Remix / Dependență

Abstinență și inspirație: o anchetă cu trei scriitori

de Ionuț Sociu, ilustrații de Sorina Vazelina

Publicat pe 1 martie 2019

I-am întrebat pe trei scriitori români cum văd ei relația dintre abstinență și creativitate.

Mă gândesc de ceva vreme la un material pe tema asta. Doar că e un subiect delicat, mi-a fost greu să-l apuc și să le cer unor oameni să facă publice chestiuni atât de intime. Însă mi-a dat curaj faptul că Radu Vancu, Dan Sociu și Cristian Fulaș au tot povestit în proză, în poezie și în pagini de jurnal despre legătura lor cu alcoolul.  

Știm cu toții cât de fetișizată este această imagine a scriitorului cu paharul în mână (whiskey și cerneală, cum zic americanii) și câte mituri există în jurul inspirației izvorâte din adâncurile beției. De aici și frica unor artiști că, abstinenți fiind, vor fi mai puțin creativi. Zice Radu Vancu: „Când am renunțat la alcool, am fost terorizat de două lucruri: că n-o să mai pot scrie fără el - și că lumea n-o să mai fie niciodată reală fără el. M-am înșelat în ambele privințe.” 

În condițiile în care cei trei sunt abstinenți de ani de zile, timp în care au scris, au tradus și au publicat intens, am vrut să aflu ce se întâmplă pentru un scriitor după ce alcoolul dispare din peisaj. Leslie Jamison, autoarea cărții Recuperarea. Ce urmează după dependență, apărută la Editura Publica, sondează atent relația dintre scris și dependență, urmărind niște cazuri literare celebre (Raymond Carver, John Berryman, Denis Johnson ș.a.) Ea se uită la felul în care scriau unii dintre ei înainte și după ce au renunțat la alcool, dar miza nu e aceea de avantaja o perspectivă asupra alteia, ci de a vedea recuperarea ca fiind imprevizibilă și totodată creativă.  

Textele de mai jos susțin din plin această perspectivă - în care abstinența apare ca un teritoriu necunoscut, surprinzător și încărcat de vibrații & revelații -, dar în același timp reflectă experiențe și viziuni foarte diferite unele de altele. Țintind spre noi straturi ale realului, ele vorbesc cu intensitate despre haos, teamă, real, bucurie, limite & forme de rezistență.

Ce e dincolo de alcool

de Radu Vancu

În ’97, când s-a sinucis tata, aveam 19 ani. Ca mai toți adolescenții, eram deja inițiat în masoneriile etilice ale vârstei - orice gașcă de tineri își are propriile ei ierarhii, în care rezistența la alcool e unul dintre criteriile decisive de departajare. Începusem foarte prost, mă îmbătam repede, detestam de altfel mirosul de alcool, pe care-l asociam cu bețiile negre ale lui tata; suportasem, printre altele, ironiile găștii mele minunate din adolescență după o beție la Păltiniș, când mă îmbătasem crâncen (să fi fost clasa a zecea? a unsprezecea?) și le declarasem că sunt reîncarnarea lui Baudelaire, le recitasem câteva poeme din el ca să-i conving - și, fiindcă nu mă crezuseră, decisesem să mă sinucid aruncându-mă în prima prăpastie. Problema constatată repede era că nu existau prăpăstii la Păltiniș, cel puțin nu în zona cabanei noastre - așa că, în disperare de cauză, m-am aruncat pe panta lină dintre brazii de lângă cabană; m-am julit doar puțin la șold, m-am întors în cabană ca un veteran cu rana veche proaspăt deschisă - și am declamat în continuare, nu doar din Baudelaire. Prietenii mei m-au înregistrat atunci pe o casetă audio (unde s-o mai fi aflând?), pe care - în zilele ulterioare - am ascultat-o în râsetele lor calde. A fost o penitență de-a binelea religioasă. 

Însă băutul adevărat, băutul mistic, a început abia după moartea lui tata. Am urcat repede în ierarhiile masoneriei etilice - ajungând chiar un fel de Mare Venerabil, capabil să bea cantități enorme fără să se îmbete, cel puțin nu aparent. Rezistam cel mai mult; dar știam că, dintre toți, eram singurul care bea fără plăcere, dimpotrivă, beam masochist & pedepsitor. Orice cantități - și orice lichide etilice - în orice combinație. Îmi spuneam adesea că beau cam cum își purta Pascal centura cu ghimpi pe sub haine, direct pe piele - pentru a pedepsi corpul, pentru a nu lăsa sufletul să se lenevească. Intrând apoi în lumea poeților, care era încă pe vremea aia etilofilă & își conținea, de asemenea, propriile ierarhii etilice (acum, tinerii poeți nu mai beau aproape deloc - și nu știu dacă să interpretez asta ca pe un tip de progres sau dimpotrivă - oricum ar fi, e un semn clar de europenizare, nici în Europa artiștii nu mai beau atât de mult), am ajuns și aici relativ rapid pe nivelul ultim al masoneriei alcoolice. Rezistam, de asemenea, cel mai bine la intoxicare - ba chiar cu cât beam mai mult, cu atât lumea îmi era mai prezentă. Majoritatea oamenilor iau băutul ca pe o formă de escapism, de evadare din real - mie, dimpotrivă, lumea îmi era cu atât mai reală cu cât beam mai mult. Cu cât alcoolul îmi sfârteca mai tare carnea cu ghimpii lui lichizi, cu atât lumea era mai prezentă, mai reală, mai plină de consistență.

Mi-a luat câțiva ani să înțeleg. Și, până la urmă, am înțeles.

Când stăteam lângă cadavrul lui tata, în zecile de minute în care paramedicii îl resuscitau, cu unii dintre prietenii din adolescență lângă mine & lângă cadavrul lui proaspăt (era un cadavru in the making, care de fapt nici acum nu a murit de tot - fiindcă, așa cum spune cineva, morții mor greu), în acele câteva zeci de minute, așadar, am simțit cât se poate de fizic cum lumea se de-realizează. Cum își pierde consistența, cum are o hemoragie de substanță, cum e ea însăși un cadavru in the making, care va muri sub ochii mei câte zile urma să mai am. Iar când paramedicii mi-au spus: „e mort”, realul a murit și el. A fost un certificat de deces nu doar pentru tata - ci și pentru realul din jur. 

Când beam, cerneala de pe dublul certificat de deces începea să se șteargă. Și, cu cât beam mai mult, cu atât lumea era mai resuscitată. Și tata era mai viu. Am înțeles târziu asta: băutul meu continua băutul lui. Nu alcoolul în sine mă interesa (nu m-a interesat niciodată) - ci senzația că, într-un fel straniu, mediul alcoolic mi-l făcea prezent. Era, mai degrabă, un medium alcoolic. Băutul meu era un fel de spiritism (nu încerc să fac jocuri de cuvinte, de la spirits la spiritism - dar chiar asta era). Când beam, tata era cu mine, și lumea era din nou reală. Nu altceva făcea pentru mine poezia - în zecile, sutele de poeme despre moartea lui tata, el era din nou viu, iar lumea era din nou reală. Scrisul, ca și băutul, a fost pentru mine un medium, o formă de spiritism. O recucerire a realității lumii. (Un temps retrouvé - dar și un réel retrouvé, dar și un corps retrouvé.) 

Se poate verifica în poemele mele: nu am scris nici un rând de glorificare a alcoolului. Plăcerea lui mi-a rămas mereu străină. Și e convingerea mea că dependenții nu beau de plăcere - ci fiindcă astfel regăsesc realitatea lumii. Fiindcă altfel nu pot lumea în serios - și nu se pot lua pe ei în serios - și fiindcă ar înnebuni dacă ar trebui să trăiască secundă după secundă după secundă într-o butaforie. Sigur că, bând autodistructiv, se omoară - dar e vorba, de fapt, despre a alege dintre două tipuri de distrugere. Alcoolul are perversitatea de a-i omorî dându-le iluzia că sunt vii

Am renunțat la alcool pe 13 aprilie 2009. Sunt aproape zece ani de atunci, dar îmi amintesc asta de parc-ar fi ieri: mă întorceam cu Cami de la un party unde, firește, băusem masiv. Tot fără să mă îmbăt - dar masiv, diluvial. Cami urma să nască peste vreo lună - și m-a întrebat liniștită dacă am de gând să beau și după ce se va naște Sebastian.

• Dar pot să renunț oricând, i-am spus, nu-ți face griji.
• Renunță acum, mi-a spus la fel de liniștită. 

Și m-am auzit spunându-i că n-o să mai beau deloc până când Sebastian va împlini optsprezece ani. Știam că, în sinuciderea lui tata, alcoolul jucase un rol decisiv - și, deși creierul încă rezista în fața torturii etilice, știam de asemenea că era doar o chestiune de timp până avea să cedeze. Și nu voiam să risc - nu voiam să-l fac pe Sebastian să treacă prin ce trecusem eu.

Așa că am renunțat. 

Știam însă că, dacă spuneam că voi renunța pentru totdeauna, creierul s-ar fi înspăimântat & n-ar fi fost în stare. (Cum să accepți că vei traversa pentru totdeauna o lume moartă?) Așa încât am recurs la stratagema celor optsprezece ani. Nici măcar șapte mii de zile. Aveam să le iau una câte una, de dragul lui Sebastian & al lui Cami - și aveam să le înving.

Așa că m-am pus pe eliminat timpul. Zi cu zi.

Ceea ce avea să se dovedească cel mai dificil nu a fost sevrajul fizic. Care s-a dovedit la fel de sec & de neinteresant ca în descrierile de manual: stări febrile, greață, dezorientare fizică etc. M-au ținut vreo două săptămâni - apoi au dispărut pentru totdeauna. Cel mai chinuitor a fost tocmai timpul. Pe care îmi propusesem să-l elimin zi după zi. Însă am constatat, spre surpriza & teroarea mea, cât de lent trece timpul pentru oamenii care nu beau. Când bei, alcoolul comprimă timpul - ziua trece fulgerător de repede, cât ai ridica & apoi ai lăsa paharul de la gură; iar nopțile trec chiar mai repede, ca un alcool intrând direct în creier. Când nu bei, însă, ziua are deodată douăzeci și patru de ore - întotdeauna, orice ai face. Iar orele au, fiecare, 3.600 de secunde - întotdeauna, orice ai face. Și toate trec înnebunitor de încet, o cantitate uriașă de timp târându-se exapserant de lent pe creierul tău, pe pupilele tale, dune imense de timp - nemișcate, înfricoșătoare, sufocante.

Cei care recad, am aflat apoi, recad tocmai din cauza acestei cantități nesfârșite de timp pe care nu mai știu cum s-o segmenteze, cum s-o facă acceptabilă. De asta au nevoie de grupuri de suport, de programe speciale etc. - pentru a face timpul administrabil, manevrabil, acceptabil. Pentru mine, scrisul a fost grupul de suport. M-am năpustit disperat pe laptop - și am scris, am scris, am scris. Am folosit tot timpul trecând în slow motion pentru a scrie, pentru a umple pagini după pagini cu secrețiile creierului meu disperat & luminos. Fiindcă, pe măsură ce scriam, pe măsură ce învățam să refac pactul cu timpul, creierul începea - parcă pentru prima dată din ’97 încoace - să revadă lumina. Iar tot ce am scris de atunci încoace, cum se poate lesne verifica, e un amestec de teroare & lumină. 

Când am renunțat la alcool, am fost terorizat de două lucruri: că n-o să mai pot scrie fără el - și că lumea n-o să mai fie niciodată reală fără el. 

M-am înșelat în ambele privințe.

Am scris enorm - scrisul a fost, cum ziceam, grupul meu de suport. Programul meu de reînvățare a timpului. De fapt, spus limpede, scrisul a fost timpul meu. Dacă există cineva care se teme că, dacă se va lăsa de alcool sau de vreun drog, nu va mai fi creativ - îi garantez că va fi cu totul dimpotrivă: va scrie sau va picta sau va cânta mult mai masiv & mai intens decât înainte. 

Fiindcă, în cel mai literal mod cu putință, de asta va depinde viața lui.

Iar lumea, în ce-o privește, a redevenit treptat reală. Pe măsură ce reînveți timpul, reînveți și ființele & obiectele care-l umplu. Și reînveți să le iei în serios - reînveți conținutul unei ființe așa cum reînveți conținutul unei ore. Afli cât de infinite pot fi 15 minute - și afli, deopotrivă, cât de infinite pot fi zece degețele de copil. Sau cât de infinite sunt minutele în care se încălzește lăpticul. Sau orele în care-i veghezi febra. Vei alege, în cele din urmă, să fii real - terifiat & bucuros că poți, în sfârșit, s-o faci. Vei alege să fii real fiindcă de asta depinde viața lor.

Nu sunt câtuși de puțin furios pe deceniul meu alcoolic. Dimpotrivă, am multe motive să-i fiu recunoscător. Am cunoscut medii & oameni la care altfel n-aș fi avut acces, genuine mine de aur pentru literatură. (Aur de tipurile cele mai prețioase: dostoievskian, lowryan, erofeevian, simultan din viețile sfinților & din spovedaniile marilor păcătoși.) Am deprins discipline de dominare a creierului la fel de riguroase ca tehnicile mistice de meditație. Și, mai ales, am apucat să beau cu tata - ultima noastră comuniune s-a petrecut în jurul a cinci jumătăți de Floris, atunci inimile & creierele noastre au fost conectate pentru ultima dată în mod decisiv. Și, de fapt, nici nu cred că s-au mai deconectat de atunci. Îi datorez alcoolului asta. Dar, în același timp, fără să fiu supărat sau furios pe el, nu mai vreau să am de-a face cu el. Am deprins, fără el, un mod de a trăi timpul care, fără să alunge spaimele, le iluminează cum alcoolul n-o face niciodată. (El doar anesteziază spaima - nu știe cum s-o facă să lumineze.) M-a dus, ca un  Vergiliu lichid, dinspre lumea în care cineva esențial pentru mine murise înspre lumea în care cineva esențial pentru mine se născuse. Am învățat moduri ale ființelor iubite de-a fi reale (inclusiv după ce mor) de care n-aveam habar. Am învățat, pe scurt, că ceilalți sunt reali - ba chiar că, spre stupoarea mea, eu însumi sunt real.

Știu cât de transparenți se simt dependenții - știu cum toți ceilalți li se par transparenți, străvezii, lipsiți de realitate - ei bine, îi asigur din toată inima & din tot creierul meu reinventate că există viață și dincolo de transparență. Că toate pot fi din nou reale.

E complicat & greu la început - frumusețea e grea, spune undeva Pound - dar merită. Alcoolul îți poate oferi transparența - dar absența lui îți oferă ce e dincolo de transparență.

Iar dincolo de alcool sunt ei - și tu
Nimic mai mult - și nimic mai puțin. 

Poetul ca soldatul, știi cum zic

de Dan Sociu 

Am încercat să citesc Libertate a lui Franzen și m-am oprit cînd am aflat că personaja era datoare cu o sută de mii de dolari la o Universitate unde studiase literatură. N-am mai putut să continui, mă sufocam de nervi. E fix lumea de acum, o lume în care dai bani să studiezi literatură, cum dai bani să înveți să scrii literatură și inevitabil e cineva, un evaluator financiar, care vrea criterii de evaluare a produsului vîndut. Criteriile de evaluare, canoanele, metodele, dovezile utilității se transferă și în arta în sine. Apare confuzia între arta ca activitate impredictibilă, ca spațiu al capriciului, al libertății și activitățile mai mult sau mai puțin mecanice. Și așa apare nevoia de rețete, de formule și o întrebare ca asta: e bun alcoolul pentru scriitori? Răspunsul e oricare, da, nu, uneori, depinde, nu știu. 

Am fost odată invitat să vorbesc unui public despre literatura autobiografistă și la sfârșit au fost unii nemulțumiți că nu aflaseră mai exact ce trebuie să faci ca s-o scrii. La fel, mă mai întreabă unii ce să citească. De unde să știu. Iubește și citește ce vrei. Dar dacă nu iau întrebarea în serios, în sine, ci doar ca pretext pentru pălăvrăgeală, cum de altfel și e, aș zice așa:  orice scriitor e un luptător pentru libertatea omului. O poezie e o armă eternă,  pentru că e o dovadă scrisă a sufletului omului. Toate nedreptățile au la bază o ideologie a dezumanizării, înainte să-ți bați joc de cineva, faci un discurs despre subumanitatea lui. Faci ceva să se uite că are suflet. Chiar și multe dintre discursurile emancipatoare pot să aibă efectul ăsta, cînd impart taberele. 

Burghezul, bărbatul, albul au bineînțeles un pic mai puțin suflet decît emancipatorul. Dar un artist autentic e un soldat pentru libertate. Un artist autentic dă din mîini și din picioare să se smulgă din cămășile de forță ale Mașinăriei. Nu degeaba sînt îngropați poeții mari cu onoruri militare. E o presiune continuă să-ți păstrezi libertatea și creativitatea în lumea asta, să respingi tot ce simți că-ți amenință sufletul, e ca un război. Și la război poți să ai nevoie și să bei, să te droghezi, în bărcile care duceau spre plaja din Normandia în celebra debarcare puțea a transpirație, a frică, a alcool tare, a pișat și căcat și a vomă. Poate că pare o comparație nepermis de dramatică dar dacă te uiți la biografiile multora dintre artiști, vezi că nu e așa exagerat. Ca artist, scuturi mereu familiarul și e dureros. Cei mai mulți dintre oameni preferă să stea într-un familiar închegat și să-l întărească. Artistul îl scutură permanent, e singura lui permanență. 

Uneori nu se vede din exterior, dar în mintea lui așa face. De multe ori, boema însăși e o familiaritate închegată, cum au tot fost crîșmele scriitorilor și ale artiștilor și festivalurile lor și cercurile lor de-o viață. Un artist poate să fie așa de nebun încît să-și ducă o viață aparent normală, ca un spion în teritoriile Mașinăriei. După ce m-am lăsat de băut, visam uneori la viața lui Larkin, bibliotecar într-un orășel din nord, lîngă mare, trăia singur, dar avea trei femei cu care se mai întîlnea din cînd în cînd, seara se întorcea cu bicicleta acasă, în mansarda lui, unde asculta jazz vechi pe viniluri, de dinainte să se strice jazzul, cum spunea tot el, bea coniac și fuma și citea în fotoliul de la geam. Dar dacă te uiți prin scrisorile lui, vezi că mintea îi dădea din picioare și din mîini să se smulgă. Un fel de a se smulge era să facă glume porcoase sau rasiste, orice numai să scuture noua poliție a discursului. Care l-a și judecat pentru ele, crunt, pentru că Mașinăria nu pricepe ca-și-cum-ul, nu se uită la fond, la faptul că era un om bun, atent cu alții și că numai în scrisori sau în conversații își permitea glume juvenile. Deci el bea și o vreme l-a ajutat să scrie, doar că alcoolul e un deprimant și te deprimă, în timp îți taie cheful, te slăbește, ești un soldat obosit. Dar poate asta e rana de război, totul se plătește. 

Creierul meu, viața mea socială și familială au fost crăpate de atîtea scuturături și dacă au ieșit cîteva poezii frumoase, cu suflet, nu știu în ce măsură compensează. Unii ar zice că mă alint, că gloria, că avantajele dar poate că n-au înțeles prea bine despre ce e vorba. Cum zicea Deleuze, că arta e o rezistență continuă împotriva separării sacrului de profan. E greu să fii în Rezistență, ești prins de-atîtea ori și dus la Gestapo, unde urlă la tine. Ești făcut de căcat. Ești momit, mituit, să accepți separarea, să arunci sacrul. Sau, și mai perves, să-l înlocuiești cu un sacru ieftin. Ești ridiculizat, descurajat. La turme sînt cîteva specimene care stau pe margine sau o iau înainte sau rămîn mai în urmă, prădătorii le fugăresc pe ele și celelelalte răsuflă ușurate. Cam așa fac și artiștii de multe ori, explorează și experimentează cu mintea dar și existențial, se duc pînă-n pizda mă-sii ca să vadă ce-i acolo și mulți sînt haliți. O zi, turma răsuflă ușurată. Aceștia sînt artiștii neliniștii dar sînt și artiști ai liniștii, care țes ca să țină fiarele liniștite, sînt șoptitorii, cei ce calmează. Se hrănesc cu puritate, nu cu droguri, sînt XX, cum îi zice subcurentului punk care refuză stimulentele și viața haotică de rocker. Trupa The XX e dintre ei. Punk, așa cuminți? Da, pentru că punk e să înoți împotriva curentului și cînd curentul e haos, înseamnă să fii ordinea.  

Cînd eram haos, scriam așa:

dragoste cu hainele mele
aduse în brațe de la spital
dragoste cu tot plumbul orașului
în sînge
soldățelul meu de plumb
că io și tu am fost turnați
din aceeași lingură de plumb
sora mea de lingură
io și tu ne-am făcut
casă noaptea
pe pragul farmaciilor închise tremurînd
io și tu adormeam îmbrățișați
în fiecare noapte pe altă targă
ca bogătanii
io și tu mărșăluiam rupți fără scop
cu un singur scop precis întunecat
bolborosind singura rugăciune
pe care-o știam înger
îngerașul meu
numa-n față
să nu dai


O dată, cînd am luat ciuperci psylocibe, am scris sonetul ăsta:

totul e calm în lumea mea totală și nemișcată,
poate sînt un copac în parc lîngă patinoarul luminat
nu mai e un azi sau mîine, nici n-a fost un altădată
timpul e aici aproape și perfect înstrăinat,
pare că suntem aceiași, eu, Octav și cu Alina
vorbe par să vină dinspre ei și par că vin din mine
cu adevărat știm însă că vorbește doar lumina
ce lucește mîngîios pe oțelul din patine
 și pe șoaptele copilei, vie și surîzătoare,
Cosmine, mi-am luat botine ca tine -  iar șuieratul
îndelung al unui tren în cea mai veche depărtare,
unde cândva ne-am cunoscut cu toți unul pe altul,
ne absoarbe-ncet ca o ninsoare înapoi spre albul
cerului înalt la care sufletu-și tînjește saltul. 

Iar cînd nu eram pe nimic, nici măcar nicotină, după ce am avut, săptămîni la rînd, revelații mistice, scriam așa: 

degeaba am venit cu flori și portocale
saloanele spitalului erau goale
„s-au ridicat și-au plecat toți de dimineață”
ne-a zis o infirmieră luminată la față

Cînd i-am citit mamei catrenul, s-a bucurat enorm, deodată, ca și cum îi anunțam vestea bună. Pe urmă mi-a zis, tristă: „Da, dar n-o să mai fie așa…” Ca și cum a trăit cîndva raiul, versurile i l-au amintit și și-a amintit și pierderea lui.

Pentru mine dependența a fost o experiență similară cu a morții, cu a ștergerii din lume

de Cristian Fulaș

Am să încep abrupt: îmi pot imagina viața fără scris. Am trăit fără scris, bine-merci, aproape toată viața. Îmi pot imagina viața oricum, de fapt, dar aici ne interesează viața fără alcool. Abstinența. Nu am scris niciodată băut sau sub influența altor substanțe, așa că experiența celorlalți îmi e deopotrivă fascinantă și străină. Nu știu cum e senzația de vertij în timpul scrisului, nu-mi pot imagina cum funcționează logica în afara logicii, și de aceea sunt oarecum uimit că notorii ai consumului de alcool au reușit să producă lucruri suprinzător de coerente. 

Dar poate le dau prea mult credit: poate scriau la întâmplare, orice le trecea prin cap, și stilizau treji, după aceea. E cam singura explicație rațională pe care o pot da lucrurilor. De ce? Pentru că am trăit o experiență limită, nu am băut de plăcere și nici alte substanțe nu am consumat pentru că vai, Doamne, ce artist sunt și caut stări deosebite ale conștiinței, viziuni, extaz. Beam sau luam altceva la modul sinucigaș, singurul scop fiind acela de a-mi pierde mințile și a uita pe ce lume trăiam. Nu exista nimic estetic în ceea ce făceam eu. Erau două stări, de fapt: un consum furios, împins până la limita inconștienței, urmat întotdeauna de scurte momente de trezie înecate în cele mai fioroase regrete imaginabile. Aveam o lume doar a mea, o lume cu două axe, supra-simplificată, o lume în care nu conta decât faptul de a-mi pierde mințile cât mai des și de a nu trăi, practic. Pentru mine dependența a fost o experiență similară cu a morții, cu a ștergerii din lume, cu a unei inexistențe sociale, cu a lipsei fizice din lume.  Și poate de aceea, primind tema despre care scriu acum, m-am văzut pus în fața unei dileme: există, pentru mine, altfel de relație decât aceea dintre scriitură și abstinență? Pot eu, cu mâna pe inimă, să spun că aș cunoaște reversul medaliei? Greu de răspuns și poate de aceea oscilez de zile întregi în privința unei abordări.

Dacă nu ți-ai trăit și nu-ți trăiești viața ca scriitor, dacă ai devenit scriitor târziu, printre altele, spre patruzeci de ani, după multe încercări ale vieții și o sumedenie de necazuri, e evident deja că nu ai de unde să știi cum e viața de scriitor consumator. E în afara oricărei logici să-ți asumi o viață pe care nu ai trăit-o, pe care nu ai de unde să o cunoști. Sigur, o poți crea, dar aici nu facem ficțiune. Aici discutăm despre altceva, despre relația dintre abstinență și scriitură. O relație din câte înțeleg eu nefirească, atipică (de ce, ce e tipic?), o relație generată de premisa că scriitorul, ca și plugarul și mecanicul și orice muncitor, are o relație strânsă cu alcoolul și nu poate crea fără consum. Așa am priceput eu premisa, să fiu iertat dacă am înțeles greșit.

 În acest flux practic și teoretic, înțeleg că lipsa consumului de alcool e văzută ca un minus. Ca o infirmitate, ca o inadecvare a scriitorului la lumea literară. Înțeleg, mai departe, că acești câțiva scriitori abstinenți printre care se întâmplă să mă număr sunt ființe inexplicabile, jumătate extraterestre și jumătate struțo-cămile, în orice caz nepotrivite în lume și un fel de curiozități de dus la Zoo. Mami, mami, uite scriitorul treaz, ar spune un copil căruia i s-ar explica ce e cu ipochimenul respectiv. Și așa ar gândi o lume întreagă, fascinată de prezența în lume a unui atipic, a unui #rezistent la norma generală. Care normă generală, să ne înțelegem, presupune mese întinse, sticle multe, o stare de boemie egală cu o formă de nebunie. 

Scriitorul tipic, dacă înțeleg eu bine implicațiile, e băut? Cum așa? Își ia sticlele și inconștiența și seringile cu el, se așază la o masă de scris, își pune-n cap și-și bagă-n venă și în tot timpul ăsta e cât se poate de genial, un neînțeles, o victimă a unei lumi care nu-i înțelege aspirațiile? Scriitorul tipic umblă jerpelit prin lume, cu ochi tulburi, cu mâini tremurânde, cu o poftă de a bea egală cu pofta de aer a înecatului? Sau, ca să îndulcesc un pic pilula asta deosebit de amară, de fapt el e un băutor normal, care-și toarnă un pahar-două de vin pe zi și se laudă cu marile lui excese, mințindu-ne pe toți cu o seninătate de-a dreptul înduioșătoare, lăudându-se că e alcoolic pentru că dă bine la impresia artistică? Cum e? Că nu-mi dau seama, nu reușesc să mă dumiresc deloc. E scriitorul așa-zis alcoolic un mincinos, un fariseu, un prefăcut care își înfrumusețează viața și ne povestește ce vrem să auzim? Sau e cu adevărat un geniu, un supraom care reușește să facă lucruri foarte coerente când e efectiv beat-stâncă? Și-n plus în aceeași stare pilotează mașini de raliu și montează procesoare?

Eu sunt abstinent de mulți ani, aproape că am uitat cum e gustul băuturii și de alte lucruri chiar nu-mi amintesc foarte bine. Relația mea cu propria abstinență (care e una strict personală) nu ține neapărat de scris, nu ține de vreo imersiune în extaz și nici de vreo laudă de sine, ea ține pur și simplu de dorința (umană, atât de umană) de a trăi în continuare. Sigur, cu timpul abstinența mea s-a transformat într-un stil de viață și include și scrisul, literatura în general, dar îmi spun aproape zilnic că nu trebuie să fac din scris sau literatură o condiție a abstinenței. Abstinența nu trebuie să fie condiționată de nimic, ea trebuie să existe în minte așa cum există necesitatea de a respira sau mânca, la modul inconștient, ca un dat al naturii. Abia atunci ea devine, dacă nu fericită (hai să terminăm cu prostiile astea cu abstinența fericită), măcar liniștită și calmă. Am să repet: nu am fost acel gen de alcoolic fericit, jovial, social, haios, plăcut tuturor. Departe de mine așa ceva, eu eram efectiv un sinucigaș al consumului, unul dintre acei jucători mari care nu înțeleg decât performanța în domeniul lor. De aceea, poate, e esențial să înțelegem că abstinența în cazul meu înseamnă și altceva, altceva mult mai important.

Să detaliez: o dată cu scufundarea în alcoolism și alte obiceiuri, am pierdut legăturile cu societatea. Ca un William Burroughs, e un exemplu care-mi vine în minte acum, aveam o relație doar cu drogul meu. Oamenii nu-mi mai spuneau nimic, eu lor nici atât. Câmpul meu social s-a restrâns dramatic, devenind aproape inexistent. După ce am încetat consumul, lucru care a durat practic vreo trei ani, cel mai greu lucru a fost pentru mine să reiau relațiile sociale. Să vorbesc cu oameni. Să salut. Să zâmbesc. Să vorbesc, efectiv îmi era greu să vorbesc cu oamenii normali despre viața normală. A durat ani de zile, încă vreo trei, până când am început să comunic din nou, să vorbesc despre lucrurile simple ale vieții și să încerc să mă integrez în lume. Va mai dura probabil o viață să îmi revin complet, asta ca să încerc să explic de ce sunt un om foarte retras. Sunt lucruri pe care le pierzi în viață și le pierzi aproape definitiv, asupra lor planând întotdeauna forme de doliu și de rușine foarte greu de depășit. E neplăcut și să-ți amintești viața dinainte, darmite să vorbești despre ea. Nu ai un trecut. Nu prea ai ce povesti pentru că în realitate nu s-a întâmplat mai nimic notabil. De aceea comunicarea, câmpul social în sine, sunt grav avariate. 

Să reluăm, așadar, de unde am început: îmi pot imagina viața fără scris. Îmi pot imagina viața oricum, de altfel. Relația dintre abstinență și scrisul meu stă în această infinită carte a morților la care tot scriu, scriu fără să scriu, scriu doar gândind-o, scriu în rezervă și din rezervă, ca într-un conflict din care nu se poate ieși. Scriu pentru că vreau să scriu, nu din necesitate, cu atât mai puțin din obligație, la fel cum sunt abstinent pentru că vreau să fiu abstinent, pentru că într-un miliard de feluri îmi voi fi învățat lecția. Nu mă roade nicio invidie față de cei care-și pot trăi viața într-o lungă și frumoasă petrecere, eu am avut petrecerea mea timp de zece ani și mă tem doar că și ceilalți, într-o zi lipsită de orice fast, vor ajunge pe drumul pe care au umblat pașii mei. Mi-i imaginez atunci singuri, mereu triști pentru că în viața alcoolicului nu există bucurii, vânând sticle după sticle într-un orizont încețoțat care nu mai e orizont, va fi devenit într-o zi o lume, o adevărată și nespus de dureroasă experiență a marginalității. Îmi scriu experiența în speranța că Celălalt, oricine va fi fiind el, întotdeauna uman și nicidecum vreo existență eterică din domeniul Eticii, va înțelege și va ști să se oprească. Și nu va ajunge, asemeni mie, asemeni alor mei, celor din lumea abstinenților, să-și spună că a greșit și nu se mai poate face nimic, timpul nu poate fi dat și nici luat înapoi, timpul a trecut și e la fel de ireversibil ca moartea. 

„Trăiam, un grup de oameni, într‑o casă parohială a unei biserici evanghelice‑luterane din România – o ţară la marginea universului, cum bine se ştie. Şi noi eram marginea cea mai îndepărtată a acestui univers despre care scriem aici. Ce eram ? Unii ar spune marginalii şi numele lor este toţi sociologii pe care Dumnezeu i‑a îngăduit în fire. Dar eram toţi alcoolici şi drogaţi. Alcoolici şi drogaţi până acolo până unde ceilalţi oameni refuzaseră să mai încerce să convieţuiască cu noi, nici măcar nu ne mai ascultau. Daţi pe mâna doctorilor, despre care vom face carte mai încolo. Alcoolici şi drogaţi, deci: tâmplari, porcari, cameramani, agenţi de vânzări, profesori, traducători, scriitori, filosofi (încă) în viaţă, şmenari, traficanţi, puşcăriaşi, nebuni de legat, cântăreţi de operă, preoţi şi lista abia a început.” (Cristian Fulaș, Fâșii de rușine, Editura Polirom)

1 martie 2019, Publicat in Arte /

text de

  • Ionuț SociuIonuț Sociu

    Reporter. Îi plac trenurile, filmele cu spioni și literatura americană. Îl găsiți la ionutsociu@scena9.ro.

ilustrații de

  • Sorina VazelinaSorina Vazelina

    Ilustrator. E una jumătate designer grafic, un sfert ilustratoare și o pătrime autoare de benzi desenate.


Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK