Carte / Identitate

Genul e ca o culoare

de Maggie Nelson, ilustrații de Sorina Vazelina

Publicat pe 25 aprilie 2017

În timp ce asupra noastră planează posibilitatea unui referendum pentru „familia tradițională” și impozitarea pe „gospodărie”, Editura Black Button Books publică o carte cât se poate de necesară, în care scriitoarea americană Maggie Nelson ne invită pe toți în familia ei, deloc tradițională, dar la fel de fel de fericită și nefericită ca multe alte „celule de bază ale societății”, indiferent de modelul lor. Argonauții, premiată cu  National Book Critics Circle Award pentru Critică, a fost publicată în 2015 de Nelson și, deși ar putea fi așezată în sertarul de memorialistică, criticii spun c-ar fi mai degrabă o carte de „autoteorie”. Cu alte cuvinte, pornește de la povestea ei de viață - dragostea pentru artistul Harry Dodge, transgender, cu care se căsătorește și alături de care are un copil, prin fertilizare in-vitro -, pentru a analiza teme mari, cu care operează societatea: căsătoria, familia, sexualitatea, genul, sarcina, maternitatea ș.a.m.d. Nelson, considerată una din cele mai originale și percutante autoare contemporane, ale cărei texte sunt, în literatură, un echivalent al lui queer pentru ceea ce înseamnă genul: nu-s doar autobiografie, nici doar teorie sau critică, ci toate la un loc, + poezie. Mai jos, vă propunem să citiți un fragment din Argonauții, în traducerea Elenei Marcu - o carte pe care deja o puteți găsi în librării.

 

De curând, o prietenă a venit pe la noi și a scos o cană de cafea, o cană pe care o primisem cadou de la mama. Este genul acela de cană pe care o poți cumpăra online de pe Snapfish, cu o imagine la alegere imprimată pe ea. Am fost oripilată când am primit‑o, dar este cea mai mare cană pe care o avem și am păstrat‑o în caz că are cineva chef de o găleată de lapte cald sau ceva de genul.

Wow, a spus prietena mea în timp ce o umplea. Nu am văzut în viața mea ceva mai heteronormativ.

Fotografia de pe cană ne înfățișează pe mine și familia mea, la patru ace, pregătiți să mergem la Spărgătorul de nuci în preajma Crăciunului — un ritual important pentru mama când eram mică și pe care l‑am resuscitat acum, când au apărut copiii în viața mea. În fotografie sunt însărcinată în șapte luni cu ceea ce urma să devină Iggy, port o rochie cu animal print și am părul prins sus în coadă; Harry și fiul său poartă costume asortate închise la culoare, arată foarte elegant. Stăm la mama, în fața șemineului pe rama căruia sunt agățați ciorapi de Crăciun cu monograme. Părem fericiți.

Dar ce anume din această imagine este esența heteronormativității? Faptul că mama a făcut o cană printr‑un serviciu snob ca Snapfish? Faptul că noi participăm în mod evident sau consimțim să participăm la o lungă tradiție de familii fotografiate la patru ace de sărbători? Faptul că mama mi‑a făcut cana parțial pentru a arăta că îmi acceptă tribul ca parte din familie? Dar sarcina mea? Este inerent heteronormativă? Sau este opoziția presupusă a vieții queer și a procreării (sau, ca să pun punctul pe i, a maternității) mai degrabă o acceptare reacționară a felului în care s‑au așezat lucrurile pentru persoanele queer decât un indice al vreunui adevăr ontologic? Pe măsură ce și mai multe persoane queer vor avea copii, presupusa opoziție se va estompa? Îți va lipsi?

Este ceva inerent queer la sarcină în sine, în măsura în care alterează profund starea „normală” a unei persoane și produce o intimitate radicală cu — și o alienare radicală de — propriul trup? Cum poate o experiență atât de profund bizară și sălbatică și transformațională să simbolizeze sau să legitimeze conformitatea ultimă simultan? Sau este doar o altă formă de a descalifica orice este prea strâns legat de animalul femelă de la o condiție privilegiată (în acest caz, nonconformism sau radicalitate)? Cum rămâne cu Harry care nu este nici bărbat, nici femeie? Sunt ediție limitată: doi într‑unul, explică Valentine, personajul său din By Hook or By Crook.

Când sau cum sau poate mimarea aranjamentelor mai vechi de înrudire ale familiei nucleare să devină o recontextualizare radicală a lor întro manieră care constituie regândirea înrudirii? Cum îți poți da seama sau, mai degrabă, cine poate spune? Spunei iubitei tale să găsească un alt copil cu care să se joace dea mama şi dea tata, tot repeta fosta ta după ce ne‑am mutat împreună.

Să te aliniezi cu realitatea în timp ce sugerezi că ceilalți se joacă, aproximează sau imită te poate face să te simți bine. Însă orice aserțiune definitivă asupra realității, cu precădere când este strâns legată de identitate, implică psihoză. Nebunul nu este doar un cerșetor care se crede rege, ci și un rege care se crede rege.

Poate că din cauza asta noțiunea de a „te simți real” a psihologului D. W. Winnicott este atât de emoționantă pentru mine. Poți aspira să fii real, îi poți ajuta pe alții să fie reali, și te poți simți tu însuți real, un sentiment pe care Winnicott îl descrie ca senzația stăpânită, primară de viață, „viața țesuturilor trupului și activitatea funcțiilor corpului, inclusiv activitatea inimii și respirația” fac acest gest spontan posibil. Pentru Winnicott, a te simți real nu este o reacție la stimuli externi, nu este nicio identitate. Este o senzație, o senzație care se răspândește. Printre altele, te face să vrei să trăiești.

Unii oameni simt plăcere în a se alinia cu o identitate, ca în You make me feel like a natural woman — piesă popularizată de Aretha Franklin și, mai târziu, de Judith Butler, care se concentra pe instabilitatea forjată de comparații. Dar poate exista ceva oribil în a face asta, ca să nu mai vorbim de imposibilitatea de a face asta. Nu este posibil să trăiești 24 de ore pe zi înecat în conștientizarea imediată a propriului sex. Autoconștientizarea de gen are, din fericire, un caracter intermitent.

Un prieten spune că se gândește la gen ca la o culoare. Genul și culoarea chiar împart o anumită indeterminare: nu este chiar corect să spui nici că un obiect este de o anumită culoare, nici că obiectul are o culoare. Și contextul o schimbă: toate pisicile sunt gri etc. Iar culoarea nu este tocmai voluntară. Dar niciuna dintre aceste formulări nu sugerează că obiectul în cauză este incolor.


Argonauții de Maggie Nelson, Editura Black Button Books, 2017. Traducere: Elena Marcu

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK