În fiecare an ne încărcăm bateriile la conferința The Power of Storytelling, unde colegii de la Decât o Revistă aduc pentru câteva zile la București unele dintre cele mai sclipitoare minți din jurnalismul și industriile creative din lume. Tura asta, am luat cu noi cinci oameni care ni s-au lipit de inimă și/sau creier. Întâmplător (sau nu), sunt femei.
P.S. Urmează interviurile cu Andy Mills și Brian Reed.
Ionuț S.: Diana Markosian
Diana Markosian e o fotografă ruso-americană de origine armeană. S-a născut la Moscova, în 1989, iar în 1996 s-a mutat în California împreună cu mama și fratele ei. În prezentarea pe care a ținut-o la București, în cadrul POS, Markosian a arătat o serie de fotografii care spun povestea familiei ei, o poveste complicată și emoționantă despre dezrădăcinare, despre relația cu tătăl ei, pe care l-a reîntâlnit după 15 ani de absență (Inventing my Father se numește unul dintre proiectele ei) dar și despre America - văzută ca miraj și proiecție de o mamă singură, cu doi copii. Dincolo de partea confesivă, un demers de genul ăsta vorbește cu intensitate despre fotografie ca reflecție asupra prezentului, recuperare a trecutului și mijloc de storytelling prin care ne (re) defenim sinele. Dar un astfel de proces de recuperare nu e unul izolat, e legat mereu de viețile altora și de istorii colective (la 100 de ani după genocidul armean, Diana Markosian a documentat câteva povești ale supraviețuitorilor).
Diana: Nina Berman
„Nu o să vă vorbesc despre toate proiectele mele, ci o să mă concentrez pe o singură poveste.” Așa și-a început prezentarea fotografa Nina Berman, o femeie care mi-a inspirat ceva misterios și cinic în primele momente. A urmat una dintre cele mai puternice prezentări din timpul conferinței. În urmă cu peste 25 de ani, Nina a cunoscut în Londra o tânără dependentă de droguri, care trecuse prin multe abuzuri și care locuia pe stradă. A petrecut câteva zile cu ea și i-a făcut fotografii, dar apoi s-a întors la New York. Editorii nu au fost interesați de poveste, așa că Nina a îngropat proiectul. Dar lucrurile nu s-au terminat aici. Fata din Londra a ajuns în New York, viețile lor s-au intersectat, iar cele două s-au împrietenit. Nina a devenit, într-un fel, singura ei rudă, dar și arhivista ei. I-a păstrat toate documentele, desenele, scrisorile.
A susținut-o când aceasta s-a îmbolnăvit de HIV, când credea că o să moară. Acum câțiva ani, Nina a început să lucreze la o carte despre prietena ei, An Autobiography of Miss Wish. De fapt, au lucrat împreună. Când faci un material despre persoane vulnerabile, care au trecut prin abuzuri, dependență, e important să îi întrebi de ce vor să își spună povestea, a explicat Nina Berman. Nu o singură dată, ca să bifezi o întrebare. Ci de mai multe ori. Nu doar ca să își cedeze povestea lor, ci să aibă agency în tot procesul. Nina a rugat-o pe prietena ei să scrie despre asta, iar răspunsul ei a fost inclus în carte, alături de desenele ei și fotografiile Ninei.
Ioana: Elle Reeve
Elle Reeve are 35 de ani, e minionă și angelic blondă. Deși e din Atlanta, Georgia, adică din sudul Statelor Unite, amintește mai degrabă de neo-evanghelicii din nordul țării. Pare cuminte. Asta până o auzi vorbind în public – e ultra-seducătoare. Până o vezi în interviuri cu inceli, alt-righteri, subterani de pe 4chan, neonaziști, aderenți la filosofia supremației albilor – e dură ca o lamă de brici și nu dă înapoi până nu i se răspunde la întrebare.
În clipul de mai jos, poți s-o vezi intervievând liderul unei grupări neonaziste care a protestat împotriva mișcării egalitarianiste la Charlottesville – același protest la care un membru al grupării sale a intrat în plin cu mașina în mulțime. Au murit trei oameni, au fost răniți și civili și polițiști. Cu toate astea, Elle, câștigătoare de premii Emmy și Peabody, n-a renunțat la interviu. De ce? Pentru că așa cum explica la Power of Storytelling anul ăsta: „Unii o să-mi spună că-i umanizez pe [fasciști]. Știu ce vor să zică, gen, că le ofer prea multă înțelegere – dar faza e că sunt oameni. Și reflectă societatea noastră, cu toate dovezile ei de cruzime.”
Luiza: Anna Rosling Rönnlund
Cred că tocmai am intrat într-o sectă. Secta mindfulness-ului cu statistici. Sau a statisticilor ca terapie. Sau a factfulness-ului. Să explic: în ultimul an am alunecat pe-o pantă abruptă de disperare. Am început să înghit cantități din ce în ce mai mari de știri, probabil zeci, dacă nu chiar sute pe zi, fiecare cu ghiuleaua ei de catastrofă și negativitate. Înainte de referendum, eram convinsă că intrăm direct în gard și că o să fie nevoie de câteva generații ca să revenim pe-un drum mai bun. Am greșit.
Despre asta e vorba, printre altele, în cartea Factfulness (proaspăt apărută în traducere la Editura Publica), scrisă de cercetătorul Hans Rosling împreună cu fiul său Ola și nora sa Anna. Anna a venit la Power of Stoytelling și ne-a răsturnat lumea cu fundu-n sus prezentându-ne o serie de statistici despre sărăcie, acces la educație, animale pe care de dispariție, apă curentă etc. Practic, lucrurile stau mult mai bine decât credem. Trio-ul a făcut un test pe baza căruia evaluează gradul de cunoaștere a lumii în care trăim. Sistematic, oamenii întrebați (inclusiv laureații Nobel sau publicul de la conferința din București) aleg variantele cele mai negative/proaste/catastrofale de răspuns. Pentru că, se pare, avem un bias al negativității și operăm cu impresii despre lume care n-au mai fost actualizate de vreo 30 de ani.
Sâmbătă seară, după conferință, am dat gata jumătate din „Factfulness. Zece motive pentru care interpretăm greșit lumea și de ce lucrurile stau mai bine decât crezi”. O recomand oricui simte că are nevoie de puțin optimism rațional ;)
BONUS: Plimbă-te pe Dollar Street și vezi cum arată viața oamenilor din toată lumea (și cum se spală Bill Gates pe dinți).
Ionuț D.: Jennifer Brandel și al ei Hearken
Mulți jurnaliști trăiesc cu impresia că știu mai bine decât cititorii lor cum să le acopere acestora nevoile. Așa că feedbackul util de la ei pe marginea unui subiect ajunge deseori prea târziu. Jennifer Brandel, care s-a perindat pe la mai multe mari instituții media (gen New York Times, NPR sau Vice), coboară jurnalistul de pe piedestal și-l plasează pe cititor în loc sau cel puțin pune un egal între importanța pe care o pot avea amândoi în acoperirea unui subiect. „Orice individ merită ascultat”, spune ea, presa ar trebui să implice mai mult publicul în procesul jurnalistic, pentru că are mereu cele mai potrivite întrebări. Jurnalista a și transformat asta într-un model de businees, sub forma platformei Hearken, un serviciu de hook-up între jurnaliști și cititori în numele unui așa-numit „public-powered journalism”. Am realizat, ascultând-o, cât de adânciți suntem noi aici în bulele noastre, unde scriem, de multe ori, doar ca să ne citească cei care ne împărtășesc convingerile, din spatele aroganței că știm mai bine decât ei ce merită atenție. Așa că ar trebui să clădim metode de engagmenent cu publicul pe care-l invocăm fără să-l cunoaștem.
