De 35 de ani, românii speră să salveze țara de la colaps prin puterea deciziilor lor. Din punct de vedere social însă, colapsul deja s-a produs – el e singurătatea. Cum am ajuns aici?
Am fost în noiembrie să votez în alegerile parlamentare și, la întoarcere în București, s-a oprit trenul pe șine două ore și jumătate. Acolo mi-a venit ideea acestui eseu și tot acolo am început să mă gândesc la el, așteptând în tren. Trebuia să ajung acasă pe la cinci, dar am ajuns în cele din urmă pe la nouă, obosit și frustrat, în starea emoțională a acelor zile: enervat pe stat că e disfuncțional și că le face viața cetățenilor mai grea, învinuindu-i pe români că nu-și văd binele când li se pune în față cu toată forța evidenței sale. A devenit poate o a doua natură ca cetățean al acestei țări să te oprești din când în când pe străzile vreunui oraș depopulat, să citești știrile și să nu le poți înțelege, să vezi ce oameni ajung în parlament și să simți că înțelegi condiția muribundă a societății românești și să te cutremuri.
Întârzierea trenurilor este doar una dintre multele disfuncționalități din spectru – din aceeași categorie cu așteptatul la coadă la stat, gropile din asfalt, mersul la poștă, birocrația, frecvența morții în spitale, violența relațiilor interpersonale. Acestea sunt cele mai celebre locuri comune ale tranziției dinspre totalitarism spre chestia asta pe care nu ne vine neapărat s-o definim fiindcă nimeni nu știe unde duce, cu atât mai puțin în aceste zile. De fiecare dată când ne confruntăm cu ele, ne vărsăm mașinal furia asupra unuia din două obiecte: unul este statul și, prin extensie, politicienii, care sunt trădători, corupți, indiferenți la soarta celor care-i aleg și pe care-i mint. Celălalt este țara însăși, cu oamenii din ea, care sunt ori leneși, ori indiferenți, ori ignoranți, ori pur și simplu o populație care nu înțelege setul sfânt de principii care întemeiază orice democrație. Din când în când, mai rar, apare printre vinovați și „istoria”, dar acolo e o forță inamovibilă deja, cu care nu se poate negocia decât în cheie ușor fatalistă.
De fiecare dată când identificăm aceste probleme (trenurile, gropile, ghișeele, birocrația, spitalele, corupția), ne imaginăm cât de fericiți am fi într-o țară în care ar fi rezolvate; în viitorul acesta imaginat, normalitatea socială e o interacțiune exemplară, curată, cu celălalt, în care eu am o problemă și el o rezolvă fără toată frustrarea pe care întâlnirile cu statul o generează de pe vremea lui Caragiale. Am vrea ca statul să vorbească pe vocea cetățeanului individual și nu ca cetățeanul individual să se ridice peste obstacolele pe care statul i le aruncă în drum. Puse laolaltă, aceste evenimente ale micii frustrări cotidiene creează impresia că ce trebuie reparat sunt tocmai întârzierile, gropile din asfalt, politețea la ghișeu, birocrația, statul însuși. Dar frustrările acestea mici au efectul că obscurizează adevărata tragedie a societății românești. Lucrurile care nu merg la suprafață și care în același timp frustrează cel mai tare sunt simple simptome ale acestei realități mai profunde și, încercând să le rezolvăm pe primele, am pierdut-o din vedere pe aceasta.
Sentimentul general este că în fața tuturor acestor mici și variate ofense, în fața acestor disfuncționalități, cetățeanul este luat în bătaie de joc și că statul i-a devenit mai degrabă dușman, îl încurcă și nu-i dă voie să fie el însuși. În fapt, situația e mai gravă, fiindcă ceea ce pare bătaie de joc este deja absență – de partea cealaltă nu mai e de multă vreme nimeni și suntem singuri. Percepem aceste lucruri ca bătaie de joc fiindcă se mai speră pe undeva că în sistemul social există o cantitate de bună credință, de idealism, de orientare pozitivă, de altruism comunitar; se speră, deci, că dacă lumea ar înceta să-și bată joc, lucrurile ar putea să fie din nou bine și că schimbarea de care avem nevoie e mai degrabă una de mentalitate, aproape o schimbare de maniere și de atenție, pentru care nu e nevoie decât de o minte mai generoasă și mai calmă sau de întoarcerea privirii în altă parte. Pe asta se și bazează credința că trebuie să-ți convingi cunoscuții să „voteze cu cine trebuie”, de parcă ar fi suficient să porți o discuție onestă cu cineva, el să te înțeleagă, să fie adus înapoi pe drumul rațiunii și să salveze încă o dată țara de la colaps prin puterea deciziilor sale. Din punct de vedere social însă, colapsul deja s-a produs – el e singurătatea –, iar dialogul e în multe locuri un ritual inerțial.
Altruismul acesta comunitar care trebuie, chipurile, restabilit prin dialog nu doar că nu mai poate fi reinvocat de îndată ce-o să ne convingem unii pe alții că gândim la fel, el a dispărut cu totul și trebuie acum construit de la capăt. În primul rând un sistem politic e oricum ușor indiferent și creează indiferență prin natura lui labirintică și greoaie, iar dacă se și ascunde, ca cel românesc, opacitatea lui frustrează și mai mult. În al doilea rând însă, și mai definitoriu pentru cazul nostru, el devine indiferent prin aceea că actorii individuali îl fac să funcționeze ori în folos propriu, ori în folosul altor actori privați și nu în numele comunității – așa cum partidul comunist îl făcuse să funcționeze pentru nomenclatură, iar partidele democrate pentru interesele private ale apropiaților. Stranietății inerente oricărui sistem greu controlabil i s-a adăugat în România cea a unei forme de structurare socială care a desăvârșit alienarea, pentru că a creat un spațiu public în care nimeni nu mai e dispus să lucreze la sine pentru celălalt, tocmai pentru că autoritățile care ar fi trebuit s-o facă n-au făcut-o niciodată cu adevărat.
I se spune acestei realități „corupție” și toată lumea se plânge că nu poate fi eradicată. La fel, se speră că dacă eradicăm furtul, societatea va fi mai bine prin simplul fapt că furtul dispare. Și ar fi, în mod teoretic, dar totuși corupția rămâne, pentru simplul motiv că ea însăși este un simptom, la fel ca indiferența și cinismul intereselor private. Discuția despre principii nu ne mai ajută aici – puteți să vorbiți cât vreți despre principii, ele nu posedă forță de mobilizare decât în măsura în care sunt înrădăcinate într-o comunitate în care buna credință este dată nu de datoria abstractă a legii, ci de sentimentul că societatea ca întreg e afectată dacă un membru al ei e afectat. Asta este ce s-a pierdut sau – dacă n-a existat niciodată – ce n-am fost în stare să facem, deși ar fi fost cel mai necesar.
Motivul pentru care atâta lume a plecat din țară și pentru care majoritatea tinerilor nu mai concep să-și continue viitorul aici este pentru că societatea română a eșuat nu în reforme, ci în idealuri. Poți reforma sisteme disfuncționale, dar nu se pot reforma societăți care nu mai cred în ele însele. Toate fricile din ultimele decenii cu democrația au fost reale, dar cei care ne-au vorbit despre aceste frici nu au înțeles problema cu care se confruntau și ca atare n-au înțeles nici soluțiile: un sistem nu e democratic formal, în virtutea regulilor sale și aderența la principii nu este o realitate juridică, ci etică. În ultimii treizeci de ani a existat, de bine, de rău, o majoritate democratică fragilă, a cărei fragilitate venea din superficialitatea ei, iar societatea civilă a rămas constant o apărătoare a principiilor civice fundamentale. Însă ce n-a existat a fost o teorie cât de vagă, culturală și etică, a ce însemnăm unii pentru alții – fiindcă nu știam istoric să exprimăm aceste lucruri decât în vocabularul socialismului și nimeni n-a mai vrut să se întoarcă la o astfel de etică comunitară, deși tocmai regândirea unei astfel de etici ar fi fost sarcina cea mai importantă și cea mai dificilă după căderea comunismului. Am crezut că e suficient dacă-i urâm împreună, la unison, pe politicienii corupți sau că e suficient că putem localiza dușmanul în „clasa politică” și am avut în comun mai degrabă această deziluzie decât viziunea unui viitor social productiv.
Comunismul a existat ca promisiune în următoarea formă: dacă dați unui partid privilegiat – adică ajuns la conștiință istorică – puterea, el o va folosi pentru scoaterea omenirii din minorat și va destructura vechile societăți, anihilând antagonismul de clase. Societatea va deveni autentic democratică nu pe cale parlamentară, ci prin revoluție, care va da puterea celor mai oprimați și celor mai mulți, restructurând societatea în așa fel încât să nu se mai poată reierarhiza la loc în vechile ei forme de discriminare. Comunismul în România și peste tot a trădat această așteptare prin faptul că a generat noi inegalități sociale și a încercat să le mențină prin forță, făcând de fapt exact ce pretindea că încearcă să evite și piperându-și transformările sociale, acolo unde au avut loc, cu încălcări atât de flagrante ale demnității umane pe care voia s-o conserve, că s-a autoanulat istoric.
Era poate firesc, dacă gândim firescul ca reacție animală, ca după 1989 să se creadă că, dacă ajungerea la libertate prin intermediul statului fusese un eșec, lucrul contrar avea să fie adevărat, adică ajungerea la libertate prin intermediul individului. În ultimii 35 de ani, credința a fost că, dacă statul se retrage din dinamica socială și oamenii lăsați să aleagă singuri ce să creadă și ce nu, suma tuturor individualităților care formează națiunea va genera o sinergie de voințe care va pune țara pe drumul adevăratei democrații. Inegalitățile într-o asemenea sinergie nu erau de evitat, ci semne pozitive ale faptului că sistemul social se regla singur și n-avea nevoie să fie dirijat artificial din afară. Dar se vede în aceste zile că nici asta nu s-a întâmplat și că societatea s-a atomizat și mai tare și s-a dizolvat ceea ce – în imaginația liberală – își propusese să genereze noua ordine economică: un simț al comunității oamenilor liberi, care-și împărtășesc valorile fundamentale.
Era adevărat ce credeau liberalii postdecembriști, și anume că o societate trebuie să își integreze democrația sub forma unei etici interne; dar a-ți integra democrația înseamnă a o fundamenta pe o înțelegere a comunității care e ținută laolaltă nu doar de constituție sau de faptul că, într-un loc, se vorbește aceeași limbă sau se deschid firme mai ușor pe persoană fizică. Individul în democrație trebuie să aibă conștiința faptului că nu e singur și că viața lui nu este doar un număr în marea tranzacție politică sau în statisticile forței de muncă. Acum, în aceste zile, e cea mai vizibilă lipsa acestei conștiințe, fiindcă cine mai știe cui să i se adreseze ca să-i poată comunica certitudinea distrugerii care ne așteaptă?
Unei societăți îi trebuie un etos al său ancorat afectiv și valoric, structurat social, înainte de a fi propriu-zis și formal democrată. În ultimii 20 de ani, în România s-a încercat construirea democrației nu pe sentimentul acesta al unei comunități implicate, în care greutatea unora este resimțită empatic de sistemul ca întreg, ci pe spaima întoarcerii comunismului, pe de o parte, și pe respectul pentru statul de drept, care sunt două fețe ale aceleiași obsesive monede. În acest climat politic, democrația este pur și simplu un soi de permanentă vigilență îndreptată asupra aspectului formal al sistemului civil și datoria unui intelectual public pare să fi fost gestiunea acestei vigilențe.
Aceste două principii, că n-ar trebui să ne întoarcem la tiranie și că pentru asta trebuie să cimentăm democrația, au fost însoțite – de pe la începutul anilor 2000 – și de o ideologie liberală care punea individul deasupra comunității și piața deasupra societății. Noua ideologie cerea, cum ceruse peste tot unde ajunsese, mai puțin stat și mai multă inițiativă privată. Cerea mai puțină reprezentare la centru și mai multă reprezentativitate locală. Vechiul vocabular politic al controlului autoritar a fost înlocuit cu o apologie a liber-întreprinzătorului, care era adevărata sursă de plus-valoare socială; acum, ni s-a spus, sensul și direcția trebuie să vină de la individ, nu de la comunitate, iar statul – altădată actor privilegiat al acestei ecuații – trebuie să facă un pas în spate. Această libertate individuală, locală, distribuită ca un sistem de rădăcini cu mai mulți centri, era un garant mai bun al libertății decât vechiul autarhism statal.
Iluzia de natură utopică a acestei noi abordări a fost că se poate construi stat de drept acolo unde se destructura în paralel, simbolic și practic, o comunitate. Li s-a spus cetățenilor: aveți libertate, dar nu mai aveți biblioteci de cartier; puteți să citiți ce vreți, dar scade calitatea educației și n-o să puteți citi; călătoriți liber, dar nu investim în sistemul public de transport; veniți acasă când vreți, dar nu vă așteaptă nimeni; și s-a așteptat de la populație să fie recunoscătoare pentru toate aceste libertăți, tocmai când i se sustrăgeau în același timp sistemele de sprijin. Visul care s-a vândut societății românești a fost că indivizii „liberei inițiative” vor înlocui lucrurile pierdute cu versiuni ale lor mai democrate și că o vor face „organic”; se înțelegea de aici că vechea coeziune era o chestiune forțată, artificială, impusă de sus, pe când cea nouă era vascularizată de o nouă conștiință politică ce pleca de jos.
Haosul creat de această deteritorializare comunitară rămâne evident, dacă ești scriitor, în cultură, care e acum un sistem complet lipsit de eficiență, nu atât sistem, cât sumă de hazard, și unde logica „pieței” n-a făcut decât să distrugă cercetarea și să transforme universitățile românești în licee de criză pentru o populație imperfect educată. Cea mai ironică formă de disonanță cognitivă e să vezi intelectuali publici cerând statului sprijin pentru piața de carte, când sprijină ei înșiși în rest candidați care cred tocmai că statul ar trebui mai mult sau mai puțin demantelat.
Dar poate cea mai crudă schimbare s-a petrecut sub ochii noștri la nivel social, adică acolo unde credem că problemele sunt cozile, ghișeele, gropile și trenurile, când de fapt tragedia reală este că nu mai putem ajunge unii la alții în această stare de atomizare socială și că nu mai știm cu cine vorbim, fiindcă nu mai posedăm decât un limbaj precar al individualității, în care fiecare muncește pentru sine și ai săi și nimeni pentru ceilalți. În utopia socială a lui Călin Georgescu, tocmai o astfel de imagine a societății ne e prezentată drept ideal, ca să înțelegeți cât de mult s-a internalizat drept soluție ceea ce este de fapt disoluție. Trebuie în primul rând să ne închidem granițele, ca să ne izolăm de „străini”, trebuie apoi să centrăm societatea în comunități mici, locale, care discută unele cu altele nu prin intermediul unei autorități centrale, ci orizontal; noul fascism românesc are nostalgia originii, dar și-o exprimă de fapt tot în logica atomistă a individualizării extreme, în care între om și Dumnezeul lui nu mai e niciun ghișeu și niciun birocrat.
Am ajuns acum atât de jos, mi se pare, încât pentru mare parte din clasa politică românească și pentru toți conservatorii, idealul civic al atenției pentru celălalt e perceput drept aberație periculoasă de stânga. Asta e adevărata tragedie în care trăim. Societatea românească percepe normele egalitare ale respectului pentru minorități sau săraci ca ingerințe ideologice, asta e adevărata ei tragedie, că i se cere umanitate și ea o refuză drept „o altă formă de politică”; crede că umanitatea însăși este politizată și o respinge prin aceea că-și impune și mai stringent o filozofie a însingurării sociale, sperând ca individul să genereze din sine, în termeni pur privați, ceea ce de fapt numai societatea ca atare poate să genereze, și anume formele de respect și caritate publică de care orice societate depinde și care țin democrațiile laolaltă.
Această stare de dezagregare socială postdecembristă, pentru care noua ideologie a interesului privat este cireașa de pe tort, e acum la un final de parcurs – de-asta în România nu mai există ca atare decât virtuțile private și sistemul e într-o continuă criză morală. Nu vedem această criză subterană de multe ori, deoarece se lucrează încă politic asupra simptomelor. Aceste virtuți private nu sunt însă inutile, se pot crea într-adevăr spații de virtute privată. Dar ele se articulează mereu tribal, între prieteni, în familie, depind de cineva care are o înțelegere a rolului său local, poate face meditații gratuite și lucrează pro bono pentru ONG-uri. Iluzia sub care s-a lucrat a fost că dacă obținem cât mai mulți astfel de indivizi decenți, implicați, care vin din celebrul „mediu privat”, care n-au fost tarați de legături imunde cu statul, și și-au construit viața, ca în vechiul vest sălbatic, doar prin munca și sudoarea frunții lor, între toate aceste individualități se va crea o sinergie care va transfigura țara moral. Or asta nu s-a întâmplat.
Nu s-a întâmplat pentru că societatea ca întreg nu poate fi gândită ca o sumă de agricultori individuali lucrându-și pământul (cum și-o imaginează suveraniștii) și nici ca o antecameră la organizațiile de comerț. Cel mai vizibil semn al acestei mercantilizări a comunității e prezentarea crizelor interne în termeni de bani: cel mai recent, am putut afla în noiembrie că săptămâna alegerilor ne-a costat un miliard de euro. Un cataclism, ni se spune, costă economia nu știu câte miliarde. Chiar și acum, apar oameni care ne explică că un guvern de extremă-dreaptă o să ne facă mai săraci și ni se spune și cu cât. Noi înșine am ajuns în România într-un punct în care existența unei crize esențialmente morale, cum este a fascismului care ne amenință în mod real, poate fi prezentată în termeni financiari, alt simptom al adevăratei noastre alienări. Altfel spus, societatea e atât de străină de necesitățile ei de societate, că-și conceptualizează până și propriul deces ca pe o chestiune contabilă.
Când ți se vorbește în felul ăsta despre lumea în care trăiești, rămâi cu impresia că societatea continuă să existe numai pentru că moartea ei ar duce la colaps economic și el trebuie evitat – ca să evităm colapsul economic, trebuie să rămânem democrați. Dar de fapt funcția democrației nu este să sprijine o piață și se păstrează, ca democrație, prin instrumente ceva mai subtile decât lecții de educație civică și editoriale panicate o dată la cinci ani sau statusuri indignate sau imploratoare pe rețelele de socializare, care au participat și ele la această destructurare a comunității, în timp ce ne vindeau minciuna conexiunii complete; democrația nu supraviețuiește nici măcar pentru că scoate cineva din sertar fantoma trecutului la intervale esențiale de timp, ca să sperie cetățenii și să le aducă aminte ce pericol istoric îi paște. E adevărat, dispunem acum de întreaga literatură istorică asupra comunismului – dar în același timp trăim într-o țară în care jumătate din populație n-ar putea s-o citească nici dacă ar vrea și în care majoritatea nici nu vrea.
Alt fel de a spune lucrurile acestea este că, de la un punct încolo, are sens să ai libertate doar dacă știi unde mergi și cine te însoțește. Dacă orizontul nici măcar nu se vede, libertatea e doar fondul anxios al rătăcirii. De-asta partidele „principiale” pierd atât de des alegeri în România, fiindcă n-au înțeles că e insuficient să ai principii; ele trebuie ancorate în sentimentul unei comunități politice și comunitățile politice se creează în jurul intereselor vitale, al cotidianității, al faptului de a fi în viață într-un anumit fel, de a simți că trăiești și prin viața altora, că nu va trebui să muncești toată viața pentru lucruri care nu înseamnă nimic etc. Când vii peste o asemenea comunitate și-i bagi în cap în ultimul deceniu că cel mai important lucru e să ai libertatea să fii ce vrei tu să fii, să ai grijă de tine și de-ai tăi, să-ți organizezi viața în jurul banilor, și când ți se oferă ca model afaceristul antreprenor care se dă peste cap ca să aibă bani, bani, bani, sentimentul acesta al comunității se subțiază și odată cu el se pierde și democrația. Dar nevoia unei apartenențe e în continuare atât de mare, că i se găsesc înlocuitori te miri unde.
O etică principială a democrației nu se poate construi doar pe individualism, fiindcă e o contradicție în termeni. Ca să împarți puterea cu alți cetățeni, trebuie să crezi că nu-ți stau în drum și că-ți poartă de grijă la un nivel fundamental. Nu poți în fond să spui unei întregi populații că trebuie redus rolul statului, că trebuie să învețe să se descurce singuri și apoi să te miri că nu mai sunt oameni să apere democrația. S-o apere pentru ce? Pentru societatea egoismului?
Așa că poate ce se întâmplă când vedem trenuri întârziind, indiferență generalizată, copii uitați de lume și milioane de analfabeți funcțional, nu este că „sistemul” e defect – deși sunt de acord că disfuncționalitățile lui joacă un rol – ci că societatea însăși care-l susține fără să vrea nu se mai identifică cu el ca sistem și nici măcar cu sine ca societate. Ideea unui proiect de țară sună acum ridicol, confruntată cu toate eșecurile ei anterioare și cu pustiul acestei prăbușiri, de-asta documentele care o teoretizează în limbajul birocrației corporatiste se îngălbenesc chiar și în versiunile lor virtuale. Sigur, se vorbește în continuare despre principii, dar în punctul ăsta, toată lumea înțelege că discuția despre principii e ipocrizie și trăim de multă vreme deja într-o țară în care „discuția despre principii” generează hohote de râs și ridicări din umeri, fiindcă situația ne-a făcut cinici și nu mai avem încredere că cine vorbește chiar vrea ce spune, așa cum știm că, și dacă ar vrea, n-ar putea să facă.
Pentru că situația e generalizată, semne ale acestui cinism se văd peste tot. Se vede și în educație, unde marea tristețe este că studenții au devenit indiferenți la propria îmbunătățire de sine și trec prin sistem așa cum treci prin locurile în care nu te regăsești – formal și fără atașamente. La fel, poate că în clasa politică există într-adevăr politicieni onești și poate că într-adevăr cuvintele lor exprimă o intenție veritabilă de schimbare. Dar în punctul ăsta, nu mai contează, fiindcă nu suntem într-o situație în care să ne mai vindecăm prin onestitate. Chiar dacă ai reuși să produci oameni onești, i-ai aduce într-o societate în care nu mai e clar de ce onestitatea trebuie impusă ca valoare. La treizeci și cinci de ani după comunism, politica nu mai poate fi câștigată doar cu principii, pentru că toată lumea știe că principiile nu mai au acum pe ce realitate socială să cadă. Când Georgescu sau Simion promit nu atât o nouă politică, ci o nouă societate, ei știu ce fac – fac de altfel ce-au făcut în ultimii douăzeci de ani majoritatea partidelor reformiste, care s-au prezentat drept antisistem și în aceeași logică a „salvării”; acum toată lumea e antisistem și toată lumea e prin urmare antistat, dar nu se înțelege că prin asta e și antisocietate.
Retorica salvării și a schimbării fundamentale arată că nu ne mai putem imagina acest viitor politic decât în cheie excepțională, ca pe un ceva care trebuie să se nască dintr-o discontinuitate fundamentală – adică exact așa cum nu poate să existe, și așa cum ni l-am reprezentat totuși de-atâtea ori în ultimele decenii, până acolo încât „salvarea” a ajuns în nomenclatura partidelor. Fantasma aceasta a „salvării” este și ea un simptom tot al conștientizării mute că nu mai știm cum s-o scoatem la capăt și-al dezolării care o însoțește; ce se întâmplă acum e că extremiștii români – și nu vă faceți iluzii: chiar sunt extremiști – au preluat această retorică și o folosesc în favoarea lor, după ce-a fost turnată în mintea oamenilor de o serie de partide reformiste care au prezentat viitorul în termeni catastrofici, pentru a le propune apoi rezecții radicale drept soluție și a le prezenta ca „sacrificii” pe care populația trebuie să le suporte pentru salvare și care aveau să se întoarcă înapoi îndoit de îndată ce economia avea să ajungă în starea ei de echilibru edenic, în care n-a mai ajuns niciodată. Și asta a intrat în vocabularul noului fascism, iar întreaga logică a salvării ne arată de fapt că pe undeva înțelegem totuși dilema noastră politică, dar continuăm să ne-o reprezentăm ca pe un soi de existență permanentă în al doisprezecelea ceas, așteptând marea renaștere în lumea perfectă de la capătul istoriei. Nu vedem însă că motivul pentru care nu vine niciodată este că această salvare nu este decât proiecția simbolică a singurătății noastre.
Foto main: Ioana Pelehatăi
