În 1973, când avea 25 de ani, antropologul american Katherine Verdery a venit în satul Aurel Vlaicu din România, pentru a face muncă etnografică de teren. A învățat limba română, a format legături strânse cu sătenii și, după ce și-a încheiat cercetarea, a publicat Transylvanian Villagers (Săteni din Ardeal), un studiu despre relațiile interetnice și evoluția agriculturii. A revenit în țară pentru a studia noțiunea de identitate națională, de această dată printre intelectualii din mediul urban, iar de aici a rezultat cartea National Ideology under Socialism (Compromis şi rezistență).

Între 1990 și 2001, Verdery, care acum este Distinguished Professor la City University of New York, a făcut din nou muncă de teren în satul transilvănean Aurel Vlaicu, în urma căreia a publicat volumele The Vanishing Hectare (Hectarul care dispare), despre decolectivizare, și Peasants under Siege (Țăranii sub asediu), despre istoria colectivizării în România, acesta din urmă fiind scris împreună cu Gail Kligman. 

După ce s-a confruntat cu propriul dosar întocmit de Securitate, cercetătoarea și-a îndreptat atenția către latura secretă a structurilor sociale în Secrets and Truths și My Life as a Spy (Viaţa mea ca spioană. Investigaţii într-un dosar de Securitate, în curs de apariție). 

Katherine Verdery, una dintre cele mai puternice voci din studiile antropologice, a primit săptămâna trecută titlul de Doctor Honoris Causa al Universității Babeș-Bolyai, la inițiativa Facultății de Sociologie și Asistență Socială. Am reușit să stăm de vorbă câteva minute, după ceremonia de decernare.

 

Sunteți considerată o inovatoare în domeniul antropologiei sociale. Ce rol are experiența de teren de-a lungul anilor în România în dezvoltarea dumneavoastră ca cercetător?

Experiența de teren de aici, în primul rând – o să râdeți – m-a afectat foarte mult spre a adopa o antropologie marxistă. Nu pentru că aici am văzut un marxism care merge bine. Tocmai pentru că am văzut un socialism care este construit și trăit de oameni care nu prea au încredere în el și care se descurcă cum pot. Iar dacă vrem să ajungem la o societate mai justă, trebuie să pornim din nou, să ne ocupăm și de „infrastructura” culturală. Când am venit în România, n-am avut niciun interes în marxism ca mișcare intelectuală, dar când m-am întors, am văzut că toți colegii mei se ocupau de câteva texte care vorbeau despre relații de clasă, capitalism și alte lucruri pe care eu nu le-am abordat înainte. Dar sunt convinsă că experiența mea în România cumva mi-a pregătit mintea pentru această schimbare.

Cum ați reușit să transformați întâlnirea cu Securitatea în noi perspective de studiu și cum v-a afectat pe plan personal?

Pentru asta cred că trebuie să așteptați cartea care va fi publicată în curând, Viața mea ca spioană (râde, n.r.), pentru că vorbesc mult despre aceste lucruri acolo, dar, în general, faptul că nu am avut un alt proiect de cercetare în gând în momentul în care mi-a venit dosarul a făcut să pice pe un teren gol. Altfel, poate nu aș fi preluat acest dosar ca pe un element etnografic. Aș fi citit și m-aș fi simțit prost. Dar în momentul în care am văzut cât de puternice sunt reacțiile mele, am înțeles că analiza lor ar fi o posibilitate cu aspecte și teoretice și personale. Atunci trebuia să-l recitesc.

În ce măsură cercetarea social-antropologică este și politică?

Eu cred că toate disciplinele academice participă într-un câmp mai larg de discurs care are și aspecte politice. În cadrul disciplinei respective, în primul rând, dar uneori discuțiile disciplinare tratează și probleme politice pe o scară mai largă. Viața socială este făcută și din politică, este un aspect al relațiilor umane. Unii antropologi s-au străduit să cerceteze în așa fel încât să iasă și avantaje politice pentru populațiile în care au lucrat, de exemplu Max Gluckman, care a făcut cercetări în Barotse, Africa. A vrut să arate cum merge procesul justițiar în această cultură. A arătat că nu au doar un sistem de justiție, ci și o teorie a puterii și că ar putea foarte ușor să fie independenți politic, deci să nu mai fie colonie. A fost un act politic foarte agresiv din partea unui antropolog. S-a întâmplat așa și în America.

Ați scris monografia ideii de identitate națională în România. Ce părere aveți despre resurecția naționalismului în România după aproape trei decenii de capitalism? Mai mult, priviți naționalismul de astăzi ca pe o resurecție sau ca pe o constantă în cultura română?

Eu nu văd în naționalism un obiect de discuție, ci în ideologie națională: se schimbă simboluri, politici, e dependentă de context. Dacă alții vorbesc limbajul națiunii, atunci o să fie și aici puternic. De exemplu, limbajul națiunii rămâne forte puternic atât pentru Ungaria, cât și pentru România. Ideologia națională este folosită mai mult de guverne decât de oameni, există un recurs la acest limbaj înspre realizarea scopurilor electorale. Dacă s-ar întâmpla să nu mai fie folosite în politică așa de mult, atunci nu ar mai fi o constantă. Dar o ipoteză de considerat este aceea a lui Max Weber, care consideră că ideile naționaliste cresc odată cu problemele economice, deci va fi puternic atâta timp cât capitalismul în România creează dezavantaje sociale. Ideea de societate-națiune nu este rea, dar devine o problemă atunci când ideologia națională este instrumentalizată.