Am invitat un locuitor al Timișoarei să țină un jurnal subiectiv din orașul care va deveni Capitală Culturală Europeană în 2023.
Demult, când exista credință în cele sfinte, oamenii care trăiau pe teritoriul unde azi se află orașul Timișoara își îndreptau privirea spre cer și așteptau să li se arate un semn de la providență. În zilele noastre, când credința în cele divine s-a stins, oamenii din Timișoara își îndreaptă privirea spre cer și așteaptă să le cadă-n cap cărămizile care se desprind de pe clădiri.
Este un mister de ce cărămizile procedează astfel, mai ales într-o viitoare capitală culturală. Adică ar putea la fel de bine să aleagă să nu le cadă oamenilor în cap, și totuși se încăpățânează să o facă, iar autoritățile urbanistice timișorene se arată neputincioase în gestionarea situației.
Sigur, există spații deschise în oraș unde cărămizile au șanse reduse să-ți cadă în cap. De exemplu, în parcuri, care sunt considerate zone sigure din acest punct de vedere; dacă o cărămidă se desprinde de pe peretele unei clădiri din apropierea parcului în care te plimbi alături de câine sau pisică, atunci nu trebuie să-ți faci griji. Pisica va mieuna, iar câinele va lătra spre cărămizile aflate la distanță sigură de tine. Firește, altfel se pune problema dacă te plimbi alături de câine sau pisică pe o stradă oarecare și uiți să ridici capul spre streșinile clădirilor și treci pe lângă o clădire mai dărăpănată, care chiar în acel moment își scutură cărămizile în direcția capului tău; precum copacii frunzele toamna. Atunci pisica va mieuna, iar câinele va lătra spre cărămizile aflate la distanță sigură de tine, după ce ți-au căzut în cap.
O altă întrebare la care autoritățile nu găsesc răspuns este când încep cărămizile să aibă un astfel de comportament distructiv. Poate clădirile încearcă să transmită ceva Timișoarei, iar cărămizile sunt un fel de soli. Dar ce vestesc acești hermeși prismatici formați din argilă, nisip și apă? Că au rău de înălțime? Poate eclectismul stilurilor arhitecturale cu care se mândrește orașul nostru (neoromantic, neoclasic, neogotic, baroc etc.) a dăunat pe termen lung clădirilor, care din aceasta cauză nu și-au putut forma o identitate proprie; se prea poate ca motivul principal pentru care cărămizile cad în capul oamenilor din Timișoara să fie criza de identitate.
De sindromul cărămizilor neliniștite suferă nu doar clădirile obișnuite, ci și cele istorice, care ocupă Centrul Timișoarei. E tragicomic, bunăoară, destinul clădirii din Piața Sf. Gheorghe, sediul primei instituții bancare din Timișoara, care a apărut menționată zilele astea în presa timișoreană într-un articol cu titlul funebru - A mai căzut un pic din clădirea din Piața Sf. Gheorghe. Un lăcaș sfânt al capitalismului lăsat de autorități în paragină este un act revoluționar anti-capitalist sau cel mai înalt grad de evlavie față de capitalism? În orice caz, sunt numeroase clădiri în Timișoara care ar trebui redenumite în A mai căzut un pic, și poate fiecare cu motivul ei unic și specific de-a se abandona ruinei, de la palatul Hilt-Vogel, din Piața Victoriei, pentru că oamenii nu-i pronunțau numele corect, la sediul PNL din Piața Unirii, pentru că nu toată lumea a votat cu PNL, la liceul Nikolaus Lenau, pentru că nu toți copiii învață, clădiri spre care arăți cu degetul și zici - A mai căzut un pic. Există 14.000 astfel de clădiri, iar 1.000 sunt considerate monumente.
Această stare de lucruri dă multe bătăi de cap Primăriei, iar singura soluție adecvată pe care au găsit-o autoritățile a fost să introducă așa-numita Taxă de Paragină. Astfel, prin supraimpozitarea clădirilor degradate, persoanele care le dețin ar fi fost obligate să le renoveze. Să le reabiliteze, adică să le confere abilități noi, printre care și cea de-a nu cădea în capul oamenilor care traversează în lung și-n lat orașul de pe Bega. Să pună în locul cărămizilor rebele cărămizi mai ascultătoare, mai pașnice, care să trăiască în comuniune unele cu altele. Dar oamenii n-au vrut să renoveze, preferând să se uite probabil pe fereastră, cu coatele pe pervaz, cum trecătorii și trecătoarele se feresc, cu mai mult sau mai puțin succes, de cărămizile recalcitrante.
Cert e că problema clădirilor din Timișoara este spinoasă, o ghicitoare care va trebui rezolvată de actualul primar, Dominic Fritz. Dacă tentativele de renovare a clădirilor eșuează sau sunt sub nivelul așteptărilor, în 2023, când vom deveni oficial capitală culturală europeană, am putea ridica în Centrul Timișoarei, în Piața Victoriei, o statuie formată din cărămizile care le-au căzut în cap oamenilor din Timișoara. Ar avea formă de om aplecat și cu mâinile duse la tâmple, iar pe cap i-ar trona o cărămidă. Am putea desemna statuia obiectul turistic cel mai important din oraș, punctul de sosire și informare al turiștilor și turistelor; astfel, persoanele care intenționează să viziteze orașul nostru vor fi sfătuite de autorități să vină să o vadă de îndată ce vor ajunge în Timișoara și vor fi îndemnate să facă poze cu ea, adoptând aceeași poziție aplecată, atingând cărămida de pe creștetul statuii, cum ai atinge niște moaște; pe urmă și-o vor pune pe cap și vor sta așa un timp, cu cărămida pe cap, ca să se obișnuiască, ca să le fie mai ușor după.
Foto: Remix după o imagine din „Știri de Timișoara”
