Actual

12 show-uri de văzut la FNT

de Oana Stoica

Indiferent şi independent de conceptele pe care le impune selecţionerul, Festivalul Naţional de Teatru este o ocazie de a vedea multe spectacole şi câteva străine. Deşi nu este declarat o vitrină a stagiunii precedente, FNT are această miză primară, expozitivă, de a arăta „la capitală” ce s-a făcut bun în teatru în ultimul an. Ediţia a 28-a, care începe vineri, 19 octombrie, şi se încheie luni, 29 octombrie, aduce la Bucureşti spectacole-hit autohtone şi show-uri străine, ale unor creatori care se află acum pe valul limbajelor performative inovatoare, atât în teatru, cât şi în dans, alese de selecţionerul Marina Constantinescu. 

Radu Afrim, regizorul emblematic al teatrului românesc contemporan mainstream – zic „mainstream” pentru că a reuşit să ducă un limbaj teatral anticonservator (nestanislavskian declarat) în teatrele de stat – este capul de afiş al acestei ediţii. Şi asta pentru că i-au fost selectate nu mai puţin de 4 spectacole. Wolfgang, regizat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, este o incursiune subiectivă în mentalul şi mai ales afectul celor doi termeni ai unei relaţii infracţionale, victima şi agresorul. Infracţiunea este răpirea cu sechestrarea victimei pe termen lung, iar Afrim se foloseşte de subiect pentru a chestiona teme precum misoginismul, mentalitatea patriarhală şi sindromul Stockholm. 

Din „Wolfgang”. Foto: Mihaela Jipa

Creaţia sa de la Compania „Tompa Miklós” a Teatrului Naţional din Târgu Mureş, Beţie, readuce în prim-plan o trupă fabuloasă de actori într-un spectacol de aproape patru ore cu filozofări cehoviene contemporaneizate (textul îi aparţine lui Ivan Vârâpaev), pe care Afrim le-a materializat în stări bahice cronicizate, orchestrate de un faun. 

Alte două show-uri ale lui (Afrim preferă acest termen pentru propriile creaţii, ca să le sublinieze spectaculozitatea) vor fi prezentate în FNT: Rabenthal, de la Teatrul Maghiar de Stat „Csiki Gergely” din Timişoara („e suprarealist”, mi-a zis regizorul) şi Despre oameni şi cartofi, realizat la Teatrul „Andrei Mureşanu” din Sfântu Gheorghe (care porneşte de la un caz real şi se transformă într-o investigaţie, cu mijloace afrimiene, asupra unei comunităţi marginalizate şi a fenomenului de excluziune socială).

Din „Despre oameni şi cartofi”. Foto: Volker Vornehm

Un spectacol musai de văzut este În numele tatălui (text Elena Vlădăreanu, regie Robert Bălan), o explorare fără ură şi părtinire a comunităţilor cultelor religioase, care chestionează relaţia omului cu credinţa şi biserica, atât din perspectiva nevoilor pe care acestea le satisfac, cât şi al acelora pe care le refuză. Dacă nu reuşiţi să îl vedeţi în FNT (sunt numai 30 locuri per reprezentaţie), îl puteţi vedea în afara festivalului, la spaţiul tranzit.ro.

Totul e foarte normal, regia Leta Popescu, este o dezbatere performativă despre necesitatea educaţiei sexuale în şcoli. Cei care dezbat subiectul sunt spectatorii, împărţiţi pe categorii de vârstă (minori şi adulţi) şi puşi faţă în faţă, nu doar între ei, ci şi cu realităţile sistemului de învăţământ din România şi, în consecinţă, cu criticile care i se aduc. 

Din „Totul e foarte normal”. Foto: Andrei Runcanu

Pomană (da, sună bizar) este un spectacol realizat de coregraful Pál Frenák cu trupa M Studio din Sfântu Gheorghe, o companie de teatru-dans care s-a impus prin expresivitate şi virtuozitate şi din care face parte (şi dansează în acest spectacol) actorul Levente Orbán (Fiul lui Saul).

Pescărusul, în varianta de studiu performativ a lui Andrei Şerban, realizată la Unteatru, este „lecturat” prin prisma violenţei şi abuzului în relaţiile de familie, în special (dar nu numai) în cele de cuplu.

Din „Pomană”. Foto: Barabás Zsolt

Schaubühne, Berlin este prezent cu două spectacole, dar fără Thomas Ostermeier (precizare pentru cei care asociază teatrul berlinez exclusiv cu starul german, regizor şi manager). O variantă de Miss Julie este imaginată de Katie Mitchell, una dintre regizoarele cele mai puternice ale scenei europene de astăzi, pasionată în egală măsură de multimedia şi feminism, pe care le combină în reflecţii performative profund personale asupra unor texte clasice şi contemporane. 

Tot de la Schaubühne vine o coproducţie cu compania Complicité din Londra a lui Simon McBurney, care şi regizează. Este o adaptare după romanul lui Stefan Zweik, Suflete zbuciumate, tradus in română cu titlul Nerăbdarea inimii

„Suflete zbuciumate”

Peeping Tom (Belgia), una dintre companiile de avangardă în artele performative, care produce spectacole de dans folosind o narativitate a afectului, la joncţiunea dintre suprarealism, multimedia, performanţă fizică, vine cu Mama (2016), în regia şi coregrafia Gabrielei Carizzio. Aceasta este partea a doua a unei trilogii care a început cu Tatăl (2014) şi se va încheia cu Copilul (2019).

În ultima zi a FNT este programat un spectacol de dans contemporan de la Nederlands Dans Theater, care cuprinde mai multe lucrări şi mai mulţi coregrafi, printre care Sol León şi Paul Lightfoot cu Shoot the Moon, pe muzica lui Phillip Glass. Piesa prezintă o perspectivă asupra relaţiei de cuplu prin trei poveşti derulate într-un decor rotativ care se împarte în trei camere pline cu sentimente. Ţineţi cont că dragostea e complicată şi implică suferinţă, chiar/ mai ales dacă este dansată.

„Shoot the Moon”

Imagine principală: Din spectacolul „Beţie”. Foto: Bereczky Sándor

X Revista Scena9