Teatru / Berlin

Berlin Oranienplatz

de Oana Stoica

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 11 noiembrie 2020

Berlin Oranienplatz, recentă pemieră a Teatrului Maxim Gorki din Berlin, este o melancolică cartografiere a capitalei germane astăzi, cu imagini care-i surprind deopotrivă cosmopolitismul și serenitatea și îi captează vibrațiile în sonorități jazzistice (patru muzicieni cântă live pe scenă). O minunată declarație de dragoste, însă doar una aparentă, pentru că printre romanticele portrete vizuale și auditive ale Berlinului se întrevede o complexă țesătură socială care disipează reveria. 

Prima parte dintr-o trilogie dedicată capitalei germane (vor urma Kleistpark and Richardplatz), Berlin Oranienplatz, text și regie Hakan Savaş Mican, este un corespondent contemporan al romanului din 1929 al lui Alfred Döblin, Berlin Alexanderplatz. Dacă personajul lui Döblin, Franz Biberkopf, iese din închisoare în 1920 pentru se pierde în cartierele muncitorești dintr-un oraș eterogen în care se întrevăd norii fascismului, personajul lui Mican, un etnic turc născut în Kreuzberg, un cartier de imigranți din Berlin, aflat acum în proces de gentrificare, urmează să intre la închisoare în 2019 într-un oraș care nu i-a deschis prea multe uși. Can (se pronunță Gean), care pretinde că lucrează în domeniul modei și își spune Gianni (de la Versace), dar, de fapt, vinde haine de designer falsificate, are o datorie de 300.000 euro la stat și este condamnat la 5 ani de închisoare pentru înșelăciune. Spectacolul este jurnalul ultimei zile de libertate, împărțită pe ore și personaje, în care Can își ia rămas bun de la oraș - de aici perspectiva edulcorată asupra Berlinului - și încearcă să ia o decizie legată de viitorul său, dar pentru asta își rechestionează identitatea. Ar prefera să fugă în Turcia decât să facă închisoare în Germania. Deși își ia bilet doar dus pentru Istanbul, decizia nu e definitivă căci Can nu știe mare lucru despre Turcia (nici nu vorbește limba), mai ales despre Turcia lui Erdogan - înțelege însă că, dacă pleacă, nu se va mai întoarce niciodată în Germania. În cele 24 de ore de dinaintea plecării din Berlin, Can își vizitează sau sună prieteni, părinți, foste iubite, își închide magazinul și se plimbă prin oraș. Can e un fugar, a mai lăsat în urmă iubiri, prieteni, o trupă cu care cânta la nunți Killing Me Softly în turcă, e un om care nu a prins rădăcini, care se află la mijloc, între locul în care s-a născut, dar în care continuă să fie străin („Crezi că există scurtături pentru oameni ca noi? Nu există. Tot vom ajunge să fim colegi de celulă într-o zi” îi spune un bărbat din Kazahtan, învoit o zi din închisoare ca să dea interviu pentru un job) și locul de origine, în care se simte străin. Turc născut în Berlin, Can nu este nici neamț, nici turc, este un apatrid. 

Foto: Ute Langkafel

Berlin Oranienplatz este o producție hibridă, un amestec de teatru & film, în care se alunecă, practic, dintr-o formă de expresie în alta. Imaginea poetică a Berlinului pare un pic suprasolicitată, probabil intenționat, pentru a lăsa pulsațiile realității sociale să se evidențieze mai bine. Gentrificarea orașului limitează posibilitățile de dezvoltare ale celor de la baza societății, mulți străini, aparent integrați, niciodată însă asimilați ca cetățeni pe deplini egali cu localnicii. De fapt, asta și face spectacolul, scoate discret la lumină diferențele tăcute dintre germani și străini într-o țară care se luptă să-și păstreze statutul de stat tolerant & care a învățat lecția istoriei. Și totuși, mama lui Can adună piersici aruncate din magazine „pentru că sunt încă bune, nu pentru că nu am bani”, o fostă iubită și soțul său, amândoi turci, își cumpără un apartament fancy pentru care vor plăti rate 40 ani, iar fetița lor învață să cânte Mozart la pian („vrei să fii ca ei” o acuză Can), o altă fostă iubită îl părăsește pentru că părinții ei, profesori, nu o lasă să trăiască cu un bărbat din clasa muncitoare. Can pendulează între adevăr și minciună, între acasă de aici și acasă de dincolo, între oamenii pe care i-a lăsat în urmă și cei care îl părăsesc, fumând mult pe stradă, tăcut, singur și cu un zâmbet ușor flegmatic (excelentă prestația lui Taner Şahintürk, care evită să îl victimizeze pe Can). De altfel, dimineața îl prinde la fel de nehotărât, mica mașină de pe scenă condusă prin telecomandă nu merge nici la închisoare, nici la aeroport, ci se izbește de zid. Nu există nicio soluție pentru Can.

Can privește de la distanță pe toată lumea (inclusiv pe el însuși, pe ecran), vrea să vadă imaginea de ansamblu asupra propriei vieți și pentru asta are nevoie de perspectivă. Motivația conceptuală are la bază, însă, una pragmatică: respectarea restricțiilor impuse în contextul pandemiei. Actorii păstrează distanța, nu există nicio interacțiune fizică, iar când unul dintre personaje traversează vorbind sala, tot drumul parcurs până pe scenă îl face purtând mască. Este singurul indiciu despre momentul în care trăim și care revelează faptul că întreg spectacolul e construit în acest context. Restricțiile sanitare sunt integrate organic în construcția spectacolului. Și nu doar restricțiile, ci și folosirea filmului pe scenă este conținută în conceptul producției. Sunt două fundaluri pe care se poate proiecta, plasate unul într-altul, dând senzația de secțiune într-o matrioșkă. Personaj în propriul său „film”, Can se vede dublu din aceeași perspectivă, dar din planuri diferite, apropiat și îndepărtat. Se creează astfel vizual echivalentul monologului interior din literatură (care apare și în Berlin Alexanderplatz). E una dintre formulele de integrare organică a imaginii filmate în spectacolul de teatru, ca parte din narațiune și din instrumentele narative, nu doar ca o ilustrare a acestora sau o componentă cu rol pur estetic. 

Berlin Oranienplatz e un spectacol despre discriminarea latentă existentă încă în societățile civilizate ale Europei. E un spectacol șmecher, care te duce pe fentă, dă senzația unui discurs liric numai pentru a plusa apoi cu tușe social-politice, fără însă să o facă agresiv, așa că poate fi privit și invers, ca un refuz parțial al unui discurs explicit politic în favoarea unui cântec de lebădă pentru un Berlin pe cale de dispariție.

Spectacolul poate fi vizionat online cu plată, cu un link valabil 24 ore. Următoarele vizionări online sunt în 11 noiembrie și 13 noiembrie, începând de la orele 20.30 (ora României).
    
Teatrul Maxim Gorki, Berlin
Berlin Oranienplatz
Text și regie: Hakan Savaş Mican
Dramaturgie: Irina Szodruch, Holger Kuhla
Video: Mikko Gaestel
Muzica: Jörg Gollasch
Decor: Alissa Kolbusch
Costume: Silvia Rieger
Cu: Emre Aksızoğlu, Anastasia Gubareva, Sema Poyraz, Taner Şahintürk, Falilou Seck, Tim Seyfi, Sesede Terziyan
Muzică live: Lukas Fröhlich, Peer Neumann, Lizzy Scharnofske, Natalie Plöger 

Foto: Ute Langkafel

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK