lume. Pentru că el nici nu vrea asta. În plus, în Polonia am observat un mare conformism. Poate că nici nu doresc să facă o înmormântare, poate că ar prefera să sufere singuri, în liniște, dar nu pot, nu, căci ce ar spune lumea? În Polonia, totul se face de ochii lumii, în timp ce noi facem totul pentru sufletul nostru. Cunosc și polonezi care nu sunt credincioși, dar merg la biserică. Și dumneavoastră sunteți un asemenea caz: ateu și totuși practicant? Cunoștințele despre care vă spun, polonezi, se și împărtășesc, chiar dacă nu cred deloc în Dumnezeu. Niște atei care-și botează copiii – asta e ceva ce nu pot să pricep. Iar o colegă de-a mea, poloneză, îmi spune: „Și ce pot să fac? Cum să dau ochii cu părinții? Pe copii i-am botezat ca să nu ne bată la cap”. Întocmai ca la noi, în timpul comuniștilor. Numai un milion de oameni erau membri de partid, comuniști din convingere cu siguranță erau mai puțini, dar la 1 Mai mergeau toți, pentru că se temeau să nu meargă. Și la fel e și cu polonezii. Se tem să nu se mai ducă la biserică. În ceea ce-i privește pe cehi, eu văd aici străfulgerarea interesantă a ingeniozității noastre, pentru că fiecare găsește pentru sine propriul ritual de despărțire de persoana care a murit. Iar dacă nu găsește ceva personal și optează pentru o înmormântare tradițională, o face pentru că așa vrea.

Am fost asistentă treizeci și doi de ani și aș mai fi fost încă, dacă nu m-ar fi lăsat picioarele. I-am observat pe bolnavii din secția noastră, care erau în stare gravă. Îmi spuneți și mie de ce anume cei credincioși se tem atât de tare de moarte? Că doar se duc la Dumnezeu, vor avea viață veșnică. Dacă aș fi o persoană religioasă, m-aș bucura de fiecare nouă zi de naștere, pentru că mă apropie de viața veșnică.

Din păcate, nu cunosc oameni care să se bucure de faptul că îmbătrânesc. Nici familii care să fie fericite că răposatul duce o viață veșnică în cer. E multă ipocrizie în confesiunile religioase.

Sunt împotriva înmormântărilor în stil vechi. Vin la înmormântare rude pe care răposatul nu le-a mai văzut de douăzeci și cinci de ani. În capelă cu sicriul? De ce? E un spectacol de circ. Toată lumea se preface, spun că răposatul a fost un om minunat, dar se uită să vadă dacă mătușa a venit într-un palton nou sau vechi. Cel mai bun lucru e să te duci în locul unde răposatul s-a simțit cel mai bine. La o crâșmă, la o terasă, în camera lui și acolo să-l comemorezi în cercul celor apropiați care l-au iubit cu adevărat. Să bei pentru el un pahar de vin, să cânți. Moartea nu are leac, așa că măcar cei care rămân în viață în loc să se întristeze, să se despartă de răposat cu veselie. Mie mi-ar plăcea așa ceva și, ținând cont de cei șaizeci de ani ai mei, și eu mi-aș dori un asemenea sfârșit.

Dar trebuie să recunosc că în Cehia, în ultimul timp, nici măcar asta nu se mai întâmplă foarte des, adică nu se mai face niciun ceremonial de rămas-bun. Nu se mai face nimic.

Doliul a fost declarat ceva intim, ba chiar oamenii se străduiau să nu sară în ochii anturajului. Vademecumul bunelor maniere din anul 1968 consacră morții în familie un paragraf întreg, în care citim: „Nu e necesar să ne demonstrăm doliul, asta e o trăire intimă. Nu mai sunt valabile vechile precepte care te obligau să porți haine negre de doliu sau voal. Textele necrologurilor sunt scurte și la obiect, se recomandă să facem familiei o vizită de condoleanțe“.

Încă se mai considera înmormântarea un ritual evident, dar se observă în mod clar dorința de eliminare a înmormântării ca fenomen social.

Eu numesc asta ”republica denegării”. Înlăturarea din fața ochilor cetățeanului stresat a orice are legătură cu efemerul, bătrânețea și moartea.

Înainte de anul 1990, nu exista încă obiceiul de a înmormânta fără ceremonial. Asta înseamnă libertate, stimate domn.

Plus anii comunismului. Plus lipsa religiei.

Cel mai adesea se spune: mama nu și-a dorit o înmormântare. „Nu vă bateți capul cu mine, eu sunt deja bătrână, nu mai am nevoie de nimic, la ce mi-ar mai folosi să-mi faceți o înmormântare?“ Numai că nu trebuie să fii un bun psiholog ca să știi că ea spune asta numai ca familia să o contrazică. Dar copiii se agață de aceste spuse ca cel care se îneacă de colac și, după ce moare femeia, fac întocmai. Iau banii economisiți de bătrână pentru înmormântare și-și cumpără o plasmă.

Din observațiile mele rezultă că nu se mai fac înmormântări pentru soți, părinți și bunici. În schimb, dacă moare un copil – o adolescentă într-un accident de mașină, un băiat alunecă de pe o stâncă, atunci ceremonia are loc. Poate pentru că este atât de greu să te împaci cu moartea de tânăr și atunci omul într-adevăr are nevoie să se descarce cumva.

Așadar, părinții fac înmormântări pentru copiii lor, dar copiii părinților nu.

Bunica noastră din Kralupe a refuzat cu fermitate ceremonialul înmormântării. Ea nu suporta manifestările de compasiune și milă. Era o chestiune de mândrie, poate chiar prost înțeleasă, dar asta este. Îmi tot repeta: „Báro, nu vreau ca cineva de pe strada noastră să vină la înmormântarea mea și să mă jelească.“ Era o fire dominatoare, nu ar fi suportat să se aplece cineva asupra ei când ar fi fost în sicriu.

La noi, sicriul e depus pe un catafalc, punem trei, patru piese pe bandă și pe urmă ar trebui să ia cuvântul un vorbitor care să spună ceva despre răposat. În același timp, mulțumește în numele părinților pentru că au venit la înmormântare. Abia după această cuvântare toată lumea se ridică în picioare și sicriul coboară încet în subsol, unde are loc incinerarea.

Uneori familiile nici măcar nu apelează la serviciile unui orator. Nu știu dacă se tem atât de tare de cuvintele pe care le vor auzi sau vor să facă economie. În asemenea situații, întotdeauna când vin pe urmă să achite factura, spun: ce păcat că nu a fost un orator, ce păcat că nimeni nu a zis nimic. Parcă a lipsit finalul. Întrucât, chiar dacă în fața sicriului este o plăcuță cu numele și fiecare știe la înmormântarea cui a venit, s-ar cuveni totuși să se spună cu voce tare cine a murit, să i se mulțumească că a fost cu noi o vreme. Trebuie să existe un act de rămas-bun concret.

Trebuie să existe un final.

În Moravia se oferă rudelor posibilitatea de a observa pe o ferestruică cum intră sicriul în cuptor, acolo există un cuptor de incinerare frumos, faianțat, noi nu avem așa ceva, la noi crematoriul arată mai degrabă ca o fabrică.

Societatea Prietenilor Incinerării a apărut în anul 1899 și susținea că propovăduiește o viziune modernă. A fost o mișcare cehă în masă, un adevărat fenomen. Biserica a ajuns până la urmă să accepte acest lucru, la crematoriul nostru vin preoți și își țin slujba aici. În toată Cehia, 76% dintre persoanele decedate sunt incinerate.

Crematoriul nostru, de la Ústí nad Labem, este cel mai mare crematoriu din tot nordul Cehiei. Din anul 1927 și până în prezent am estimat numărul incinerărilor la o sută șaizeci de mii de persoane.

În schimb, aici sus avem două săli de ceremonii frumoase. Fiecare are o sală de așteptare, separată pentru membrii familiei și pentru restul invitaților. Un lift pentru sicriu care duce în sala mică și un lift care duce în sala mare. Sala mare a fost construită în anul 1987 din beton, sticlă și lemn.

Peretele principal este crăpat, toți spun: O, v-a crăpat betonul. Dar e o fisură intenționată, o rană, o cicatrice. Unora le place, altora nu.

Încălzirea acestui spațiu, având în vedere pereții ăștia mari de sticlă, ne costă enorm. Un coleg de-al meu administrează un crematoriu din Chomutov – trebuie să știți că în timpul arderii unui singur corp cuptoarele consumă 640 KW, care sunt eliminați pe coș și nu mai rămâne nimic în urmă – iar la el, în Chomutov, căci aici vreau să ajung și eu, energia asta este reținută, trece în centrala termică și ea încălzește întreaga clădire.

Auziți? E o acustică minunată, nici nu e nevoie de microfoane.

Altfel, totul e din sticlă.

Adică e un geam foarte gros. Ca decedatul să nu intre în contact cu oamenii, în cazul în care sicriul are capacul deschis.

Nu, nimeni nu se poate apropia de sicriu, pentru că sicriul poate să stea deschis numai în spatele acestui geam.

Știu că în Polonia este altfel, știu. Dar așa a rămas hotărât de pe timpul comuniștilor. La sat, în capelă, poți să te apropii de sicriul deschis dacă vrei, dar aici, la noi, e interzis prin lege. Nici soția celui răposat nu se poate apropia de sicriu și, de pildă, să-l sărute. Poate la spital, la morgă - poate, dar aici la noi – nu.

Iar la sat se tolerează asta, la noi însă nu.

Ceremonia funerară ține jumătate de oră. Uneori, dacă sunt multe condoleanțe, poate dura și patruzeci și cinci de minute.

Când sicriul dispare deja sub podea, fiecare pleacă în drumul lui. Urna ajunge la familie în două zile, dar dacă e nevoie, pentru că cineva e de departe și se grăbește, putem rezolva totul în trei ore.

Incinerarea în sine durează o oră și cincisprezece minute. Cândva urnele erau din metal, acum sunt din plastic, așa că nu se poate turna imediat în ele cenușa fierbinte. În cuptoare există instalații care răcesc cenușa. Dar de cele mai multe ori, firmele de pompe funebre iau de la noi urnele joia și se înțeleg apoi cu familia când să vină la sediul lor să le ridice.

Și atunci se poate, dar nu e neapărat nevoie, să aibă loc a doua parte a înmormântării – îngroparea solemnă a urnei sau împrăștierea cenușii.

Fenomenul turnării cenușii în orificii speciale pentru cenușa de incinerare.  Cred că e specific cehilor.  O gaură are adâncimea de un metru și în ea se răstoarnă cenușa din urnă. Pe câmpul cimitirului – e gaură lângă gaură. De Paște, vin oamenii și umplu câmpul de flori.

Dar mai sunt la noi, la Příbram, mulți oameni care doresc să răstoarne cenușa în groapă fără niciun fel de ceremonial și lasă această operație în seama noastră. Adică nu mă asistă când răstorn în groapă cenușa mamei sau a fratelui. Iar acolo, o să vedeți imediat, nu e nicio plăcuță cu numele răposatului. Și pe urmă nici măcar nu mai știu în ce loc al câmpului se află cenușa răposatului.

Soția mea are aici, la Ústí, un atelier de cioplire a pietrei. În ultima vreme face plăcuțe sau mici morminte de grădină. Pentru că oamenii își îngroapă urna în grădină, la umbra unui copac sau varsă cenușa într-o groapă. Întreabă: Și ce-o să se întâmple dacă o să vindeți casa? O dezgropăm, o luăm cu noi în noul loc. Urna o să se mute împreună cu noi.

Sau o lăsăm acolo pentru totdeauna – spun unii.

Iar soția mea îi întreabă: Păi, noul proprietar, când o să cumpere casa, va dori poate să-și refacă grădina, va intra cu buldozerele și ce se va întâmpla atunci?

Ce frumos e să fii cu morții tăi în grădină – m-am gândit la început. Legea nu spune unde să fie depusă cenușa unui mort, important e să fie de acord proprietarul teritoriului. Dar clienții spun că fac asta din spirit de economie, întrucât cimitirul costă, pe când propria grădină – nu.

Poate ar fi bine să explic de ce noi, la Ústí, în ultima vreme insistăm ca urnele cu cenușă să fie ridicate de firma de pompe funebre. Pentru că, până acum ne aduceau corpul și nu știam decât numele răposatului, nimic altceva. Nu aveam numerele de telefon ale membrilor familiei. Dacă familia nu dorea ca firma de pompe funebre să organizeze un ceremonial festiv de răsturnare a cenușii, putea ridica urna direct de la noi.

Consecința?

Rămâneam cu o grămadă de urne nerevendicate.

De aceea, acum le dăm înapoi firmelor de pompe funebre care pot să-și sune clienții și să le spună categoric: Veniți să-l luați pe tatăl dumneavoastră.

Vedeți câte rafturi. Pe ele sunt urnele pe care nu a mai venit nimeni să le revendice. Cea mai veche stă la noi deja de nouăsprezece ani. În total: trei sute de persoane neîngropate.

Surse oficiale informează că în Cehia una din trei urne nu e revendicată de familie. Așa că eu vă întreb: ce s-a întâmplat cu iubirea?

Dacă urna stă mulți ani și brusc se ivește o rudă care o revendică, suntem foarte atenți, pentru că adeseori oamenii se ceartă în familie și vor să ia urna pentru ca apoi să șantajeze restul familiei. De aceea ruda care cere urna trebuie să aibă la sine chitanța de plată. Iar dacă n-o are, trebuie să poată să demonstreze cu precizie relația pe care a avut-o cu răposatul.

După părerea mea, urnele cel mai frecvent părăsite sunt cu cenușa părinților. Iar de cele mai multe ori este cazul mamelor, nu al taților.

— Alo, bună ziua, domnule. Sper că nu vă deranjez. Aș vrea să discutăm despre curaj.

— Curajul cui?

— Al dumneavoastră.

— Dar eu sunt curajos? Azi nu mai este nevoie de curaj, vremurile sunt favorabile vieții.

— Știți, eu sunt un scriitor din Polonia și mă preocupă anumite fenomene care în cultura noastră nu se petrec foarte des. Am aflat că dumneavoastră, după moartea mamei, nu i-ați ridicat de la crematoriu urna cu cenușă. Mi se pare că asta e o dovadă de curaj.

— Ba am luat-o. Mama e la cimitir. Mai exact, soția mea s-a dus după urnă.

— Da, numai că după cinci ani.

— Și vreți să mă trageți la răspundere pentru asta?

— Deloc, însă aș vrea să înțeleg, pentru că eu n-aș fi avut curajul să n-o iau pe mama înapoi. Nu cred c-aș mai fi putut să dorm noaptea.

— Dar nu e deloc așa, ba dimpotrivă.

— De vreme ce tot ne-am întâlnit, o să vă spun de ce s-a întâmplat așa cu urna. Nu puteam să fac un pas fără mama, chiar și la vârsta de patruzeci de ani.

— Știu de la D. că erați foarte legat de mama dumneavoastră. De aceea mi se pare ciudat că nu i-ați ridicat urna vreme de cinci ani.

— Păi tocmai de aceea.

— Cum adică?

— Păi, nu puteam să trăiesc fără ea. A fost un mod de-a mă elibera de această dependență. Pentru că, știți dumneavoastră, puteți chiar nota asta: cel mai rău lucru care se poate întâmpla vreodată unui om este propria mamă.

— Asta sună destul de crud.

— Tot timpul a crezut că sunt proprietatea ei și a vrut ca eu să cred la fel. Dacă nu ar fi fost psihoterapeuta mea, astăzi nici n-aș mai fi fost aici. Pentru că, bineînțeles, am ajuns alcoolic. Consideram subconștient că o să scap de o dependență cu alta. Și totul s-a transformat într-o adevărată psihoză. Mama mă supraveghea chiar și când făceam sex cu o femeie. Iubita mea intra în cameră, și în urma ei venea și mama. Mi-am schimbat iubita, dar s-a întâmplat același lucru. Iveta se dezbrăca, mama era alături. E greu de spus dacă stătea în picioare sau pe scaun, pur și simplu era prezentă. Gândul „Ce-o să spună mama despre tot ce fac eu?“ îmi răpea toată bucuria. M-am gândit că n-o să mai facă asta dacă schimb femeia, dar ea venea indiferent cu ce femeie eram. Sau dacă schimb hotelul, dacă mă duc acasă la un coleg, dar mă urmărea peste tot. Nu am ridicat urna pentru că, pur și simplu, nu am avut când. Trebuia să o iau după o săptămână. Dar nu știu cum s-a întâmplat că a trecut o lună. Și eu mi-am dat seama că mama nu mai intra în cameră după mine. Că a fost pedepsită pentru lesa în care m-a ținut toată viața. Cu cât amânam să îi ridic urna, cu atât nu mă mai bântuia. Din punctul meu de vedere, consider că s-a întâmplat bine așa. Iar următoarea pedeapsă a fost că am trimis-o pe nevastă-mea să o ridice, pentru că mama nu a suportat-o în toți anii cât am fost căsătoriți. Bineînțeles, nu sunt atât de prost încât să cred că mama se uită la mine de sus și se simte pedepsită. Dar pentru mine, gestul ăsta simbolic a fost important.

Părerea mea de femeie bătrână este că unui mort îi e totuna dacă are sau nu parte de înmormântare.

Iar eu vă zic, stimate domn, că morții încă vor să-și facă simțită prezența.

 

„Raiul pe pământ” de Mariusz Szczygieł, traducere din limba polonă de Cristina Godun, este în curs de apariție la Editura ART

Foto: Wikimedia Commons