→ 16 martie, 18:30, Pavilion 32 - Goethe-Institut

→ 17 martie, 18:30, POINT (Ambele proiecții se desfășoară în prezența regizorilor Anthea Kennedy și Ian Wiblin)

Filmul ăsta, pe care Scena9 l-a adoptat în programul One World de anul ăsta, e mai degrabă un eseu despre memorie - individuală, colectivă, istorică. Pe alocuri poetic, de cele mai multe ori detașat, aproape clinic, filmul e călăuzit de o voce hipnotică și egală, care pune cap la cap bucățile unei vieți împrăștiate odată cu instalarea la putere a naziștilor. O femeie e despărțită de soțul ei, căruia regimul îi interzice să revină în țară; noile reguli politice, cu pârghiile lor birocratice, încep să-i deseneze femeii un traseu labirintic, din care ieșirea devine aproape imposibilă; obiectele care până nu demult alcătuiau pentru ei acasă sfârșesc rătăcite prin cotloane ale orașului; orașul în sine va cunoaște la rândul lui fragmentarea, distrugerea.

Construit pe baza unor documente găsite în arhivele din Berlin, documentarul e în același timp o meditație despre oraș și transformările lui, despre felul în care șterge urmele și îngroapă dovezile. Mare parte dintre lucrurile pe care vocea și le amintește s-au întâmplat într-o clădire care nu mai există (a building that no longer exists) - o mantră a filmului, care te face să vezi cu o privire nouă Berlinul, cu străzile lui liniștite și casele așezate. Mai mult, efectul ăsta persistă și după generic, fiindcă te face să te gândești la tot haloul de istorie nevăzută a locului unde trăiești, la toate viețile care au încăput și vor încăpea în el, la felul în care într-o bună zi, poate chiar pe neașteptate, regulile jocului politic se schimbă și, odată cu ele, iremediabil și viața ta. (Andra Matzal)

→ sâmbătă, 16 martie, 21:00, ARCUB

→ duminică, 17 martie, 11:00, Cinemateca Eforie (Ambele proiecții se desfășoară în prezența regizoarei Claudia Tosi)

Dacă vrei să urmărești cum luptă femeile pentru egalitatea de gen din interiorul unui sistem care o ia la vale spre populism, atunci documentarul Claudiei Tosi e ce trebuie să vezi la One World. Regizoarea filmează zece ani din viețile a două prietene, Manuela și Daniela, care intră în politică în Italia anului 2008, pentru a ține piept generației lui Berlusconi. Într-o Italie din ce în ce mai defensivă și neprietenoasă cu imigranții și minoritățile, visul femeilor e un ideal romantic: vor să construiască o societate egală, prosperă și solidară. Titlul e o referință la discursul lui Martin Luther King, din ‘63, care își dorea, pentru America, triumful libertății de exprimare și înfrângerea rasismului. Regizoarea te plimbă cu privirea din Parlamentul italian, în camera apăsătoare a spitalului unde una dintre protagoniste își primește tratamentul de chimioterapie. Credința în ideal trage până și boala de partea ei: își mută speranțele de la un viitor personal, la unul dedicat comunității și generațiilor viitoare. 

→ duminică, 24 martie, 11:00, APOLLO 111

→ luni, 18 martie, 21:00, Pavilion 32 - Goethe-Institut (Ambele proiecții se desfășoară în prezența regizorului Denis Parrot)

→ duminică, 17 martie, 20:30, Cinema Elvire Popesco

→ duminică, 24 martie, 20:30, Cinemateca Eforie

În mijlocul orașului distrus de bombe, doi tipi merg cu camera prin tranșeele improvizate, printre șirurile de morți așezate pe caldarâm, prin ascunzișurile tinerilor deveniți soldați peste noapte, odată ce violențele au dat buzna, infernal, peste Siria. Doi tipi care, într-un alt context, poate ar fi ales să facă un film despre cu totul altceva - și poate mai aproape de stilul din Predator, blockbusterul pe care-l analizează împreună cu prietenii într-o șandrama întunecoasă. Așa, însă, documentează viața de zi cu zi în epicentrul unui război civil, disperarea și confuzia unor oameni pe care propriul guvern îi ține în vizorul morții, dar care, cu toate astea, continuă să spere și să lupte, ba chiar să râdă și uneori să facă poate ca niște puști care se joacă cu mitraliere adevărate.

Documentarul e filmat direct, fără cosmetizare, camera tremură la apropierea rachetelor și se zgâlțâiee când presimte pericolul. Nu există un alt scenariu în afara întâmplărilor pe care realitatea le așează în fața obiectivului, cu amestecul ei de personaje și frânturi de povești. Dar tocmai de-asta e febril și teribil de uman, tocmai de-asta te face să înțelegi mai bine absurdul războiului și felul în care smulge cu violență viața din oameni și orașe, și în același timp să rămâi perplex: cum de condamnăm războaie de mult încheiate, în timp ce tolerăm asemenea atrocități la câteva ore de zbor de noi? (Andra Matzal)

→ sâmbătă, 16 martie, 13:00, ARCUB

→ duminică, 24 martie, 20:30, Cinema Elvire Popesco

În vara lui 1917, a avut loc o grevă a muncitorilor de la o mină de cupru din Bisbee, un orășel american aflat la granița cu Mexicul. Drept răspuns, Phelps Dodge, compania angajatoare, a organizat deportarea a celor 1200 de greviști nemulțumiți de salarii și de condițiile de muncă. Partea și mai sinistră în toată povestea asta e că foarte mulți locuitori din Bisbee au fost implicați în mod direct în deportarea propriilor rude, vecini și prieteni. Oamenii au fost urcați în trenuri și transportați (timp de 16 ore, fără apă și mâncare) până în New Mexico. Au fost lăsați acolo și amenințați cu moartea în cazul în care se hotărau să revină  în oraș. Ce e fascinant la filmul lui Robert Greene e că prezintă un reenactament al evenimentelor din 1917 la care participă localnicii care trăiesc astăzi în Bisbee. Astfel, unii dintre urmașii și nepoții celor de atunci ajung „să joace” rolurile greviștilor și a celor care i-au persecutat.

E o poveste  despre un oraș divizat, care - prin această reconstituire performativă - încearcă să se confrunte cu un trecut pe care l-au băgat sub preș timp de un secol. Evident, filmul are și o miză actuală (pentru America lui Trump și nu numai) și vorbește despre rasism, exploatare și strategiile de disoluție a sindicalismului. (Ionuț Sociu)

→ sâmbătă, 23 martie, 20:00, Cinema Elvire Popesco

→ duminică, 24 martie, 12:00, Cinemateca Eforie

Inspirată ideea regizorului Nicolas Wagnières de a spune (o) istorie a Iugoslaviei pornind de la povestea unui hotel din Belgrad, „cel mai mare din Balcani”, un loc în care veneau sportivi, politicieni și alte figuri celebre ale epocii titoiste. Focusul nu e pus pe evenimentele istorice în sine, ci pe ideile și narațiunile pe scheletul cărora s-a construit Iugoslavia lui Tito, hotelul fiind prezentat în două ipostaze, ambele ca niște metafore pentru nașterea și dispariția une lumi: mai întâi în perioada lui de glorie și mai apoi, după destrămarea Iugoslaviei, când vedem un hotel căzut în paragină, un fel de simbol pentru privatizările și haosul anilor 90 din toată zona Balcanilor & estul Europei. Documentarul e gândit ca un poem vizual, cu multe cadre lungi, încremenite, care surprind coridoare, camere, și cotloane decrepite, însoțite de interviuri și de imagini superbe de arhivă. (Ionuț Sociu)