Carte / Frică

Despre Xanax, cocaină și anxietate

de Scena 9

Publicat pe 6 decembrie 2019

Jurnalistul și editorul american Scott Stossel (n.1969) a început să lucreze la cartea Anxietatea. O poveste personală despre frică, speranță și căutarea liniștii interioare (apărută recent la Editura Humanitas) chestionând în primul rând câteva principii de bază: este anxietatea o tulburare medicală sau o problemă filozofică? o afecțiune a spritului sau una culturală, condiționată de timpurile în care trăim? Sunt întrebări pe care le Stossel le confruntă în carte într-o manieră complexă: pe de o parte, vorbește despre propriile experiențe și despre cum a încercat tot ce era posibil (numeroase tipuri de terapii, medicamente ș.a.) pentru a-și trata anxietatea care îl urmărește din copilărie, pe de altă parte propune și o istorie medicală cu referințe la Galen, Hipocrate, Kierkegaard, Darwin, Freud ș.a., conturând astfel un tablou amplu și captivant, în care se îmbină informația cu empatia. 

Mai jos, vă invităm să citiți un fragment din Anxietatea. O poveste personală despre frică, speranță și căutarea liniștii interioare, volum apărut la Editura Humanitas în traducerea lui Vlad Vedeanu.
 

*

Din timpuri imemoriale, [medicamentele] au făcut posibil un anumit nivel de transcendere a sinelui şi o eliberare temporară de tensiune. —  Aldous Huxley, într-o prezentare din 9 mai 1957 în faţa Academiei de Ştiinţe din New York

Agitația, căscatul și frisonul dispar dacă se bea vin amestecat în părți egale cu apă. — Hipocrate, Aforisme (secolul al IV-lea î.Cr.)

Înainte de lansarea primei mele cărţi, în primăvara anului 2004, editorul meu a organizat un turneu modest de publicitate care implica participarea la emisiuni de televiziune şi radio şi lecturi publice şi prezentări în librării în toată ţara. Asta ar fi trebuit să fie o perspectivă încântătoare – şansa de a-mi promova cartea, de a călători pe banii altcuiva, de a intra în legătură cu cititorii, de a ajunge la un fel de celebritate temporară de doi bani. Dar nu pot pune în cuvinte groaza intensă pe care acest turneu a stârnit-o în mine.

Disperat, am căutat ajutor în mai multe locuri. Mai întâi am fost la un eminent psihofarmacolog de la Harvard, care-mi fusese recomandat de psihiatrul meu cu un an înainte. 

— Ai o tulburare anxioasă, mi-a spus psihofarmacologul la prima consultaţie, după ce a evaluat istoricul meu medical. Din fericire, este foarte tratabilă. Trebuie doar să găsim medicamentele potrivite pentru tine.

Când am ridicat obiecţiile mele standard faţă de faptul de a mă baza pe medicamente (îngrijorări legate de efectele secundare, dependenţă, disconfortul provocat de ideea că pastilele ar putea să-mi afecteze mintea şi să-mi schimbe identitatea), el a apelat la clişeul – convingător totuşi – argumentului asemănării cu diabetul, care zice cam aşa: „Anxietatea ta are o bază biologică, fiziologică şi genetică; este o afecţiune medicală, ca diabetul. Dacă ai fi diabetic, nu ai ezita să iei insulină, nu? Şi nu ai considera diabetul un neajuns moral, nu?“ Am auzit de-a lungul anilor de la mai mulţi psihiatri numeroase versiuni ale acestui discurs. Încercam să rezist propunerii de a lua medicamentul care se întâmpla să fie cel mai nou, convins că această rezistenţă era cumva nobilă sau morală, că faptul de a mă baza pe medicamente era o dovadă de slăbiciune de caracter, că anxietatea mea era un element integral şi esenţial al identităţii mele şi că exista valoare în suferinţă – până când, inevitabil, anxietatea devenea atât de acută, încât ajungeam dispus să încerc orice, inclusiv noul medicament. Aşa că, la fel ca de obicei, am capitulat şi, sub ameninţarea turneului, am început să iau benzodiazepine (Xanax în timpul zilei, Klonopin seara) şi am crescut doza de Celexa, antidepresivul ISRS/SSRI pe care îl luam deja.

Dar, chiar şi îndopat cu medicamente, mi-era în continuare groază de turneul care se apropia, aşa că m-am dus şi la un psiholog tânăr, însă foarte bine văzut, pregătit la Stanford, specializat în terapia cognitiv-comportamentală.

— Primul lucru pe care trebuie să-l facem, a spus ea într-una din primele şedinţe, este să te scoatem de pe pastile.

Câteva şedinţe mai târziu s-a oferit să-mi ia Xanaxul şi să-l încuie într-un sertar din biroul ei. A deschis sertarul să-mi arate flacoanele depozitate acolo de alţi pacienţi de-ai ei, ridicând unul şi agitându-l în aer pentru efect. Medicamentele, a spus ea, erau o cârjă care mă împiedica să resimt cu adevărat anxietatea şi să mă confrunt cu ea; dacă nu mă expuneam la experienţa brută a anxietăţii, nu aveam să aflu niciodată că-i puteam face faţă singur.

Ştiam că avea dreptate. Terapia prin expunere se bazează pe trăirea deplină a anxietăţii, lucru dificil dacă iei medicamente anxiolitice. Dar sub ameninţarea turneului, mă temeam că, de fapt, s-ar putea să nu-i pot face faţă.

M-am întors la psihofarmacologul de la Harvard (să-i spunem dr. Harvard) şi i-am descris traseul propus de psihologul de la Stanford (să-i spunem dr. Stanford).

— E decizia ta, a spus el. Poţi să încerci să renunţi la medicamente. Dar este evident că anxietatea este atât de înrădăcinată în biologia ta, încât e provocată până şi de un stres minor. Doar medicamentele pot controla reacţia ta biologică. Şi este foarte probabil că anxietatea ta este atât de acută, încât singurul mod în care ai putea ajunge în punctul în care orice fel de terapie comportamentală ar începe să fie eficientă este să potoleşti simptomele fizice cu medicamente.

— Dacă ajung dependent de Xanax şi trebuie să-l iau toată viaţa? am întrebat.

Benzodiazepinele sunt celebre pentru provocarea dependenţei. Renunţarea prea bruscă poate provoca efecte secundare oribile.

— Şi ce dacă? a spus el. Am o pacientă care o să vină azi după- amiază şi care îl ia de douăzeci de ani. N-ar putea să trăiască fără asta.

La următoarea şedinţă cu dr. Stanford i-am spus că mă temeam să renunţ la Xanax şi că eram de acord cu ce îmi spusese dr. Harvard. A avut o expresie de parcă aş fi trădat-o. O clipă mi-a trecut prin minte că s-ar putea să înceapă să plângă. După aceea nu i-am mai spus de vizitele pe care i le făceam dr. Harvard. Consultaţiile cu el păreau ilicite.

Dr. Stanford era mai plăcută şi era mai agreabil să vorbeşti cu ea decât cu dr. Harvard; încerca să înţeleagă ce-mi provoca anxietatea şi părea să-i pese de mine ca personalitate individuală. Spre deosebire de ea, dr. Harvard părea să mă vadă ca pe un tip – un pacient anxios – care trebuie tratat cu o soluţie valabilă pentru toţi: medicamente. Într-o zi am citit în ziar că trata la grădina zoologică o gorilă deprimată. Ce tratament alesese dr. Harvard pentru gorila cu pricina? Celexa, acelaşi ISRS/SSRI pentru care îmi dăduse şi mie o reţetă.

Nu pot spune cu certitudine dacă medicamentul a funcţionat pentru gorilă. Conform relatării, a funcţionat. Dar putea exista o dovadă mai temeinică a faptului că tratamentul aplicat de dr. Harvard era exclusiv biologic? Pentru el, conţinutul oricărei suferinţe psihice – şi cu siguranţă sensul acesteia – conta mai puţin decât aspectele ei concrete: o astfel de suferinţă, la om sau la altă primată, este o defecţiune medico-biologică tratabilă cu medicamente.
 

Ce era de făcut? Dr. Harvard îmi spunea că, asemenea gorilei, sufeream de o problemă medicală pentru care aveam nevoie de intervenţie farmaceutică. Dr. Stanford îmi spunea că problema mea nu era în esenţă biologică, ci cognitivă: dacă aş fi reuşit doar să corectez disfuncţiile modului în care gândeam (prin forţa voinţei, reînvăţare cognitivă şi expunere directă la cele mai mari frici ale mele), anxietatea mea ar fi scăzut. Dar, spunea dr. Stanford, medicamentele pe care le luam îmi afectau capacitatea de a rezolva eficient aceste disfuncţii.

Am tot încercat să renunţ la Klonopin şi Xanax, ca să-mi iasă reînvăţarea cognitivă, şi uneori chiar am avut mici reuşite – doar ca să fiu din nou copleşit de anxietate şi să mă scotocesc necăjit prin buzunare după Xanax. Oricât mi-aş fi dorit să mă vindec reparând modul în care gândeam sau atingând pacea spirituală sau învăţând pur şi simplu metode de coping, se părea că nu reuşeam decât să ajung ca gorila deprimată, având nevoie de ajustări artificiale ale neurotransmiţătorilor care să-mi repare creierul anxios şi defect.

Prin atenuarea influenţei perturbatoare a anxietăţii asupra minţii, tranchilizantele deschid calea unei utilizări mai eficiente şi mai bine coordonate a lucrurilor bune care există deja. Ele contribuie astfel la fericire, la atingerea potenţialului şi la demnitatea umană. —  Frank Berger, „Anxiety and the Discovery of Tranquilizers“ („Anxietatea şi descoperirea tranchilizantelor“), în Discoveries in Biological Psychiatry (1970)

În ce măsură ar fi modificată cultura occidentală de utilizarea pe scară largă a tranchilizantelor? Ar dispărea iniţiativă yankee? Este negativă amorţirea chimică a anxietăţii? —  Stanley Yolles, directorul Institutului de Sănătate Mintală, într-o declaraţie în faţa Comitetului pentru Întreprinderi Mici din cadrul Senatului American, mai 1967

Sigmund Freud, părintele psihanalizei, apela adesea la medicamente pentru gestionarea propriei anxietăţi. Şase dintre primele sale articole ştiinţifice au fost realizate cu ajutorul cocainei, pe care a folosit-o regulat cel puţin zece ani, începând cu perioada 1880–1890. „În timpul ultimei depresii grave am luat din nou cocaină“, îi scria soţiei sale în 1884, „şi o doză mică m-a revigorat într-un mod minunat. Chiar acum mă documentez pentru un cântec de laudă adus acestei substanţe magice“. Avea convingerea că cercetarea asupra proprietăţilor medicinale ale drogului l-ar face celebru. Considerând că drogul nu e mai adictiv decât cafeaua, l-a prescris pentru el însuşi şi pentru alţii ca tratament pentru orice, de la tensiunea nervoasă şi melancolie la indigestie şi dependenţă de morfină. Freud numea cocaina un „medicament magic“: „Iau regulat doze mici împotriva depresiei şi indigestiei, şi asta funcţionează de minune“. Lua cocaină şi pentru ameliorarea anxietăţii sale sociale, înainte de a participa la întrunirile de salon găzduite la Paris de mentorul său, Jean-Martin Charcot. Entuziasmul lui Freud a început să scadă abia după ce i l-a prescris unui prieten apropiat care a ajuns dependent în mod fatal de acest drog. Dar până atunci propria experienţă cu cocaina îi consolidase deja convingerea că unele boli mintale au o bază fizică în creier. Este o ironie a istoriei medicale că, deşi ultimele sale cercetări l-au făcut pe Freud părintele psihoterapiei psihodinamice moderne, bazată în general pe ideea că originea bolii mintale este constituită din conflicte inconştiente, articolele sale despre cocaină îl fac unul dintre părinţii psihiatriei biologice, a cărei concepţie generală este că suferinţa psihică e cauzată în parte de disfuncţii fizice sau chimice care pot fi tratate cu medicamente.

O mare parte din istoria psihofarmacologiei moderne are aceeaşi caracteristică ad-hoc pe care au avut-o experimentele lui Freud cu cocaina. În ultimii 60 de ani, fiecare categorie de anxiolitice şi antidepresive care au un rol comercial important a fost descoperită întâmplător sau a fost iniţial dezvoltată pentru ceva fără nici o legătură cu anxietatea sau depresia: pentru tratamentul tuberculozei, pentru starea de şoc care poate apărea în timpul operaţiilor chirurgicale, pentru alergii; ca insecticid, conservant de penicilină, vopsea industrială, dezinfectant, combustibil de rachete.

Totuşi, în ciuda caracterului întâmplător, istoria recentă a psihofarmacologiei a modelat înţelegerea modernă a bolii mintale. Să nu uităm că nici „anxietatea“, nici „depresia“ – doi termeni care astăzi sunt o parte integrantă şi a limbajului medical, şi a celui popular – nu au existat ca entitate clinică în urmă cu o jumătate de secol. Înainte de anii ’20, nimeni nu fusese vreodată diagnosticat cu depresie; înainte de anii ’50, de-abia dacă erau câţiva oameni diagnosticaţi cu anxietate propriu-zisă.

Foto main: needpix.com

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK