Octavian Perpelea, Noaptea Sfântului Alcoolomeu (Antologie de haikuuri), Editura Casa de Pariuri Literare, 2017, 84 pag.

Specia numită haiku mă enervează atât de mult, încât n-o să mai amintesc care-i sunt trăsăturile în afară de formula standard a celor trei versuri – 17 silabe (le găsiți oricum pe Wikipedia). Născut în Japonia, haiku-ul e legat de limba japoneză la fel cum piticul de grădină e legat de grădină. Deși în România a ajuns de multă vreme, în ultimii 27 de ani el a atins proporțiile unei epidemii: cenacluri de haiku, reviste de haiku, autori de haiku (majoritatea veleitari), volume de haiku – pe scurt, mii de copaci asasinați în numele haiku-ului.

Așa că volumul lui Octavian Perpelea vine cum venea chinina la întâlnirea cu malaria. Noaptea Sfântului Alcoolomeu e un proiect extrem de inteligent și de amuzant: cum observă și Caius Dobrescu în prefață, nu doar o simplă parodie, ci și o reconstrucție, o reprogramare a haiku-ului astfel încât el să atace haiku-ul. Cum zice tot Caius Dobrescu, e vorba de „o spectaculoasă sinteză între Zen și South Park”. Iată un haiku care e descris perfect această formulă:

„din durerea mea de pulă

s-a născut un clar de

lună”.

Sau:

„beau non-stop și sunt tristă
cunosc detalii rușinoase despre
sfârșitul lumii”.
Sau :
„muzica sferelor:
placa dentară a bunicii sfârtecând
o bucată de șorici”.

Sau:

„s-a înserat e ora
la care copiii visează bomboanele
pedofilului belgian”.

Perpelea nu se mulțumește să comită astfel de haiku-uri reprogramate, care transformă în zdrențe poza plină de înțelepciune contemplativă a haiku-itorilor (sau haiku-eților?). El inventează, în stilul practicat la noi de Mircea Horia Simionescu (Bibliografia generală), o serie de biografii imaginare ale unor autori de haiku-uri. Aceste biografii sunt fanteziste de la un cap la altul, dar cuprind și aluzii străvezii la persoane reale. 

Iată de pildă biografia poetei Iva Jerkoviç, autoarea volumului Bărbat. Instrucțiuni de folosire:

„S-a născut la Kikida, în fosta Iugoslavie, actuala Serbie, și a avut o soartă cât se poate de vitregă. Nu a fost destul că Iva și-a văzut familia fracturată în timpul războiului, că a trăit atrocitățile aferente și că a trebuit să se mute din Ljubljana unde preda limba engleză, dar s-a și căsătorit cu Marko Pancev, un fost student la construcții nu lipsit de calități, care s-a transformat într-un bețiv violent, șomer de vocație al cărui singur motiv de juisare îl constituie golurile celor de la Partizan Belgrad. Ca reacție la o realitate tot mai puțin prietenoasă, Iva se înscrie în firava mișcare feministă sârbă unde, grație calităților, se impune rapid ca lider de opinie. Despre ea, erudita Leanna Wasylesco spune în Postmodern feminist poetry (The MacMillan Prees, Londra, 2015): «Poezia Ivei este urletul milenar al femeii maltratate, dar nu este doar un strigăt al groazei, ci și unul al revoltei și al ofensivei amazoanei, o poșetă plină de rulmenți îndreptată spre mufarina bărbatului arhetipal.»”

V. Leac (coordonator), De ce pisicile n-au coadă. Antologie de limericks, Editura Art, 2017, 160 pag.

Spre deosebire de haiku, practicat de toată crema veleitarimii din Ro, limerick-ul nu are la noi o tradiție prea rămuroasă. Așa că proiectul moșit de V. Leac pare că vine de niciunde. Dar cu siguranță ajunge undeva.
 
Autorii care intră în antologia lui Leac nu sunt imaginari, ca la Perpelea: Cosmina Moroșan, Andrei Dósa, Antonela Vulpe, Valentina Chiriță, Cristina Ispas, Lavinia Braniște, Dan Sociu, Constantin Acosmei, Sebastian Big, Sorin Gherguț, plus V. Leac însuși. Printre ei se numără câțiva dintre cei mai buni scriitori contemporani.
 
Un limerick e compus din cinci versuri care rimează pe structura aabba; versurile no 3 și 4 trebuie să fie mai scurte decât celelalte. În plus, un limerick e cu atât mai reușit cu cât e mai absurd. Nu întâmplător a apărut în Anglia.
 
Nu toți autorii respectă cu strictețe toate regulile, ceea ce de altfel era de așteptat. Dar cam toți sunt amuzanți, inteligenți și inventivi în materie de prozodie și de absurd. Iată un limerick de Cosmina Moroșan:
„Plăcintele alea m-au confuzat,
Trebuia să le dau unui băiat.
Le-am devorat sub un pin
cât lătram în telefon «vin, vin».
Și azi mă caută băiatul înfometat.”
Cel mai original e Sebastian Big, care produce limerick-uri într-o limbă inventată:
„Tar bul pix hoi ectovar
Bascur pen setz pelesar
Shtu perescovatz
Panzer dunasvatz
Shenba magaboi iotar.”
O surpriză mai mult decât agreabilă e revenirea lui Constantin Acosmei:
„Era un orator din Oituz
care nu avea nimic de spus.
«O babă bălană
Mănânc-o banană
babană», repeta indispus”.

Rareori poezia contemporană este atât de distractivă ca în Noaptea Sfântului Alcoolomeu și De ce pisicile n-au coadă