Actual

Lumea în 10+ documentare de văzut la One World

de Scena 9

Azi se deschide festivalul nostru preferat de primăvară - One World România, o săptămână de filme documentare, la finalul căreia cu siguranță ieșim oameni un pic mai buni (sau cel puțin așa am avut impresia în toți cei mai bine de zece ani de OWR). Și asta fiindcă ne scoate de pe benzile noastre de alergat, ne cheamă în săli de proiecție și ne face, pe repede înainte și în același timp pe îndelete, un tur onest al lumii în care trăim. 

Ca de obicei, programul e excelent, iar temele principale concentrează unele dintre cele mai relevante schimbări și întrebări ale vremurilor noastre. Dat fiind că au trecut 30 de ani de la căderea comunismului, avem: multe filme care explorează revoluțiile / istoriile / memoria / firele dintre trecut și prezent; câteva retrospective ale unor autori esențiali pentru familia de idei și preocupări din jurul istoriei, diferențelor și moștenirilor culturale (Avi Mograbi, Ruth Beckerman, Michel Khleifi); discuții cu Ian Buruma, celebrul istoric occidental pasionat de Orient; calupuri noi de filme vechi, recuperate din arhivă, în seria Sahia Vintage. 

Lor li se adaugă zeci de documentare despre muncă, familie, dreptate, sănătate mintală și lupte de tot felul, cele mai noi producții românești și fragmente din filme aflate în lucru. 

Ne-a fost greu să navigăm prin programul ăsta dens, dar până la urmă am reușit să facem o selecție de titluri pe care vi le recomandăm mai jos. Lista e, desigur, incompletă, am mai pune acum pe ea cel puțin După revoluție, filmul uriaș al lui Laurențiu Calciu,  Un proces stalinist, cel mai nou documentar al ucraineanului Sergei Loznitsa, preview-ul la Things We Said Today, filmul în lucru al lui Andrei Ujică.

Imagine din documentarul „Four Parts of a Folding Screen”

Four Parts of a Folding Screen (Patru părți ale unui ecran pliabil)
regia Anthea Kennedy, Ian Wiblin, Marea Britanie, 2018

→ 16 martie, 18:30, Pavilion 32 - Goethe-Institut

 17 martie, 18:30, POINT (Ambele proiecții se desfășoară în prezența regizorilor Anthea Kennedy și Ian Wiblin)

Filmul ăsta, pe care Scena9 l-a adoptat în programul One World de anul ăsta, e mai degrabă un eseu despre memorie - individuală, colectivă, istorică. Pe alocuri poetic, de cele mai multe ori detașat, aproape clinic, filmul e călăuzit de o voce hipnotică și egală, care pune cap la cap bucățile unei vieți împrăștiate odată cu instalarea la putere a naziștilor. O femeie e despărțită de soțul ei, căruia regimul îi interzice să revină în țară; noile reguli politice, cu pârghiile lor birocratice, încep să-i deseneze femeii un traseu labirintic, din care ieșirea devine aproape imposibilă; obiectele care până nu demult alcătuiau pentru ei acasă sfârșesc rătăcite prin cotloane ale orașului; orașul în sine va cunoaște la rândul lui fragmentarea, distrugerea.

Construit pe baza unor documente găsite în arhivele din Berlin, documentarul e în același timp o meditație despre oraș și transformările lui, despre felul în care șterge urmele și îngroapă dovezile. Mare parte dintre lucrurile pe care vocea și le amintește s-au întâmplat într-o clădire care nu mai există (a building that no longer exists) - o mantră a filmului, care te face să vezi cu o privire nouă Berlinul, cu străzile lui liniștite și casele așezate. Mai mult, efectul ăsta persistă și după generic, fiindcă te face să te gândești la tot haloul de istorie nevăzută a locului unde trăiești, la toate viețile care au încăput și vor încăpea în el, la felul în care într-o bună zi, poate chiar pe neașteptate, regulile jocului politic se schimbă și, odată cu ele, iremediabil și viața ta. (Andra Matzal)

Imagine din documentarul „I Had a Dream”

I Had A Dream (Am avut un vis)
regia Claudia Tosi, Italia, Franța, 2018

→ sâmbătă, 16 martie, 21:00, ARCUB

→ duminică, 17 martie, 11:00, Cinemateca Eforie (Ambele proiecții se desfășoară în prezența regizoarei Claudia Tosi)

Dacă vrei să urmărești cum luptă femeile pentru egalitatea de gen din interiorul unui sistem care o ia la vale spre populism, atunci documentarul Claudiei Tosi e ce trebuie să vezi la One World. Regizoarea filmează zece ani din viețile a două prietene, Manuela și Daniela, care intră în politică în Italia anului 2008, pentru a ține piept generației lui Berlusconi. Într-o Italie din ce în ce mai defensivă și neprietenoasă cu imigranții și minoritățile, visul femeilor e un ideal romantic: vor să construiască o societate egală, prosperă și solidară. Titlul e o referință la discursul lui Martin Luther King, din ‘63, care își dorea, pentru America, triumful libertății de exprimare și înfrângerea rasismului. Regizoarea te plimbă cu privirea din Parlamentul italian, în camera apăsătoare a spitalului unde una dintre protagoniste își primește tratamentul de chimioterapie. Credința în ideal trage până și boala de partea ei: își mută speranțele de la un viitor personal, la unul dedicat comunității și generațiilor viitoare. 

Sunt două momente din documentar pe care le-am luat cu mine: vehemența și răbdarea Manuelei în Parlament, când încearcă să se facă auzită în corul politicienilor conservatori; și exercițiul auto-reflexiv pe care regizoarea îl propune la final, când cele două femei stau față-n față cu ecranul pe care rulează viața lor și se privesc de pe locurile spectatorilor. (Venera Dimulescu)

Imagine din documentarul „Podul de hârtie”

4 filme de Ruth Beckermann

Podul de hârtie (1987), marți, 19 martie, ora 20.30, POINT

Estul războiului (1996), duminică, 17 martie, ora 20.30, ARCUB

Homemad(e) (2001), luni, 18 martie, ora 20.30, POINT

Valsul Waldheim (2018), sâmbătă, 16 martie, ora 19.30, Cinema Elvira Popescu, și duminică, 17 martie, ora 16.00, Cinemateca Eforie

Am descoperit-o pe Ruth Beckermann anul trecut, când MUBI i-a dedicat o retrospectivă. Scriau că tocmai luase premiul pentru cel mai bun documentar la Berlin, pentru Valsul Waldheim, și că „investigațiile ei asupra memoriei personale și colective încearcă să aducă la lumină limitările potențiale ale celei din urmă atunci când caută adevărul istoric, și felurile în care acestea ne-au influențat înțelegerea situației noastre prezente”. Așa că am dat play.

Am început cu Podul de hârtie, un documentar răvășitor despre comunitatea de evrei din Bucovina în timpul celui de-al doilea război mondial. Regizoarea austriacă ajunge la Rădăuți, în anii 80, iar camera ei înregistrează mărturii și istorii, dar și cotidianul unui orășel de provincie românesc în ultimii ani de dictatură comunistă (vag spoiler: un ghișeu și niște oameni care merg pe un trotuar, înspre nicăieri). Tatăl regizoarei a făcut și el parte din comunitatea mare de evrei omorâți sau deportați în timpul regimului Antonescu, iar poveștile lui despre cum era România în anii 40 sunt capitale dacă vrei să răspunzi la întrebarea Ce s-a întâmplat, de fapt, atunci?

Estul războiului e o experiență cinematografică destul de greu de înghițit, pentru că te plasează în poziția de martor al discuțiilor de la o expoziție de fotografii alb-negru cu atrocitățile comise de armata nazistă. Zic greu de înghițit, pentru că oamenii care vorbesc unii cu alții, foști militari sau funcționari, sunt ori prizonieri ai propriei versiuni edulcorate asupra nazismului, ori neputincioși și furioși cu propriul adevăr. Și, în orice caz, nu au cum să se înțeleagă, pentru că unii neagă realitatea, iar altora le e imposibil să facă asta. 

Homemade plonjează în inima Vienei și a propriilor ei contradicții, între o istorie care o incomodează și un prezent al partidelor extremiste, iar Valsul Waldheim îl urmărește pe  Kurt Waldheim, fostul secretar general al Organizației Națiunilor Unite, și trecutul lui nazist.

Ruth Beckermann va fi prezentă la proiecțiile filmelor ei, așa că e o ocazie perfectă să vă scufundați în istoria recentă și-n posiblitățile ei nenumărate de a se întoarce și de-a ne trage una peste ceafă. (Luiza Vasiliu)

Imagine din documentarul „Chaco”

Chaco
regia Daniele Incalcaterra, Fausta Quattrini; Argentina, Italia, Elveția, 2017

 sâmbătă, 23 martie, 13:00, Cinemateca Union

 duminică, 24 martie, 11:00, APOLLO 111

„Având în vedere starea planetei, fiecare hectar contează.” Daniele Incalceterra luptă pentru 5000 de hectare de pădure virgină Chaco din Paraguay, un teren moștenit de la tatăl lui, pe care a reușit să conserve ecosistemul într-o rezervație numită Arcadia. În jurul Arcadiei, sute de kilometri au fost defrișați, transformați în terenuri agricole. Filmat din avion, terenul lui e un dreptunghi verde într-o mare de pământ împrejmuit pe care buldozerele îl curăță de pădure pentru a face loc culturilor de soia și fermelor de vaci. 
 
În fiecare an, plantele de pe cele 5000 de hectare ale Arcadiei transformă în oxigen 100.000 de tone de dioxid de carbon. Gran Chaco are în total 725.000 de kilometri pătrați, împărțiți între Bolivia, Paraguay, Argentina, Mato Grosso și Mato Grosso do Sul. E cea mai mare pădure uscată din America de Sud, a doua pădure virgină de pe continent, după Amazon. Se defrișează rapid, cu o medie de 220.000 de hectare anual.
 
Incalceterra merge cu dubița lui hippie Volkswagen prin oraș, la întâlnire după întâlnire, să convingă politicieni și procurori de importanța Arcadiei celei verzi. Lupta lui în Paraguay are elemente suprarealiste, ca orice efort conservaționist într-o societate coruptă, unde interesele sunt mari iar sumele vehiculate de corporații sunt intimidante. Același teren are mai mulți proprietari, un decret care definește un parc natural nu garantează de fapt nimic, un proiect de lege care să protejeze pădurea nu primește suficiente voturi în parlament, drumuri publice închise, braconaj, birocrație stufoasă. Corporațiile agricole și traficanții de droguri decid ce se întâmplă cu pământurile și cine se opune e în cel mai bun caz ignorat, în cel mai rău, omorât. Pentru pământurile astea luptă și populația indigenă. Tribul Guarani e discriminat și rămâne fără pământuri în toată America de Sud. Ca proprietari ai Arcadiei, își vor continua lupta pentru pământ, indiferent de pericole. (Ioana Cîrlig)
Imagine din documentarul „Out”

Out
regia Denis Parrot, Franța, 2018

→ duminică, 17 martie, 21:00, POINT

→ luni, 18 martie, 21:00, Pavilion 32 - Goethe-Institut (Ambele proiecții se desfășoară în prezența regizorului Denis Parrot)

Out e cel mai simplu film despre un moment complicat. E un documentar de montaj, care pune cap la cap clipuri publicate pe net. Rând pe rând, la cameră, câte un tânăr mărturisește familiei că e gay sau trans. E interesant să vezi recurențele: de cele mai multe ori vorbesc cu mamele și ezită când li se spune că trebuie să poarte discuția și cu tații. Mai toți părinții spun că știau deja. Mai toți copiii spun că au certitudinea asta despre cine sunt și/sau pe cine vor să iubească de când aveau 7 sau 10 sau 12 ani. Câțiva dintre ei sunt avertizați că le va fi greu sau li se reproșează că n-o să aducă nepoți în familie. În momentul cel mai năucitor al documentarului, confesiunea se termină exact atât de prost pe cât s-ar aștepta cel mai temător dintre tinerii LGBT.

Nu e monoton, însă, să vezi din nou și din nou același moment performativ al identității sexuale și de gen? Nu. Pentru că în momentul ăla se adună fricile și îndoielile fiecărui tânăr în parte. Cuvintele Sunt gay/trans/lesbiană sunt buldozerul care sparge un baraj construit de-a lungul întregii lor vieți. Din spatele lui se revarsă un torent de emoție și iubire, pe care îl poate recunoaște fiecare dintre noi, din momentele în care am spus sincer cine suntem și am primit acceptare. Așa că, gay, trans sau nu, Out e documentarul care îți poate confirma că încrederea, în sine și-n cei pe care-i iubim, e forța care are capacitatea de a vindeca lumea. (Ioana Pelehatăi)

Imagine din filmul „Still Recording”

Still Recording (Încă înregistrăm)
regia Saeed Al Batal și Ghiath AyoubLiban, Siria, Franța, Qatar, Germania, 2018

→ duminică, 17 martie, 20:30, Cinema Elvire Popesco

→ duminică, 24 martie, 20:30, Cinemateca Eforie

În mijlocul orașului distrus de bombe, doi tipi merg cu camera prin tranșeele improvizate, printre șirurile de morți așezate pe caldarâm, prin ascunzișurile tinerilor deveniți soldați peste noapte, odată ce violențele au dat buzna, infernal, peste Siria. Doi tipi care, într-un alt context, poate ar fi ales să facă un film despre cu totul altceva - și poate mai aproape de stilul din Predator, blockbusterul pe care-l analizează împreună cu prietenii într-o șandrama întunecoasă. Așa, însă, documentează viața de zi cu zi în epicentrul unui război civil, disperarea și confuzia unor oameni pe care propriul guvern îi ține în vizorul morții, dar care, cu toate astea, continuă să spere și să lupte, ba chiar să râdă și uneori să facă poate ca niște puști care se joacă cu mitraliere adevărate.

Documentarul e filmat direct, fără cosmetizare, camera tremură la apropierea rachetelor și se zgâlțâiee când presimte pericolul. Nu există un alt scenariu în afara întâmplărilor pe care realitatea le așează în fața obiectivului, cu amestecul ei de personaje și frânturi de povești. Dar tocmai de-asta e febril și teribil de uman, tocmai de-asta te face să înțelegi mai bine absurdul războiului și felul în care smulge cu violență viața din oameni și orașe, și în același timp să rămâi perplex: cum de condamnăm războaie de mult încheiate, în timp ce tolerăm asemenea atrocități la câteva ore de zbor de noi? (Andra Matzal)

Imagine din documentarul „Bisbee 17”

Bisbee '17
regia Robert Greene, SUA, 2018

→ sâmbătă, 16 martie, 13:00, ARCUB

→ duminică, 24 martie, 20:30, Cinema Elvire Popesco

În vara lui 1917, a avut loc o grevă a muncitorilor de la o mină de cupru din Bisbee, un orășel american aflat la granița cu Mexicul. Drept răspuns, Phelps Dodge, compania angajatoare, a organizat deportarea a celor 1200 de greviști nemulțumiți de salarii și de condițiile de muncă. Partea și mai sinistră în toată povestea asta e că foarte mulți locuitori din Bisbee au fost implicați în mod direct în deportarea propriilor rude, vecini și prieteni. Oamenii au fost urcați în trenuri și transportați (timp de 16 ore, fără apă și mâncare) până în New Mexico. Au fost lăsați acolo și amenințați cu moartea în cazul în care se hotărau să revină  în oraș. Ce e fascinant la filmul lui Robert Greene e că prezintă un reenactament al evenimentelor din 1917 la care participă localnicii care trăiesc astăzi în Bisbee. Astfel, unii dintre urmașii și nepoții celor de atunci ajung „să joace” rolurile greviștilor și a celor care i-au persecutat.

E o poveste  despre un oraș divizat, care - prin această reconstituire performativă - încearcă să se confrunte cu un trecut pe care l-au băgat sub preș timp de un secol. Evident, filmul are și o miză actuală (pentru America lui Trump și nu numai) și vorbește despre rasism, exploatare și strategiile de disoluție a sindicalismului. (Ionuț Sociu)

Imagine din documentarul „Hotel Iugoslavia”

Hotel Iugoslavia
regia Nicolas Wagnières, Elveția, 2017

→ sâmbătă, 23 martie, 20:00, Cinema Elvire Popesco

→ duminică, 24 martie, 12:00, Cinemateca Eforie

Inspirată ideea regizorului Nicolas Wagnières de a spune (o) istorie a Iugoslaviei pornind de la povestea unui hotel din Belgrad, „cel mai mare din Balcani”, un loc în care veneau sportivi, politicieni și alte figuri celebre ale epocii titoiste. Focusul nu e pus pe evenimentele istorice în sine, ci pe ideile și narațiunile pe scheletul cărora s-a construit Iugoslavia lui Tito, hotelul fiind prezentat în două ipostaze, ambele ca niște metafore pentru nașterea și dispariția une lumi: mai întâi în perioada lui de glorie și mai apoi, după destrămarea Iugoslaviei, când vedem un hotel căzut în paragină, un fel de simbol pentru privatizările și haosul anilor 90 din toată zona Balcanilor & estul Europei. Documentarul e gândit ca un poem vizual, cu multe cadre lungi, încremenite, care surprind coridoare, camere, și cotloane decrepite, însoțite de interviuri și de imagini superbe de arhivă. (Ionuț Sociu)

 

de

  • Scena 9Scena 9

    Conștiința colectivă de pe Scena9

15 March 2019 ora 10:00


Tag-uri


X Revista Scena9