Într-o lume din ce în ce mai tensionată și mai tulbure, avem nevoie să înțelegem cât mai limpede concepte care ne modelează viețile. Deschidem „Dicționarul prezentului”, o serie nouă de eseuri în care invităm cercetători & cercetătoare să exploreze idei care ne divizează, ne apropie ori ne alimentează confuzia în acest moment istoric pe care-l traversăm împreună. Începem cu litera B, de la Birocrație.
Care sunt rădăcinile conceptului de birocrație și cum a devenit el un țap ispășitor pentru frustrările cetățenilor? Cum putem interpreta promisiunea candidatului extremist George Simion de a concedia jumătate de milion de bugetari și cum se înrudește ea cu DOGE condus de Elon Musk în SUA ori cu demonizarea administrației publice pe care Javier Milei o cultivă în Argentina?
Cercetez, de câțiva ani, povești și imagini despre birocrație. Mă interesează, de exemplu, cum a evoluat portretul funcționarului în diverse literaturi în ultimele două secole, dar și cum apare reprezentată munca de birou în seriale contemporane. Sau: cum se schimbă aceste imagini în era digitalizării, în trecerea de la arhive la baze de date? Vorbind pe tema asta într-o mulțime de țări cu culturi administrative diferite, cum ar fi Canada, SUA, România, Franța, Italia, Marea Britanie, Cipru și Germania, am observat că, indiferent unde mă aflu, prezentările mele provoacă aceeași reacție: publicul se animă și se solidarizează rapid în fața munților de hârtii cu care se luptă zilnic, a monstrului implacabil cu antet și număr de ordine care, asemenea balaurului din poveste, crește șapte capete acolo unde i se retează unul. Oamenii se amuză ori se încruntă cu resemnare în fața unui fapt pe care îl văd ca fiind incontestabil și imposibil de schimbat: „mai rău ca la noi nu se poate”. Sigur că se poate, dar de ce să invalidăm acest motiv universal de mândrie națională, care pare a fi distribuit în mod egal în toată lumea?
Glumele despre dosarul cu șină și ghișeul online de la etajul trei se fac peste tot, chiar dacă variabilele se schimbă în funcție de specificul local: e suficient să ne gândim că serialul britanic The Office a inspirat adaptări în cel puțin 18 țări, din Mexic până în Japonia, din Arabia Saudită în India și Brazilia. Satira pe teme birocratice e un ritual social, un mecanism colectiv de refulare, dar și un marker identitar înscris într-un cod de apartenență la comunitate. În fine, imaginea pe care ne-o facem despre birocrație – prin experiențe trăite, dar și prin forme mediate (postări pe platforme sociale, meme, clipuri, benzi desenate, jocuri video, literatură, film, arte performative) se bazează pe o serie de tematizări și simboluri remarcabil de consecvente, ușor de recunoscut și de observat, dar greu de definit într-un concept clar și cuprinzător. Printre alții, antropologul Michael Herzfeld arată că logica birocratică a modernității ascunde sub pojghița unui pretins raționalism și a idealului unei obiectivități impersonale, predictibile și optimizate pentru eficiență un amestec variabil de mituri și pulsiuni iraționale (el o numește chiar o „teodicee seculară”), credințe ancestrale despre hazard, relații sociale și viziuni subiective ale ideii de responsabilitate personală.
Cel dintâi care s-a plâns de birocrație a fost chiar cel care a inventat termenul: în iulie 1764, într-un număr al Correspondance littéraire, buletinul bisăptămânal redactat de Melchior von Grimm pentru o elită europeană cultivată și influentă, autorul folosește cuvântul (la bureaucratie) atribuindu-l lui Vincent de Gournay, funcționar și gânditor economic francez, promotor al principiului laissez-faire (potrivit căruia statul nu ar trebui să intervină în economie). Gournay ironiza atunci obsesia administrației franceze pentru regulamente și hârtii, pe care o numea bureaumanie („biromanie”, obsesie de reglementare) – așadar, un fel de „boală” a statului –, descriind „birocrația” drept o a patra sau a cincea formă de guvernare, alături de monarhie, aristocrație și democrație. Noutatea cuvântului consta în substituirea agentului politic – până atunci, regele, nobilul sau cetățeanul – cu un obiect: biroul, ca metonimie a întregului aparat administrativ și a celor care îl servesc. Astfel, „birocrația” lua naștere nu doar ca observație practică, ci deja ca o critică simbolică a unei forme de putere impersonale, reci, închise la dialog și opace.
Așa cum bine observă psihanalistul Ben Kafka, nu găsim nicio urmă a acestei idei la gânditorii politici marcanți de secol XVIII – Montesquieu, Voltaire, Hume, Rousseau, Burke sau chiar Hegel, binișor în secolul XIX. Și totuși, până în anii 1850, termenul devenise deja un laitmotiv intelectual. Optsprezece brumar al lui Ludovic Bonaparte al lui Marx (1852), Vechiul Regim și Revoluția al lui Tocqueville (1856) sau Despre libertate al lui John Stuart Mill (1859) — toate conțin pasaje în care birocrația și birocrații sunt criticați în termeni asemănători. Critica administrației devine astfel o trăsătură comună a gândirii politice moderne, nu pentru că ar reflecta un consens empiric asupra disfuncționalității birocratice, ci pentru că, în tradiția intelectuală ilustrată mai târziu de nume ca Foucault, François Furet sau Quentin Skinner, birocrația ajunge să fie identificată ca simptom al unei patologii mai largi: alienarea individului față de putere, golirea politicului de substanță și înlocuirea deliberării democratice cu gesturi impersonale ale unui aparat autoreferențial. Astfel, birocrația nu e doar o problemă administrativă, ci un simbol al unei crize de legitimitate și de sens.
Vedem, deci, că birocrația a fost întotdeauna un personaj negativ convenabil, un țap ispășitor impersonal și apatic, mereu la îndemână ca sursă de frustrări cotidiene. Cu toții avem îndosariate undeva în memoria personală interacțiuni absurde cu diverse instituții, indignări nerezolvate, proceduri labirintice, cozi interminabile, funcționari plictisiți și reguli care par mai degrabă capcane decât instrumente ale binelui public. Administrația e percepută ca o lume care pare să se construiască împotriva oamenilor, nu pentru ei, o lume unde fiecare ștampilă poate însemna o victorie sau o condamnare. Dar cine se află cu adevărat în spatele acestui portret caricatural? Cine are de câștigat atunci când administrația devine inamicul public numărul unu? Pentru că, de multe ori, sub caricatură sau demonizare se ascunde o ideologie clară, o strategie de putere, și interese economice care visează la mai puține reguli, mai puține constrângeri și, mai ales, mai puțină responsabilitate.
Am devenit încă și mai sceptică la discursul anti-birocratic în vara anului trecut, când am vizitat la Berlin Muzeul Birocrației – o expoziție temporară (rămasă în continuare accesibilă online). Organizată de think tank-ul Initiative Neue Soziale Marktwirtschaft [Inițiativa pentru noua economie socială de piață] (INSM), expoziția se dovedește la o privire mai atentă mai mult decât o simplă manifestare culturală, și anume un instrument retoric redutabil al unei campanii mai ample împotriva reglementărilor percepute ca obstacole pentru mediul de afaceri, precum și împotriva măsurilor sociale de stat. Creată în 2000 pentru influențarea opiniei publice, INSM este finanțată de Gesamtmetall, asociația angajatorilor din industria metalului și a ingineriei electrice din Germania, cunoscută pentru lobby-ul împotriva intervenției statului în economie, în special sub forma legislației de mediu și a țintelor privind reducerea emisiilor de carbon. Ironizând birocrația germană printr-un decor instagramabil plin de dosare, ștampile și reglementări absurde, expoziția pare la prima vedere o critică ludică a exceselor administrației publice. Ca parte a vizitei, pe lângă alte instalații interactive pentru toate simțurile, îmi amintesc că puteai alege textul unei legi pe care să-l treci printr-un tocător de hârtie și să-l transformi în confetti. Dincolo de umorul facil și aparent inofensiv (un schelet într-o „cameră de așteptare și așteptare și așteptare” citește din Kafka și Utopia of Rules a lui David Graeber), sub aerul neutru și interesat de bunăstarea cetățeanului, expoziția are un substrat ideologic clar conturat: critică administrația publică și reglementările de mediu pentru a servi unor interese economice precise, prezentând statul ca un adversar al progresului și eficienței. Demonizarea birocrației, în acest context, nu vizează simplificarea procedurilor în beneficiul cetățenilor, ci delegitimarea formelor de control public asupra activității companiilor, mai ales în direcții care implică limite asupra activității industriale sau costuri suplimentare. Expoziția devine, astfel, un vehicul al ideologiei neoliberal-conservatoare, mascat sub forma unei manifestări culturale publice în culori pastel care se hrănește din nemulțumirile față de aparatul de stat și le amplifică.
Într-un articol din 2021, antropoloaga Tess Lea arată că birocrația e ușor de demonizat și ridiculizat pentru că e prin definiție un construct idealist de la care avem adesea așteptări nerealiste. Ea propune o lectură diferită a birocrației: nu ca o boală a statului, așa cum o vedea Gournay, ci ca spațiu de negociere între cetățean și autoritate, un loc unde dorințele sociale se intersectează cu mecanismele administrative. Lea vede aparatul de stat și din perspectivă afectivă, ca obiect al dorinței politice: deopotrivă mecanism de protecție socială, instrument de continuitate și modalitate de acces la drepturi. Birocrația apare așadar simultan ca problemă și soluție: o entitate „leneșă”, „ineficientă”, dar de care nu ne putem dispensa – pentru că prin ea se distribuie resurse, se repară inegalități, se face (sau se încearcă să se facă) justiție socială. Oamenii nu urăsc birocrația în sine, spune Lea, ci ineficiențele ei, lipsa de transparență sau echitate. De aceea, în loc de distrugerea sa, e dorită o birocratizare mai justă – una care să răspundă la nevoile cetățenilor și să nu fie arbitrară.
În România, aceste observații sunt cu atât mai relevante cu cât aparatul administrativ este deja slăbit. Suntem sub media europeană ca procent de angajați publici din totalul forței de muncă, iar multe instituții (în special la nivel local) sunt subdimensionate. În locul unei dezbateri reale despre nevoile administrației publice, asistăm mai degrabă la o retorică revanșardă care transformă birocrația într-un dușman imaginar.
Conștient că riscă să piardă o categorie de votanți și convins că astfel câștigă o alta, George Simion anunța pe 5 mai un „plan radical” de „eficientizare a aparatului administrativ” care presupune concedierea a 500 000 de angajați la stat și „reducerea cu două treimi a instituțiilor locale și centrale” pe parcursul a cinci ani, pentru a ajunge înapoi la numărul de angajați la stat din anul 2000. E posibil ca cei care au avut de-a face cu administrația statului român acum 25 de ani să fie mai puțin înclinați spre nostalgie și idealizarea acelui model decât pare să fie liderul AUR. Trecând peste asta, propunerea refolosește o idee de import și se aliniază unui trend mai larg de demonizare a administrației publice alimentat în diverse forme de figuri precum Javier Milei în Argentina, Elon Musk și Russell Vought în Statele Unite. Discursul anti-birocratic contemporan e un refren ideologic care cere o analiză mai atentă: ce spune, de fapt, această retorică despre ideile noastre despre stat, eficiență și democrație?
Simion invocă nevoia unei reduceri masive a aparatului bugetar prin eliminarea „membrilor de partid” (deci pe criterii ideologice), fără a oferi o evaluare realistă a realocării funcțiilor celor disponibilizați. În România există în prezent aproximativ 1,3 milioane de angajați la stat, incluzând aici sectoare cu un mare deficit de personal, cum ar fi în sănătate, educație și poliție. O reducere de 500.000 de persoane ar însemna un colaps funcțional. Propunerea nu e doar nerealistă logistic, ci și profund dăunătoare social, deja cu mult înainte de a fi pusă în practică: o astfel de afirmație provoacă instabilitate și nesiguranță, haos funcțional cu efecte imprevizibile și o delegitimare generală a instituțiilor.
Planul lui Simion e mult mai ambițios chiar decât cel al noului președinte al Argentinei, Javier Milei, cunoscut tocmai pentru retorica lui neoliberală agresivă. Milei și-a făcut un titlu de glorie din a fi dizolvat 36 000 de posturi publice doar în primul an în funcție (42 000 în primele 18 luni), eliminând cu precădere servicii sociale de care beneficiau categorii vulnerabile ale populației. Ironia face că și tăierea aparatului de stat are nevoie de instituții proprii: așa a apărut Ministerul argentinian al Dereglementării și Transformării Statului, amintind întrucâtva de proverbialul Minister al Debirocratizării înființat în Brazilia pentru mai puțin de un deceniu în 1979 (conform unei statistici a Băncii Mondiale cu date din 2018, Brazilia continuă să fie țara cu cea mai stufoasă birocrație din lume).
Dacă Musk a instituționalizat, după un model similar, ideea de reducere a aparatului de stat american prin crearea DOGE (Departamentul pentru Eficiență Guvernamentală) în ianuarie 2025, mizând pe ascunderea unor decizii vădit politice sub o pretinsă imparțialitate a guvernanței algoritmice și sub experiența decimării de personal la Twitter, discursul lui Simion reia accentul pe „eficiență” motivând concedieri masive tot prin digitalizare și „progres tehnic”. După ce a disponibilizat peste 260 000 de angajați ai guvernului federal și a tăiat finanțări și structuri instituționale la un nivel care deja pune în pericol siguranța statului și buna funcționare a sistemului public, DOGE pare să lucreze acum la centralizarea datelor tuturor cetățenilor într-o bază de date unică, susceptibilă de a fi utilizată împotriva migranților și a adversarilor politici. Spre deosebire de efervescența DOGE, planul de optimizare digitală a administrației propus de Simion rămâne deocamdată extrem de vag. El nu prevede nici ce fel de structură instituțională ar urma să se ocupe de aceste restructurări, deși modelele pe care le urmează arată că va fi cu siguranță nevoie de înființarea unei noi instituții.
Chiar dacă activează sub pretextul eficienței bugetare, fantezia tehnocratică a lui Musk – despre care el însuși a recunoscut că urmărește un obiectiv complet nerealist, acela de a economisi un trilion de dolari – are în realitate costuri uriașe. Estimările arată că cei peste 135 de miliarde dolari cheltuiți până acum depășesc „economiile” făcute prin tăieri de fonduri, disponibilizări și desființări de instituții după criterii evident ideologice, cu încălcări de decizii judecătorești și norme constituționale. Mai mult, măsurile DOGE vin la pachet cu riscuri masive privind confidențialitatea și supravegherea cetățenilor. Date fiind simpatiile ideologice comune și ușurința cu care sacrifică programe sociale și servicii publice, prietenia simbolică dintre Musk și Milei – consolidată de momentul în care președintele Argentinei i-a oferit patronului X un ferăstrău electric ca simbol al politicilor de mutilare a aparatului de stat – nu surprinde, așadar, pe nimeni. Simion încearcă în mod foarte vizibil să copieze atât fanteziile tehnoguvernamentale ale celui dintâi, cât și libertarianismul celui de-al doilea.
Cine sunt cei 500 000 de bugetari români ale căror posturi ar urma să fie desființate în următorii cinci ani? Planul lui Simion nu detaliază care sunt funcțiile considerate redundante sau ce criterii ar sta la baza unei epurări atât de ample. E ușor de imaginat însă – în lumina simpatiilor fasciste ale multor membri AUR și, recent, a declarațiilor anti-democratice ale liderei POT care amenința jurnaliști cu dispariția – că agenda partidelor de extremă dreapta e pregătită să ofere un răspuns tăios imediat la această întrebare.
Un alt nume care trebuie menționat în contextul noii administrații americane este cel al lui Russell Vought, unul dintre principalii autori ai planului Project 2025 – planul neoficial de guvernare al noii administrații Trump, scris pentru a evita în al doilea mandat impedimentele care i-au limitat puterea în cel dintâi. Adept autodeclarat al „constituționalismului radical” (să fie aici inspirația pentru „planul radical” al lui Simion?), Vought a îndemnat în repetate rânduri organizațiile de dreapta să preia și să folosească puterea executivă în mod cât mai agresiv, pentru a incapacita instituțiile și a răsturna normele legale care i-ar putea contesta acțiunile. Într-un clip dezvăluit de ProPublica și de grupul Documented în octombrie 2024, Vought afirma nonșalant că planul său este să „traumatizeze funcționarii publici” și să „îi facă să vină cu groază la serviciu” pentru a se asigura de obediența lor și de slăbirea rezistenței interne față de politicile de extremă dreapta prevăzute în Project 2025 și asumate indirect de Donald Trump.
Vought își exprimă deschis viziunea la care pare să viseze și AUR, împreună cu celelalte două partide de extremă dreapta din parlamentul României: un guvern condus nu de instituții independente, ci de loialiști, unde statul nu mai este un mediator între interese divergente, ci un instrument disciplinar în slujba unui proiect ideologic clar. Această doctrină a „purificării administrative” se regăsește în discursul lui Simion, care maschează sub pretexte de eficiență și digitalizare o agendă de epurare ideologică și recentralizare a puterii. Așa cum DOGE, Milei sau Vought promovează o „guvernare fără stat” care disprețuiește expertiza, reglementările și instituțiile intermediare, Simion promite o demolare a birocrației românești fără a construi în locul ei nimic credibil sau funcțional. Concluzia care se conturează este limpede: în toate aceste cazuri, birocrația nu este criticată pentru a fi îmbunătățită, ci este transformată într-un inamic simbolic pentru a justifica preluarea agresivă a puterii. Demonizarea administrației publice devine astfel nu o formă de emancipare, ci o strategie de autoritarism reambalat – un atac asupra însăși ideii de stat ca garant al drepturilor și al echității.
Discursul anti-birocratic funcționează pentru că e vag. El canalizează frustrări reale – față de dosarul cu șină, de incompetență, de lipsa digitalizării – dar le deturnează spre o soluție iluzorie. Eliminarea a două treimi din instituții, în locul reformării lor, e parte a unei retorici anti-sistem motivate de răzbunare, nu de guvernare. Propunerea de a concedia 500 000 de bugetari nu vine ca o măsură necesară, fundamentată și credibilă, ci mai degrabă ca o amenințare directă la adresa infrastructurii sociale. Într-o societate democratică, statul nu e un corp străin, ci un contract colectiv. Fără funcționari nu există servicii publice, iar fără servicii publice, rămânem cu discursul – adesea isteric, adesea fără soluții reale – al celor care vor să guverneze, dar nu și să administreze.
Fotografia principală: Lucrarea satirică „The Faxer”, expusă la Muzeul Birocrației din Berlin . Foto: Alexandra Irimia
