Film / Non-Ficțiune

Cassian, Crist(ian) și „Caisă”

de Andrei GORZO

Publicat pe 2 aprilie 2019

Criticul Andrei Gorzo scrie despre trei dintre cele mai recente producții românești: „Distanța dintre mine și mine”, un documentar despre Nina Cassian, filmul documentar „Caisă”, o poveste din lumea boxului, și lungmetrajul „Să nu ucizi”, inspirat dintr-o investigație jurnalistică despre dezinfectanții diluați din spitalele românești.

Cultul vedetei și riscurile sale 

Documentarul Distanța dintre mine și mine (realizat de Mona Nicoară și Dana Bunescu după o idee de Ada Solomon) ne-o prezintă pe poeta Nina Cassian (1924-2014) aproape de sfârșitul vieții, intervievată (de Nicoară) în apartamentul ei din New York. De asemenea, ne-o arată pe Cassian în diferite momente din perioada anilor ’60-’80 – fragmentele de interviu sunt alternate cu secvențe din arhiva TVR, din fondul Studioului Sahia și din arhive de familie. Laolaltă, filmările astea probează clar un lucru despre ea – și anume că ar fi putut fi o mare vedetă de cinema. Pe toată durata vieții ei, camerele de filmare par s-o fi iubit, iar ea pare să fi știut întotdeauna cum să li se prezinte. Îi spune Monei Nicoară că la început a suferit de pe urma a ceea ce numește „urâțenia” ei – nasul, bărbia și dinții prea mari după criterii convenționale –, dar, pe film sau pe sticlă, deceniu după deceniu, asemenea criterii sunt iar și iar măturate la o parte, instantaneu, de extraordinara energie care-i animă trăsăturile și-i face să strălucească ochii atunci când vorbește. 

Și nu doar atunci când vorbește. Nicoară și Bunescu includ în documentarul lor o splendidă filmare în alb-negru cu ea pășind cândva în trecut pe malul mării – din unghiul în care e filmată, are ceva merylstreepian (epoca Iubitei locotenentului francez) în timp ce-și leagă basmaua. În interviurile mai vechi, își umblă adesea cu degetele prin păr, iar la un moment dat, în timp ce, aflată într-o uzină, pledează cu vervă în favoarea poeziei moderne acuzate de inaccesibilitate, își tot atinge mărgelele albe de la gât. Lăsând la o parte aceste elemente de joc non-verbal, dă în permanență dovadă de o știință seducătoare a argumentației și de un control aplaudabil al frazei vorbite – fie că denunță ghetoizarea literaturii scrise de femei de către o critică literară dominată de bărbați, fie că trece în revistă categoriile în care a fost încadrată literatura ei de-a lungul timpului (poezie a iubirii, apoi poezie cerebrală, apoi poezie a faptului cotidian etc.). E foarte stăpână pe ceea ce transmite despre ea însăși, iar realizatoarele acestui film-portret o lasă să-și controleze povestea vieții – o versiune care sună ca și când ar fi fost îndelung șlefuită prin repetare și în care etapele apar clar delimitate și bine prinse în formule sintetice. 

Astfel, avem înscrierea în Uniunea Tineretului Comunist (scoasă în afara legii în perioada 1924-1944), ca urmare a unei crize mistice din adolescență („Sionismul mi s-a părut prea limitat.”). Avem perioada de activism în ilegalitate – scris pe ziduri, lipit manifeste. După instaurarea regimului comunist, avem mai întâi dificultatea ei de a croi o poezie acceptabilă după noul calapod („Am fost făcută decadentă, formalistă, dușmănoasă față de popor.”) Avem deziluzionarea de noul regim („În narcisismul și misticismul momentului, credeam că pot contribui la această fericire, care s-a dovedit iluzorie.”) și refugierea parțială în muzică și în poezie pentru copii. Avem iubirile, pe care, în felul ei picant, Cassian le separă de căsnicii și le trece înaintea acestora, pomenind de Marin Preda, de regizorul de nonficțiune Slavomir Popovici și de „două amurete care poate merită semnalate”, dar până la urmă nu mai sunt, căci una dintre persoane e încă în viață în momentul interviului. În fine, avem decizia ei din 1985 de a rămâne în Statele Unite (unde se afla cu o bursă), după ce află de uciderea lui Gheorghe Ursu (din cercul căruia făcea și ea parte) de către Securitate. Până în punctul ăsta, documentarul Monei Nicoară și al Danei Bunescu a făcut deja din ea o cvasi-disidentă, insistând atât pe posibilul sens subversiv al unor pasaje din literatura ei, cât și pe vorbele rostite de ea în familie sau între prieteni împotriva regimului Ceaușescu și notate sârguincios de Securitate. 

Fără a mă alătura celor care, iritați de documentar, insistă că Nina Cassian ar fi fost mai mult o privilegiată a regimului decât o disidentă, nu pot să nu observ că selecția notelor informative din care ni se citează e orientată astfel încât să pună în evidență ba conservatorismul moral al securiștilor (care o acuză că ar „îndemna tinerii poeți la imoralitate”), ba posibilul lor antisemitism (caracterizarea făcută prietenului ei Tudor Eliad într-o notă informativă scoate în față identitatea lui evreiască), făcând-o pe ea cu atât mai cool. Nu neg că era cool, după cum nu contest nici antisemitismul sau conservatorismul moral al securiștilor; ce vreau să spun este că, în acest documentar, viața ei e organizată în căsuțe tematice – artistă vs. filistini, artistă vs. tiran, artistă vs. patriarhat – foarte comode, foarte ușor de digerat pentru un public de azi. 

Nina Cassian e foarte carismatică, deci foarte ușor de iubit. Sigur că iubirea unui documentarist pentru personajul său nu e, în sine, ceva ce documentaristul ar fi dator să-și înfrâneze, dar e în interesul filmului să fie o iubire mai degrabă întrebătoare decât pasivă. Dacă e invers, atunci apare riscul ca dintr-un personaj complex, care a trăit în vremuri complexe, ea să scoată o figură de supereroină numai bună de imprimat pe tricouri hip. Principiul pe baza căruia e tratată Nina Cassian de realizatoarele documentarului este principiul star-system-ului: e smulsă dintre oamenii de rând (numele primului ei soț, Vladimir Colin, nici măcar nu e rostit; și nu e singurul), e parțial smulsă din lumea literară din care făcea parte, cu instituțiile, ierarhiile și privilegiile ei – practic este numai ea pe ecran, un one-woman show. Și, printr-un efect de contaminare, carisma ei devine garanția unor calități literare și morale pe care filmul nu le mai explorează, ci doar le proclamă.

„Băiatul ăsta se duce sus dacă...”

Un documentar mai bun este Caisă – regizat de Alexandru Mavrodineanu, care l-a și filmat și a cosemnat montajul (împreună cu Eugen Kelemen și Gabriel Basalici). Titlul vine de la porecla unui băiat rom de vreo 13 ani, din București, care face box. Acțiunea se petrece prin 2013. Metoda lui Mavrodineanu este observațională. O prezență serioasă, tăcută, cuminte, „Caisă” (pe numele lui adevărat Cristian Palcuie) vine dintr-o familie iubitoare, dar foarte săracă. Mama lui nu are serviciu. Din cât se înțelege, o altă rudă se află la închisoare (închisoarea e o referință repetată în dialogurile purtate în acest film între oameni din lumea boxului). Din viața lui de acasă, Mavrodineanu, care e un povestitor rapid, ne lasă să întrezărim suficient – o clădire dărăpănată, o curte cu gunoaie – încât să înțelegem că performanța sportivă e șansa lui cea mai bună de a ieși din sărăcie.

Personajul central al filmului este însă antrenorul lui „Caisă”, Dumitru Dobre, care crede că „băiatul ăsta se duce sus dacă e susținut și ajutat”. Cândva antrenor al unui boxer profesionist, Vasile Dragomir, ajuns (în 2001) campion mondial la categoria semi-ușoară, Dobre a intrat între timp în niște necazuri pe care documentaristul, cu felul lui „oblic” de-a nara, le atinge ușor, în treacăt: adeziunea la Liga Profesionistă de Box înființată în 2013 de Rudel Obreja pare să-l fi adus în conflict cu Federația Română de Box prezidată de Leonard Doroftei, care l-a dezafiliat; momentan, Dobre nu prea aduce bani acasă și, din câte vedem, întâmpină dificultăți atunci când încearcă să-și înscrie elevii într-o competiție. Necazurile nu par, totuși, să-l fi înăcrit prea rău. Un bărbat de 65 de ani (dar care, după cum respiră și se mișcă, poate părea mai în vârstă), antrenorul e o prezență plăcută în acest documentar – are o voce un pic monocordă, gen Nae Lăzărescu, și, în interacțiunile cu copiii pe care-i antrenează (Caisă și alți trei, numiți Ali, Ioniță și Moldoveanu), o căldură reținută, agrementată de umor sec. 

Mavrodineanu (căruia Caisă i-a adus premii pentru Cel mai bun documentar românesc atât la Festivalul Astra, cât și la Gala Gopo) spune povestea ca un regizor de cinema de ficțiune de tip clasic: prezintă personajele, introduce o așteptare (pentru o competiție sportivă ce ar urma să se desfășoare la Craiova), clarifică mizele pe care le are această competiție atât pentru „Caisă”, cât și pentru antrenor, și organizează evenimentele într-un crescendo, creând suspans: va fi lăsat antrenorul să-și înscrie elevii? Cum se va descurca băiatul „Caisă”? Și marea întrebare: chiar dacă băiatul devine campion, oare cât va mai putea să se țină de box? Totul într-o prezentare simplă, eficace (singura lipsă reală: nu-l vedem destul pe „Caisă” boxând, nu ni se dă o șansă de a-i aprecia cu adevărat calitățile de sportiv), ici-colo cu câte o tușă care mai sare în ochi prin estetism: umbra copilului pe holul hotelului, în soarele de miere care intră pe geam, în timp ce sare coarda; sau, la scurt timp după aceea, un cadru în care vedem că, aparent din senin, a început să ningă dramatic.   

Sursă foto: pagina de Facebook a filmului „Să nu ucizi”

Coșmar pe tema corupției românești

Să nu ucizi e povestea unui tânăr pediatru bucureștean, Cristian (Alexandru Suciu), care, după ce-i moare un copil pe masa de operație, descoperă că dezinfectanții folosiți în spitalul său (ca și în alte spitale românești) sunt mult diluați. (Filmul e inspirat dintr-o investigație jurnalistică din 2016.) Regizat de Cătălin Rotaru și Gabi Virginia Șarga, amândoi debutanți în lungmetraj, Să nu ucizi e o fantezie coșmarescă pe tema corupției românești, o manifestare cinematografică a aceluiași spirit – asociat îndeosebi cu tineretul urban educat, dar clar prezent și în alte părți din societate – care a mai dat și filme ca De ce eu? (Tudor Giurgiu, 2015) sau Bacalaureat (Cristian Mungiu, 2016).

De data asta, ni se propune să contemplăm o versiune a realității în care niște dezvăluiri horror despre copii uciși în spitale lasă pe toată lumea rece: nimănui nu-i pasă, dar nimănui – nici părinților, nici presei, nici procurorilor –, cu excepția unui om (Cristian cel sumbru-nebărbierit, cu frunte lată, maxilar încleștat și nume care trimite la Cristos) care, până la urmă, este redus să aleagă între a reintra cuminte în rând și a-și lua lumea în cap, închiriind o garsonieră și plănuind acte justițiare extralegale în timp ce mănâncă pateu direct din cutie (ca orice vigilante cinematografic care se respectă). Filmul începe cu o imagine a eroului spălându-se pe mâini și se încheie circular, după două ore în care imaginea respectivă a avut timp să se încarce cu sensuri metaforice – de la proverbialele mâini curate ale oricărui justițiar până la spălatul pe mâini al lui Pilat.   

Să nu ucizi e un compendiu de situații și elemente de stil asociate cu Noul Cinema Românesc. De pe vremea când acesta chiar era nou (acum 10 ani, să spunem), NCR a avut o slăbiciune pentru spații spitalicești; pentru cadre lungi, ușor tremurate; pentru cadre strânse pe personaje care vorbesc la mobil în timp ce conduc printr-un București din defilarea căruia, dincolo de geamul mașinii, nu se înțelege mare lucru; pentru certuri domestice în bucătării de bloc; pentru cadre à la frații Dardenne cu personaje care merg hotărâte undeva, urmărite din spate cu steadycam-ul, pe coridoare ministeriale sau spitalicești, pe scări, printre blocuri; pentru scene cu funcționari care stau la un ghișeu și nu ajută. Pastișa realizată de Gabi Virginia Șarga și Cătălin Rotaru e profesionistă, dar zgârcită cu plăcerile estetice: îi lipsesc prospețimea observației, interesul pentru orașul București, pentru spațiile în care trăiesc personajele, pentru gesturi, cuvinte și expresii faciale care nu sunt strict funcționale – care, altfel spus, nu servesc direct povestea și teza ei. (Ce-i drept, există din când în când niște timpi mai lungi și mai există o secvență în care, mutându-se cu chirie într-o garsonieră, Cristian îl ascultă pe proprietar cum înșiră adresele apartamentelor pe care le mai deține. Dar cam atât.) Toate personajele secundare – mama protagonistului (Tania Filip), partenera lui de viață (Cristina Flutur), prietenul lui cel mai bun (Elias Ferkin), superiorul ierarhic care i-a fost profesor (Gelu Colceag) – sunt realizate dintr-o singură linie, silindu-i pe actori să joace într-o singură notă. 

În primul rând, lipsește apetitul NCR-ului pentru complexitate, pentru caracterul cu-mai-multe-laturi al oamenilor și al situațiilor. Pe estetica deja obosită a NCR-ului, Șarga și Rotaru au grefat o etică în alb-negru – corupți versus puri sau, mai exact, un pur (mă rog, un aproape-pur, căci aflăm despre Cristian că a luat 200 de euro de la părinții unui copil pentru o operație de hernie) printre corupți. Singura surpriză a filmului este penuria de conformații corporale și fizionomii „baroniale” (cefe groase etc.) din distribuția sa: cu excepția lui Gelu Colceag, mai toți actorii sunt tineri sau destul de tineri, inclusiv cei care-i joacă pe corupți; niciun Dorel Vișan printre ei. Iată măcar un clișeu peste care filmul sare.  

Sursă foto main: pagina de Facebook a filmului „Caisă”.

2 aprilie 2019, Publicat in Arte /

text de

  • Andrei GORZOAndrei GORZO

    Andrei Gorzo are 40 de ani și de vreo 25 se ocupă cu istoria și analiza filmelor. Momentan se simte deosebit de legat de Madame de... (Max Ophüls, 1953), Au hasard Balthazar (Robert Bresson, 1966) și Le mépris (Jean-Luc Godard, 1963).


Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK