Între mitul artistului sărac și mitul artistului cu multe zerouri la cota de piață, nu prea există loc de discuție în spațiul public despre condițiile în care lucrează, zi de zi, artiștii. De altfel, aproape invariabil când arta și banii se întâlnesc în același context, există o oarecare ezitare, o jenă care planează diafan, care traduce ambiguitatea unei percepții naive, deformate și dăunătoare despre munca artiștilor - arta se face de dragul artei, așa că artistul nu prea are nevoie de bani sau, chiar dacă are, e rușinos s-o spună etc.  Piața de muncă pentru cei care creează în artele vizuale și-n artele performative, în film, muzică, literatură reflectă foarte bine acest cerc vicios și, în absența unui statut clar al artistului, al unor organisme care să susțină drepturile și interesele artiștilor, fiecare-și găsește pe cont propriu formula de subzistență. Cei mai mulți artiști ale căror spectacole, lucrări, filme și piese ne fac un pic mai buni, au parte de contracte proaste sau deloc, de un slalom continuu între proiecte pentru banii de chirie, de spații de lucru puține și multe improprii, de relații complicate cu clienții și negocieri interminabile și multe altele. Am vrut să înțelegem mai bine care sunt câteva dintre problemele principale de care se lovesc artiștii din România în munca lor, așa că i-am rugat pe 9 dintre ei  să vorbească despre ele.

O încălzire numai bună pentru discuția de diseară, pe teme legate de munca artiștilor, unde scriitoarea Svetlana Câstean și criticul de film Andrei Rus îi au ca invitați la Intersecțiile de miercuri de la Rezidența Scena9 pe Iulia Popovici, critic și jurnalist cultural, Raluca Voinea, critic de artă și curator, Tudor Chirilă, actor și muzician, și Andrei Anastasescu, traducător și membru cofondator al Asociației Române a Traducătorilor Literari.

Munca în artă este destul de puțin valorizată.

Anghel Damian, actor

Pe de o parte, există percepția din afara breslei, că arta e un fel de hobby, pornită probabil de la celebra fabulă cu greierele și furnica. Din păcate, lucrul ăsta se transmite și în interiorul breslei și se propagă aproape neașteptat, în sensul în care munca în artă devine destul de puțin valorizată. În momentul când ți se propun diferite proiecte, toată lumea are pretenția ca incentive-ul tău să fie doar cel artistic, care de multe ori nici nu e satisfăcător. 

De aici apar  foarte des probleme de contractualizare - contractele devin mai degrabă acte unilaterale și elementul de negociere aproape că nu există. Sunt situații în care ți se cere să faci anumite lucruri fără niciun fel de remunerație. Iar faptul că munca artistică e privită ca ceva ce ar trebui să-ți ajungă, fără să fie sprijinită de un întreg sistem și de o contractualizare decentă, te împiedică să te concentrezi pe munca artistică. Fiindcă te obligă să te împarți în șapte mii de povești și să ajungi să faci foarte multe lucruri care nu corespund neapărat cu standardele tale artistice, tocmai pentru a aduna câte puțin din tot, ca să-ți duci mai departe exsistența. Dacă ai face un singur lucru, nu ți-ai putea permite, financiar și ca stabilitate omenească. 

Lucrul ăsta are un dublu efect nociv: pe de o parte, calitatea muncii tale scade, în mod evident, iar pe de alta, se creează o confuzie permanentă între proiectele artistice și proiecte care au legătură cu domeniul, dar au un caracter mai degrabă comercial. De exemplu, în actorie, există multe spectacole și filme comerciale, iar acolo meseria devine craft și se pierde din elementul artă, și sunt situații în care meseria își depășește statutul de simplu craft. Asta e o problemă de care se lovesc mulți actori, a căror muncă nu este apreciată. La urma urmei, în secolul 21, o formă de a aprecia munca unui artist este și remunerația. Chiar dacă sună meschin ca un artist să vorbească despre asta, e the big elephant in the room

În teatrul independent, care funcționează din resurse proprii, și care de cele mai multe ori sunt egale cu zero, remunerația ta depinde de numărul de spectatori. Și-atunci, teatrul independent, dacă e artistic și mai puțin comercial, suferă la capitolul contractualizare. Pe de altă parte, fenomenul paradoxal se petrece de cele mai multe ori în teatrele de stat. Deși acolo n-ar trebui să fie o problemă, fiindcă ele sunt finanțate din bani publici, se intră într-un mecanism de tip comercial, unde singurul criteriu devine numărul de spectatori. Pentru anumite produse artistice de nișă, asta este discutabil. În general, această problemă pornește de la cerințele autorității finanțatoare, pentru că în planul de management aprobat sunt stipulate anumite condiții care toate țin de cifre. Un director de teatru e obligat ca, la finalul unui an, să aibă un număr de premiere și un grad de ocupare a sălii, în medie de 75-80%. Se vorbește foarte puțin despre ce contează: despre calitatea și impactul unor spectacole, despre inovația adusă sau mijloacele prin care teatrul încearcă să ajungă un public nou. De cele mai multe ori, teatrele se mulțumesc să cultive aceeași masă mică de oameni care merge la teatru și care, din păcate, îmbătrânește, iar în spate nu se refac dorințele de a merge la teatru. Ca o anecdotă, am jucat recent într-un spectacol care are ca public țintă adolescenții, iar spectacolul s-a jucat în mai multe licee. Șocul a fost că mare parte a profesorilor a fost împotriva acestor spectacole care, într-adevăr, se jucau în timpul orelor. Și am avut o situație absolut jenantă când, în mijlocul unui spectacol jucat la un liceu de elită, profesoara de biologie a venit și-a scos jumătate din spectatori, pentru a-i duce la ora ei care tocmai începuse. Dacă tu, ca profesor, dai acest semnal, că poți să întrerupi un spectacol, să nu te miri după aia când, peste vreo 7-10 ani, același tânăr va veni la teatru și, când îi va suna telefonul în mijlocul piesei, se va ridica să vorbească. 

De ce să te plătesc dacă faci ce-ți place?

Oana Maria & Ștefan Botezatu (Poetrip), muzicieni

E destul de greu să fii muzician independent oriunde, darămite în România, unde respectul față de artiști încă se învață. Ca să faci ce-ți place, trebuie să depășești tot felul de piedici. Una dintre ele e fix faptul că mulți organizatori de evenimente sau patroni de localuri consideră că nu trebuie să te plătească pentru că faci ce-ți place. „Adică, oricum vă place să cântați, noi vă oferim scena, ce mai vreți?”

Să avem un concert înseamnă să plătim pentru o sală de repetiții, să facem niște repetiții înainte, să transportăm instrumentele cu taxiul, să le instalăm, să venim cu câteva ore mai devreme la proba de sunet, la care nu se știe dacă sunetistul va fi prietenos și cooperant sau nu, și să ne consumăm energia în fața unui număr de oameni. Nu mă plâng, e frumos la concerte, dar dacă ar fi să facem chiar ce ne place nouă, am sta acasă și am compune muzică sau am cânta pentru prietenii cei mai buni, n-are rost să ne complicăm cu toate eforturile astea decât dacă cel care ne-a invitat ia ceea ce facem noi în serios, ca pe orice alt job, și-l răsplătește așa cum e normal.

Apoi, de-a lungul experienței ca muzicieni, am mai învățat o chestie: dacă iei inițiativa și te bagi să cânți în niște locuri, oamenii cu care ai vorbit n-o să-ți ofere toate condițiile pe care le-ai cerut, cu argumentul: „Păi voi ați vrut să veniți”. Ca și cum i-ai propune cuiva un business, bateți palma, semnați deal-ul, doar că celălalt nu respectă nimic din ce ați stabilit și îți zice: „Păi tu ai vrut să faci cu mine. Iată, eu așa sunt, ce să-ți fac dacă te-a mâncat undeva?”. Așa că preferăm să mergem unde suntem chemați și doriți și putem fi siguri că se vor respecta toate condițiile de care avem nevoie pe plan uman, financiar și sonor. Pentru că sunetul e foarte important la un concert: dacă e prost, te poate doborî cu totul. E un chin să stai tot concertul cu urechile ciulite ca să te auzi pe tine sau pe colegii tăi de trupă, nu ai deloc starea necesară ca să poți transmite mesajul pe care dorești să-l transmiți. Degeaba plătești bine artiștii, dacă nu le oferi și sunet bun. Artistul pleacă acasă cu banii în buzunar, dar copleșit de o tristețe existențială și cu sentimentul că ar trebui să se lase de muzică.

Gunoiul unora e aurul altora.

Alexandru Niculescu, Artist, co-fondator Sandwich și Club Electroputere 

Nu mă pot plânge. Nu că n-ar exista probleme, ci pentru că ele sunt materie primă pentru creație, combustie și vectori de posibilități neașteptate. E ca si cum mi-aș vorbi de rău muza. :) 

Când lucrurile se strică rău de tot, am acest talent de a le transforma în ceva pozitiv. Concret, la un moment dat, nu mai mult de trei ani în urmă, a trebuit sa mă mut cu atelierul și singura opțiune a fost o baracă de tablă coșcovită, fară curent, fară canalizare, fară izolație, fară căldură. O șandrama plină de mizeriile Combinatului Fondului Plastic adunate timp de mai bine de 40 de ani, infestată cu purici și șobolani morți. Însă gunoiul unora e aurul altora. Nu m-am uitat la ea ca la o gaură neagră care o să-mi mănânce câțiva ani din viață până va căpăta un sens. Ci încă de la început am proiectat totul la 180 de grade. Așa a apărut Sandwich-ul, așa au început să fie atrași și alți prieteni în aventura asta de a construi ceva din nimic, într-un loc uitat de lume. Pentru că, dacă nu-ți găsești locul pe nicăieri, trebuie sa ți-l faci tu.

De multe ori, banii nu sunt suficienți să plătești o lună de chirie.

Liviana Murgoci, actriță

În 2010, am intrat la actorie și credeam că voi avea cel mai simplu și frumos serviciu din lume.

În 2014, am debutat cu piesa Casa plină de Estela Lenero și, fiind un spectacol independent, a trebuit să găsesc spațiu de joc (în subsolul unui bar). Scenografia a fost improvizată, am adus multe lucruri de acasă sau am împrumutat de la prieteni. Fiindcă rolul era destul de energic, aveam multe mișcări care mă puteau pune ușor în pericol, mai ales că nu erau deloc luate măsuri de precauție. Patul era improvizat din mese de bar și cârpe. Dacă mi se întâmpla ceva, e de prisos să spun că nu aveam asigurare de sănătate. În ceea ce privește banii, am dat câteva reprezentații cu intrare liberă și restul pe baza donaților. S-au strâns foarte puțini bani și i-am dat scenografului care ne-a ajutat cu decorurile, deși  era o sumă jignitor de mică pentru munca lui.

Am făcut numeroase scurtmetraje la tineri regizori care nu aveau posibilitatea să plătească, dar, ca să fiu sinceră, iubesc prea mult filmul ca să-mi pun serios problema banilor. Când jucam într-o piesă de teatru independent, un teatru de stat s-a oferit sa ne ia în următoarea lor stagiune, cu condiția să facem trei spectacole gratis. Publicul urma să fie platitor de bilete, iar dacă strângeam suficienți spectatori în cele trei reprezentații, încheiam pactul. Am jucat degeaba: ei nu ne-au promovat suficient, oamenii nu au aflat de spectacol, așa că puțini au plătit. În 2016, am avut o colaborare cu un muzeu pentru evenimentul european „Noaptea muzeelor", unde am creat un performance. Plata a fost mai mică decât un taxi care te taxează cel puțin triplu la Noaptea muzeelor.

Am repetat pentru un proiect de teatru dedicat adolescenților la sfârșitul verii, pe o căldură ucigătoare, la ultimul etaj al unei clădiri care nu avea aer condiționat. Toamna trecută urma să am o reprezentație cu ocazia unui festival de teatru independent, într-o casă al carei acoperiș a ars, cu o zi înainte de spectacol, când noi ne pregăteam să repetăm. La sfârșitul lui 2016, urma să am o reprezentație la un proiect independent, într-o nouă sală care era ca un frigider. Total neîncălzită în timpul iernii, urma să apar într-o rochiță subțire, dar spectacolul s-a anulat până la urmă din cauza frigului.

Când vine vorba de agențiile de casting, ca actor ești un produs cam la fel cum e carnea pe tarabă. Completezi o fișă unde îți declari și dinții din gură, pierce-ul din buric, tatuajul de pe spate, iar apoi treci la poze unde trebuie să faci frumos. Ești chemat la programe TV de proastă calitate sau la reclame, unde odată mi s-a întâmplat să filmez și de la 5 dimineața până la ora 23, cu o singură pauză de masă. Banii se dau de multe ori la două luni după filmare și de cele mai multe ori nu sunt suficienți să plătești o lună de chirie.

Cu ce rămâne lumea?

Bogdan Dincă, fotograf

Anul trecut, în timpul mandatului lui Vlad Voiculescu la Ministerul Sănătății, am documentat prin fotografii, pentru o perioadă scurtă, activitatea echipei de acolo.

Pe 26 septembrie sunt pe holul de la etajul trei al ministerului, în fața cabinetului ministrului, lângă o canapea veche, care trebuia mutată pentru a face loc unor birouri. Ministrul iese din cabinet, spre o întâlnire, și se oprește câteva minute să ajute la mutarea canapelei. Fac câteva fotografii, pe care le public mult mai târziu, după alegerile din decembrie. Imediat după publicare, dcnews.ro fură fotografia de pe Facebook și o publică cu titlul „Vlad Voiculescu își cară mobila din Guvern”. Liviu Dragnea, proaspăt câștigător al alegerilor, preia informația și spune la România TV că miniștrii tehnocrați sunt ocupați să își scoată mobila de prin birouri. Le scriu celor de la DCNews, șterg știrea, dar, vorba lui Ovidiu Vanghele, „Cu ce rămâne lumea? Cu informația că tehnocrații fură mobila din birourile din minister.”

Clienteală

George Roșu, ilustrator

La mine situaţia e simplă. Clienţii mă găsesc pe Facebook, unde am şi „portofoliul”, probabil în urma unui research. De multe ori cred că acel research e făcut la fel de bine ca o ruletă rusească, altfel nu-mi explic situaţiile descrise în continuare. Totul începe cu un Friend Request din partea cuiva. Primesc câteva like-uri apoi urmează o discuţie pe mess. Discuţii pe care le păstrez cel puţin până la „livrarea” produsului şi plată. Discuţia decurge cam aşa (am spicuit din câteva situaţii repetate):

Client: -Salut! Îmi plac tare mult ilustraţiile tale! Am râs la birou câteva ore :)))) Eşti foarte inventiv şi deosebit de original şi creativ (exagerez pentru dramă), şi aş vrea să colaboram la un proiect! Cred că ne-ai putea ajuta la ceva. Scrie-mi dacă eşti interesat.

Eu: -Da, sunt.

Cllient: -Super! Eu reprezint bla bla bla / firmă de PR / agenţie de advertising / revistă / client de renume / client secret / festival etc. şi avem nevoie de o ilustraţie pentru o felicitare de Crăciun /un afiş, nişte stickere / tricouri pentru marş / modele de pijama pentru căţei / bannere pentru boicot al planetei Venus / un logo pentru cercul de pe Saturn etc.

Eu: -Dar ştiţi că eu NU fac graphic design. Eu fac desene cu text. Unele sunt doar din text. Uneori sunt „doar dintr-un cuvânt aruncat pe foaie” (cum m-a acuzat cineva, de curând).

Client: -Hihi, da, da şi ne plac super mult. Sigur îţi iese bine. :)

În unele cazuri, acum e momentul discuţiei despre buget (care de multe ori nu există sau e secret până propun eu costuri). Menţionez aici că accept şi proiecte fără plată şi că acestea sunt de multe ori mai interesante decât cele  plătite. Despre buget şi plată putem să umplem pagini, dar ne-ar lua prea mult timp şi timpul înseamnă bani şi clişee :).

Apoi clientul vine cu:

Client: -Ţi-am ataşat un desen de model (de pe un site de afară, făcut de o agenţie mare) cam aşa ceva am vrea, dar tu să scrii cu „fontul” tău textul trimis.

Sau:

Client: -Soţia clientului nostru a avut un vis şi crede că imaginea visată de ea ar fi perfectă pentru campania lui / promovarea produselor lui / afişul pentru festival / logo-ul pentru firmă / un film serial / un nou curent în publicitate etc.

Din experienţă, în 9 din 10 cazuri propunerile trimise în vis sunt total nepotrivite.

Sau o altă situaţie care vine cu primul sau al doilea feedback de la client:

Client: - Clientul nostru a apreciat tare mult ideea ta (şi noi), dar îşi doreşte ceva mai office / tradiţional / serios / business. Poate ai putea să încerci o variantă mai etno sau în care să foloseşti simboluri tradiţionale româneşti? Înţelegi tu, abordarea să fie mai serioasă, să se integreze în viziunea companiei (sau altă scuză în limbaj corpo').

În cazul în care clientul plăteşte, am de ales să refuz să negociez modificări şi să ies din proiect, sau să fac modificările. Argumentul pe care îl folosesc cel mai des în aceste negocieri de conţinut este mersul la doctor:

Eu: -Când mergeţi la doctor, îi spuneţi ce şi câte pastile să vă dea? Mie mi-aţi spus ce vă doare şi eu v-am oferit tratament. Dacă îl urmaţi vă trece, dacă nu, nu.

Argumentul  meu „medical” a fost combătut o dată, aproape inteligent, trebuie să recunosc:

Client: -Am cerut şi părerea unui  prieten, fotograf care mi-a făcut şi mie design pentru un eveniment. Crede că fundalul acela / textul de sus / mărimea logo-ului / combinaţia de desene / fontul / orice nu este fotografie / orice nu are treabă cu el etc. nu se potriveşte nicicum. Trimit ataşat un model făcut de el. Vă rog să îl folosiţi ca sursă de inspiraţie.

În 10 din 10 cazuri ai un prieten care face design. În 9 din 10 cazuri ai un prieten care face design prost, dar gratis.  În cazul în care clientul nu plăteşte, consider că am mână şi liberă şi clientul primeşte produsul final din prima, fără nici un fel de negocieri.

(Atât de arogant sunt, dar cred că asta s-ar fi înţeles dintr-un research bine făcut la început :))  

(Un ghid ilustrat al clientului, realizat de George Roșu, găsiți aici.)

Când ai un job care-ți asigură traiul, arta ta va fi cu adevărat liberă.

IRLO, street artist

N-am cum să nu zic că, în ultimii doi ani, am început să simt ceva dubios vizavi de artă și bani. Îmi amintesc când mi s a spus prima dată că nu-s graffer dacă fac comenzi pe bani și n-am cum să nu recunosc valoarea autenticilor grafferi care-s complet dezinteresați de finanțe. Când ai un job care-ți asigură traiul, arta ta va fi cu adevărat liberă. Dar asta nu se contrazice cu libertatea proiectelor pe bani, atâta timp cât sunt  mulțumit de clienți și pretențiile lor, și nu simt că ei/ele interferează cu programul meu.

Am avut tot felul de clienți în grămada de ani de când „fac joburi”. Țepe dau toți, că-s săraci sau bogați pe banii lor sau pe banii companiilor la care sunt angajați. Mi-am luat o de la toată paleta de clienți, în toate felurile. Îmi amintesc că aproape terminasem un perete pentru Toyota, într-o zonă industrială a Bucureștiului, pe o sumă bunicică la vremea aia. Îmi luam bere de la o alimentară de după colț, unde a intrat în vorbă cu mine un security, care era iubitul vânzătoarei-patroane. M-au văzut stropit tot cu vopsea, au înțeles că nu-s zugrav și mi-au cerut să le scriu numele firmei afară, pe perete. Erau dispuși să dea ceva, foarte puțin, nu mai țin minte, și, ca prostu’, am acceptat. Când am vărsat o cutie cu vopsea din greșeală și am stropit pe-acolo, era să fiu batut de client, ce să mai zic de plătit. Am curățat și-am plecat. Povești îs multe, dar cred că asta-i relevantă pentru ideea că-s toate culorile de clienți și, până la urmă, să eviți să ai probleme cred că presupune să-i citești, înainte de orice. 

Să lucrezi ca profesor în instituții de educație muzicală informală nu-ți garantează decât în rare cazuri beneficiile minime de care se bucură până și un angajat cu salariul minim pe economie.

Ioana Pînzariu, muzician           

Formarea profesională de muzician nu pregătește, din păcate, niciun tânăr  student sau absolvent pentru plonjarea în piața muncii. Eu însămi o studentă la muzică, în cei șase ani petrecuți între muzicieni mi-am dat seama că ei nu au o voce colectivă și că, deși există oameni bine intenționați, care doresc o sistematizare a corpului studențesc în cadrul instituției și un mecanism de reprezentare, gradul de participare este aproape un număr negativ. Dar, spre deosebire de piața locurilor de muncă pentru alte profesii artistice, în muzică mai poți găsi câte ceva de făcut ca să-ți asiguri propria subzistență, rareori cea a unei familii.

Având în vedere că muzicienii independenți, interpreții și compozitorii, cu excepția celor încadrați în instituții precum opera sau filarmonica, nu au nici o posibilitate a unui statut economic, iar lipsa unei alte centralizări decât Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România – Asociația pentru Drepturi de Autor îi împiedică să aibă o piață de performance curată și fără competiție neloială (un trend în cazul muzicienilor care susțin concerte în cluburi, baruri sau la petreceri private), o soluție pentru a reuși să obțină veniturile necesare subzistenței este activitatea pedagogică. Cea mai mare parte dintre absolvenții de muzică optează pentru încadrarea în sistemele de educație, fie ele de stat sau private. Acesta din urmă, fie că sunt denumite ca studiouri, ateliere, „fabrici“ sau chiar școli, oferă potențialilor clienți lecții de instrumente muzicale, canto, teorie și alte cursuri complementare. Iar cei care predau sunt, de regulă, tineri muzicieni. În majoritatea școlilor pe care le-am frecventat, personalul didactic nu depășea vârsta de 30 de ani. Asta poate fi deopotrivă îmbucurător și trist, pentru că tinerii sunt singurii care acceptă condițiile impuse de majoritatea acestor școli. Să lucrezi ca profesor în astfel de instituții de educație informală nu îți garantează decât în rare cazuri beneficiile minime de care se bucură până și un angajat cu salariul minim pe economie. Frica este omniprezentă, angajații sunt foarte tineri și, speriați că alte posibilități de angajare nu există, rămân blocați în acest sistem și nu îndrăznesc nici un fel de revoltă sau de protest. 

Una din primele probleme este faptul că angajații sunt obligați să-și facă o formă de facturare proprie, majoritatea școlilor activând ca asociații, fundații și, profitând de nevoile materiale ale muzicienilor, aleg să nu-i angajeze și să-i constrângă să colaboreze prin alte forme. La un interviu pentru o astfel de școală particulară, care a avut loc într-un club central din București, mi s-a spus că, dacă voi trece de proba de angajare, va trebui, din resurse proprii, să-mi înființez o modalitate de facturare, cum ar fi Persoană Fizică Autorizată, ca să pot colabora cu ei. Cei de-acolo au evitat să-mi dea informații detaliate despre contracte și despre ce presupunea colaborarea noastră. Am aflat că ei oferă spațiul și cursanții, dar intră în responsabilitatea fiecărui profesor să-și gestioneze programul. Exista și un target de ore lucrate inuman și greu de îndeplinit pentru un pedagog. Salariul depindea în mod direct de numărul de ore efectuate. Exista un regulament ambiguu cu privire la anularea cursului, dar era de cele mai multe ori ignorat pentru a nu risca pierderea clienților. Așa că un profesor putea fi prezent la școală opt ore pe zi, dar dacă la cursurile sale se prezenta un singur student, profesorul era remunerat pentru o singură oră. 

„De trei ani sunt angajatul lor și periodic îmi doresc să renunț, dar mă oprește frica. Rămân datorită temerii că nu voi reuși să găsesc alte resurse să mă întrețin. Am încetat să ne mai gândim la asta când au apărut probleme mai grave, cum ar fi faptul că uneori plata întârzie cu mai mult de o lună, timp în care ne împrumutăm ca să putem trăi sau să ne certăm cu cei din conducere ca să putem primi măcar o parte din salariu”, mi-a spus un angajat al unei astfel de școli. De la o fostă angajată am aflat că erau presați să-și atingă numărul de ore target chiar dacă nu aveau suficienți cursanți, să „mintă frumos” cursanții și părinții lor că există o evoluție și că orice socializare între profesori școlii era privită cu suspiciune de managerii școlii. „Nu îndrăzneam să ieșim toți în oraș și să facem publică vreo poză pe o rețea de socializare, pentru că erau bănuitori că ne aliem împotriva lor. Ne-au zis în repetate rânduri că nu avem voie să discutăm aspectele legate de muncă între noi. Evident că le discutam, dar noi, firi boeme, n-am știut de posibilitatea înființării unui sindicat”. Pauza de masă nu este reglementată, iar concediul nu există. Există, de fapt, dar neplătit și cu riscul că vor avea probleme apoi. 

Un alt fost profesor la o astfel de școală privată mi-a povestit: „Când trebuia să semnez ceva la salariu, observam că pe hârtie erau trecuți 300 și ceva de lei, în timp ce eu primeam în mână peste o 1500. Aveam  probleme în vacanța de vară, când veneau foarte puțini cursanți și nu mai eram plătit cum trebuie, uneori nu-mi permiteam să-mi plătesc nici măcar chiria, dar alte nevoi? Peste toate astea, deși orele erau puține, dacă îți luai liber erai tras la socoteală, că nu e concediu oficial, așa cum îți puteai lua doar în două săptămâni impuse la școală.“ O fostă profesoară la aceeași școală mi-a spus că și-a dorit să își poată face un credit pentru o casă timp de mai mulți ani, dar niciodată nu a fost încadrată în acte cu banii pe care îi câștiga într-adevăr. Întrebând-o dacă știe ce e evaziunea fiscală, mi-a zis că mai aude termenul la televizor, dar nu știe ce înseamnă. A demisionat apoi și a încercat la alte școli, dar următoarele nici măcar nu aveau de gând să-i facă un contract de angajare, ci un acord de voluntariat. 

Muzicienii trebuie să știe că se poate și altfel, că nu au obligația să suporte persecuțiile, nici din partea cadrelor didactice, nici din partea angajatorului, că au drepturi și că pot apela la ele. Dar, deocamdată, frica e singurul cuvând aprofundat de ei.