Exploratori / Experiment

kinema ikon: grupul care face artă experimentală de jumătate de secol în România

De Călin Boto

Publicat pe 3 decembrie 2019

kinema ikon (ki) este un grup de artiști care a făcut carieră din experiment. Fie că vorba de cinema experimental sau instalații new media, net.art sau performance, numele lor apare în timpul oricărei discuții care vizează arta audiovizuală contemporană din România. În perioada 8 noiembrie - 6 decembrie 2019, Rezidența BRD Scena9 găzduiește o retrospectivă kinema ikon: films 1970/2020, curatoriată de Călin Man, coordonatorul grupului încă de la mijlocul anilor ’90. Man este cunoscut pentru lucrările digitale pe care le realizează individual sub pseudonimul reVoltaire; în 2003 a fost curatorul pavilionului românesc la Bienala de la Veneția. Eram gata să mă întâlnesc cu Man în săptămâna vernisajului, ba chiar speram la un tur privat al expoziției, în care să luăm fiecare instalație la rând. Când am aflat că nu va veni în București pentru vernisaj, am întrebat sfios dacă s-a întâmplat ceva grav. Nu, e ceva caracteristic lui, mi s-a spus. Începusem demersuri mai puțin entuziaste pentru un interviu online, context pe care încerc să îl evit cât de mult pot. Însă ultimele săptămâni s-au învârtit în jurul operei și ideilor de pionierat pe care kinema ikon le-a avut în arta digitală autohtonă, așa că am ajuns să cred că un interviu online, deci exclusiv digital, e cea mai bună metodă de a-l aborda pe Călin Man. Istoria grupului, prezentată în interviu pe repede-’nainte, poate fi consultată și în scrierile lui George Săbău, fondatorul grupului: vezi câteva materiale recente aici, acolo, dar și în varianta online a catalogului expoziției. 

*

Călin Man: kinema ikon începe în 1970 ca invenție a domnului George Săbău. S-a pornit cu ideea de a face film experimental și, ca urmare a unui premiu internațional câștigat la Brno (Cehia), autoritățile comuniste arădene au considerat că e un prilej bun să încurajeze tinerii care au gândul de a face film și i-au acordat domnului Săbău oportunitatea de a crea cineclubul atelier16, cum s-a numit în prima etapă. Cu timpul, proiectul filmului exprimental a căpătat numele de kinema ikon. Odată cu obținerea spațiului și a unei catedre de film la Școala de Arte (Săbău preda estetică acolo și la Liceul de Arte), s-a găsit compromisul de a cere peliculă pentru a produce film documentar. Chiar domnul Săbău este principalul realizator al acelor filme documentare, uneori ajutat de unul sau doi colegi – Demian Șandru și Florin Hornoiu. Filmelor documentare nu le dădeam importanță, majoritatea au fost făcute la comanda muzeului, cu subiecte istorice, 1918, filme etnografice ș.a.

Ați folosit filmele documentare ca material brut în instalații, dar nu le-ați urcat online. De unde vine discrepanța asta dintre producția kinema ikon de cinema experimental și cea de film documentar?

E adevărat, nu le-am pus online. Nu au fost făcute în cadrul proiectului kinema ikon, a fost un compromis. Acum trei sau patru ani, când epuizasem transferul pe digital al filmelor experimentale, mi-a venit ideea că s-ar putea să fie ceva interesant și la filmele documentare. Asta doar din lista de titluri, căci eu nu văzusem, și aș putea spune că aproape nimeni nu a văzut în ultimii 30 de ani aceste documentare. Cum aparatul nostru de proiecție 16mm e stricat și nu ne înduplecăm să îl reparăm, am trimis documentarele pe  nevăzute la digitizare. Sunt câteva filme care, poate puțin remontate și cu un sonor nou, pot fi și altceva. Ăsta e și cazul instalației lui Alex Halka de la Rezidența Scena9, cam asta ne-am dori de la filmele documentare kinema ikon, să nu le dăm drumul așa cum sunt, în calupuri de câte zece la care oamenii să se uite în sala de cinema până se plictisesc. Ne-ar strica întreg eșafodajul.

Deci nu există o variantă finală propriu-zisă a vreunui film kinema ikon. Totul devine un posibil material brut pentru viitoare proiecte.

E în continuă updatare. Ce e la Rezidența Scena9 se intitulează retrospectivă, dar e o reprezentare, filmele experimentale, dar și documentarele sunt inserate în instalații și gândite pentru galerie, nu pentru cinematograf. Una din edițiile MAFA (Media Art Festival Arad) a avut ca temă chiar cinemaul, și am transformat sala de cinema în cub alb. Lucrările erau printre scaune, pe ecran se proiecta un film de galerie, pereții de cinema au devenit ecrane. 

Instalație de Alex Halka, foto din expoziția kinema ikon : films / 1970 - 2020, Rezidența BRD, ©Vlad Catană

Exista o cultură a cineclubului și filmului de amator în România socialistă, începută în anii ’50 și animată de Geo Saizescu pentru o lungă perioadă de timp. Simțeați că aparțineți culturii ăsteia?

Nu. Chiar și în perioada respectivă refuzam termenul „amator”, iar azi cu atât mai mult. Ești amator doar dacă tu vrei să fii. Nu ai nevoie de școală ca să fii profesionist, deși nu îi neg importanța. Dar vorbind aplicat pe kinema ikon, cei doi regizori prolifici de film experimental, Ioan Plesh și Emanuel Teţ, împreună cu alții au plecat în America și s-au specializat pe asta. Unul dintre ei, Plesh sau Țeț, nu mai știu sigur, a absolvit la UCLA un program de film experimental. Niciunul nu a reușit să facă nimic după facultate. Opera lor artistică s-a încheiat cu plecarea de la kinema ikon. Ăsta e un paradox, ceva dureros, dar îmi confirmă ideea că amatorismul ți-l asumi.

E un paradox cu atât mai mult cu cât George Săbău inițial a invitat doar nespecialiști să se alăture grupului.

Sigur, chiar de aici pornește paradoxul. Singurul specializat în film, dar care nu are niciun film la kinema ikon, e Valeriu Câmpan (n.r. –operator, cunoscut pentru colaborările cu Iosif Demian). Până în 2005, când a venit a treia generație kinema ikon, membrii nu aveau studii de artă în general, nu doar în cinema. Mai era Iosif Stroia care avea diplomă de grafician, cel care a și făcut sigla. Deci nu eram artiști cu acte în regulă. George Săbău a venit cu proiectul, dar, mai mult decât orice, el a ținut grupul laolaltă. Asta explică și de ce membrii kinema ikon nu au reușit în cinema după părăsirea grupului. E altfel când ataci sau te poziționezi în haită. Noi ne întâlneam joia, venea lumea și discuta chestii mărunte. Era destul cât să se formeze o camaraderie, cu toate că am aflat ulterior că unii transmiteau mai departe ce discutam noi. Apropo de consecințele acestui telefon fără fir, la un moment dat, tot pe la finalul anilor ’80, domnul Săbău a fost invitat să organizeze o proiecție la Centrul Pompidou. Totul mergea bine, obținuse pașaportul, printase o broșură, însă, după un moment destul de complicat pe care domnul Săbău îl relatează într-unul din textele în care vorbește despre istoria grupului, plecarea i-a fost refuzată. Ratarea asta l-a afectat mult. În ultimii ani ai comunismului se vedea pe el că nu se simțea bine. Mă rog, proiecția a avut loc până la urmă, însă în 1995, că doar nu era să rămânem cu invitația neonorată. Dar noi în ’95 noi nu mai produceam film experimental, făceam altceva. Însă cu ocazia proiecției pariziene George Săbău a realizat și Vorspann, care rulează în cadrul expoziției de la București. E un film de montaj care în sine e foarte interesant pentru că Săbău a decupat din fiecare film câte un cadru și, în momentul în care cele 62 de cadre erau lipite unul de altul, întreaga arhivă kinema ikon era ciopârțită. Apoi a fost convertit la Super VHS și cadrele puse la locul lui. Deci acum Vorspann nu există, e doar fantoma lui, caseta VHS.

Cu toate suișurile și coborâșurile relației dintre kinema ikon și autoritățile vremii, filmele nu par să conțină elemente subversive, puteau fi acuzate cel mult de formalism. Sau erau și șopârle?

Interesul nostru principal, în perioada 1970-1989, era canalizat pe film. Și ăsta e un detaliu care pe noi ne deranjează, că e o abordare comodă – „uite niște semi-dizidenți care au făcut filme în perioada comunistă și cum au reușit ei să reziste”. Noi nu eram neapărat dizidenți. Ni se dădea voie să facem filmele astea cu anumite compromisuri. Făceam experimentalele pe seama documentarelor, puteam să le proiectăm la revistele astea studențești – expoziția Scrierea și spațiul Oglinda. E drept că la finalul anilor ’80 exista o interdicție de a se scrie despre noi în ziarul local Flacăra roșie. Apropo de șopârle, proiecția din Paris a fost urmată de un Q&A în care domnului Săbău i s-a spus că degeaba se plânge de regimul comunist, care până la urmă a finanțat filme care erau contra sistemului. Domnul Săbău nu a înțeles imediat, dar și-a dat seama că, văzute unul după altul, cam după jumătate de oră se creează o stare de apăsare, se înțelege că ceva nu e în regulă. Se transmitea prin acele filme o revoltă generală dată de vârstă, de tinerețe, căci asta faci când ești tânăr, vrei să schimbi lumea. Sigur că nu aveam trimiteri anti-comuniste clare, nu voiam să se sesizeze organele de control. Marea descoperire am avut-o odată cu înregistrarea vizitei soților Ceaușescu la Arad, filmată de domnul Săbău, care e inclusă în instalația lui Alex Halka, pe care am mai menționat-o. El a filmat din mulțime, în momentele astea festive era bine să mai fie unul care filmează. Chiar i s-a spus că nici nu trebuie să filmeze, doar să îl vadă oamenii cu camera în mână. Filmul e o bătaie de joc cruntă, ăsta da anticomunism. 

Pleonasm în peisaj (r. Călin Man, 1986)

Haideți să ne oprim asupra anilor nouăzeci. Din ’94 preluați dvs. conducerea kinema ikon și începe perioada de creație exclusiv digitală. Ați dus muncă de pionierat, cu siguranță. 

Da, atunci am preluat eu frâiele kinemaikoniste. Sigur, trecerea nu a fost de pe azi pe mâine și nu am făcut totul de unul singur. Lângă mine au venit Caius Grozav, Judit Angel și Peter Hügel, și totul se întâmpla în perioada primului computer, care acum e piesă de muzeu. Am început să îmi dau seama că pot produce lucrări pe computer, și am ajuns să producem exclusiv digital. Etapa asta a ținut până la expoziția de la MNAC (2005). Până în anii ’90 mai primeam de la aripa americană a kinema ikon câte un număr din Art in America sau Flash Art International. Erau numere vechi de câțiva ani, dar pentru noi erau de ultimă oră. În anii ’90 am reușit să ne abonăm la ele, spre mândria noastră. Devenisem contemporani cu arta digitală. Un coleg care lucra la Inspectoratul Școalar mi-a spus că a primit  un aparat de ars (burn) CD ROM-uri. Mi-a spus că informația pe unul era de 700 mega, ceea ce era enorm pe atunci. Tocmai lucram la unul dintre numerele revistei și mi-a venit ideea unui număr făcut pe CD ROM. Mă rog, l-am făcut mai mult la plezneală, nu prea știam ce și cum, dar următorul, Commedia del Multimedia (1996), a fost o chestie complexă. Cu ocazia perioadei exclusiv digitale am constatat că în digital nu ai un original pe care să îl vinzi și să faci avere. Cei de la Centrul Pompidou au cumpărat unul din CD ROM-uri, însă nu puteau să îmi dea milioane pe el, căci era considerat un simplu exemplar.

Când ați avut prima conexiune la internet?    

Prin ’95, la un an după primul computer. Prima adresă de mail a fost prin Soroș, de la Timișoara, dar nu s-a putut conecta. A avut loc expo 0101 (1996), unde computerul era în centrul atenției și unul din elementele proiectului nostru a fost ca în ziua vernisajului să facem o conexiune de e-mail de la sediul Inspectoratului Școlar din Arad, că acolo era aparatură mai bună, și Muzeul Țăranului Român (București). Nu s-a reușit tehnic, dar noi am avut un plan B: șase borcane cu Nutella la Inspectorat și șase la MȚR, iar la ora vernisajului atât noi, cât și vizitatorii din București am mâncat din borcane. Ani mai târziu am făcut și un simpozion, în 2002, despre arta digitală și potențialul ei. În urma simpozionului am primit invitația de a produce pavilionul României de la Veneția. Prin perioada aia începusem să fac și proiecte individuale, pe care pe atunci încă le mai semnam și cu numele meu. Câteva lucrări CD ROM și net art au avut un succes destul de mare, în special în America Latină. Cu lucrările astea și cu cele de la kinema ikon am făcut pavilionul, șase ecrane interactive unde utilizatorul putea naviga. 

Înțeleg că ați fost primit cu o oarecare reticiență la Bienală. Ileana Selejan (membră kinema ikon) pune asta pe seama așteptărilor pe care oamenii le aveau de la arta românească, care nu ar fi trebuit să fie digitală.

Chiar Claire Bishop a spus asta. Eu am stat acolo trei luni, secondat de Ștefan Tiron. Culmea, eu am fost curator, comisar, paznic, măturător, a fost spectaculos. A și venit o doamnă care fix asta mi-a reproșat. A fost prima dată când am conștientizat, și am spus-o și cu voce tare: „În artă nu există democrație, doamnă dragă”. La Bienală au fost trei categorii de spectatori - cei care voiau să vadă artă atârnată de pereți, utilizatorii de computer bine informați și, categoria cea mai interesantă, publicul neutru, care intra în pavilion de curiozitate. Mai era o problemă, informația care rula interactiv pe cele șase computere necesita câteva ore, iar publicului îi era greu să o ia ca atare. În orice caz, au fost și oameni care au aplaudat decizia și au spus că tocmai România trebuia să vină cu artă digitală. Asta era în 2003, tema ediției era Vise și conflicte. Dictatura spectatorului. Eu am mers pe ideea de conflicte interne unui grup, prezentând în paralel lucrările kinema ikon cu ale mele. Cât despre dictatura spectatorului, asta era o falsă impresie, spectatorul se transforma în user și dictează prin click, dar decizile tot noi le-am presetat. 

ki continuă să aibe o relație strânsă cu Liceul de Arte din Arad, din câte înțeleg. 

Da. Domnul Săbău a predat acolo câteva zeci de ani, cum apărea câte un elev care corespundea fișei postului...

Care era fișa postului?

Nu știu, să ți se pună pata să experimentezi. Simți imediat asta la cineva, că e la vârsta în care vrea să schimbe lumea. Dacă la 18 ani nu vrei să schimbi lumea, nu are rost să continui.

De ce nu ați participat la vernisajul acestei expoziții de la București? Se spune despre dvs. că v-ați făcut o adevarată imagine bazată pe ideea de absență. 

Eu nu am acte de artist, sunt un filolog nerecunoscut de filologi, cu o singură operă, care a înecarea propriei opere. L-am avut ca martor doar pe fratele meu, care m-a și pozat, iar fotografiile le folosesc din când în când sub titlul Înecarea operei, Happening Mise-en Seine. Ăsta a fost motorul care a pornit toată povestea. Mă rog, nu știu cât are asta legătură cu faptul că nu călătoresc. Nu consider important să particip la proprile expoziții. Când începusem să particip la expozițiile new media aveam șansa de a călători prin toată Europa, dar eu vreau să meargă doar lucrarea, nu vreau să devin eu simpatic nimănui. Sigur, am fost la Veneția, mi s-a părut important, dar și la MNAC. Nu sunt agorafob, cum s-ar putea crede, și nici nu minimizez importanța evenimentului sau a gazdei, ba din contră.

Foto main: Călin Man - Înecarea operei, Happening Mise-en Seine.

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK