O după-amiază aurie de septembrie în care trenul alunecă înspre sud printre dealurile Botoșaniului. Aici, în nord, a venit toamna deja, totul e îmbibat de murături & melancolie, aproape că simți mirosul tulburelului în aer.
„Ce mai faci?”, mă întreabă un prieten pe Messenger.
„Bine, uite sunt pe drum, mă duc la Buzău să mă văd cu comisarul Cattani.”
„Haha.”
„Nu, serios, mâine mă văd cu comisarul Cattani la Buzău”.
Conversația se-ntinde așa până îl lămuresc că am un interviu programat cu Michele Placido, actorul care îl juca pe Corrado Cattani în serialul italienesc Caracatița/La Piovra (1984-2001). La fel ca Dallas, Caracatița a fost un serial-fenomen în toată Europa de Est în anii ‘90, iar Cattani era unul dintre primii noștri eroi antimafie/anticorupție de după Revoluție (un fel de Kovesi de Sicilia). O producție RAI 1, Caracatița a venit ca o replică la invazia filmelor și serialelor americane și a avut un succes uriaș în Italia: a generat numeroase dezbateri în spațiul public & a dus chiar și la investigații jurnalistice (17 milioane de oameni au urmărit finalul sezonului 4, în 1989). Dar Michele Placido (76 de ani) nu înseamnă doar „comisarul Cattani”, omul a făcut și altele la viața lui, atât ca actor de teatru și film, cât și ca regizor (printre altele, Placido a câștigat în 1979 Ursul de Argint pentru Cel mai Bun Actor la Festivalul de Film de la Berlin pentru rolul său din Ernesto). Toamna asta se lansează și noul său film, Caravaggio’s Shadow, care îi are în distribuție pe Isabelle Huppert, Louis Garrel, Riccardo Scamarcio ș.a.
Și, da, Placido este invitatul de onoare la Buzău International Arts Festival - festival care durează o lună (!).
În Buzău mă întâlnesc a doua zi dimineață și cu Claudiu, colegul meu fotograf, tot din categoria 30+, ca și mine; e reconfortant să știu că a prins și el tot ce era mai important din anii ‘90: dozatoarele TEC, schema piramidală Caritas, învierea lui Bobby din Dallas și Caracatița. Ne îndreptăm spre Palatul Comunal Buzău, unde își are sediul primăria și unde Placido va ține o conferință de presă. Tot aici e programat și interviul nostru (organizatorii ne-au spus că avem 20 de minute la dispoziție). În timp ce intrăm în primărie, îmi aduc aminte cum, în urmă cu an, făceam un interviu exact în acest loc cu Franco Nero, invitat și el la BIAF. Nu știu cum se face, dar se pare că există o legătură strânsă între legendele cinemaului italian și sediul Primăriei Buzău.
Înăuntru atmosfera e destul de încordată. Sunt foarte mulți liceeni voluntari - serioși și stresați - aliniați pe scări și pe lângă pereți. Pe mese sunt coșulețe cu mere și covrigi de Buzău. Adevărații covrigi de Buzău, fragezi și gustoși, nu chestiile alea uscate la pungă în care îți rupi dinții.
Conferința are loc în sala de recepții, „decorată în stil venețian”, după cum mi se șoptește. La prezidiu stau Michele Placido, primarul Constantin Toma și câțiva dintre organizatorii festivalului.
Încă din capul locului, primarul Constantin Toma spune: „Acest moment va rămâne în memoria colectivă a buzoienilor. Mulțumim, mulțumim, mulțumim, Michele Placido, toată lumea te-a urmărit, rugându-te să nu mori! Ești viu, ești aici.”
După această introducere, Placido mulțumește pentru cuvintele frumoase, dar ține să precizeze că el nu vrea să fie cunoscut doar pentru rolul din Caracatița și că se mândrește și cu alte realizări din carieră. Omul e jovial, relaxat și spune multe chestii mișto. Povestește, printre altele, despre cum a colaborat ca regizor la Isolation, un documentar despre pandemie, realizat împreună cu Julia von Heinz, Olivier Guerpillon, Jaco van Dormael și Michael Winterbottom, și care a fost proiectat în festivalul de la Buzău. „În primele zile de izolare, aveam senzație că sunt într-o lume postapocaliptică, era o experiență sinistră - să vezi un oraș ca Roma pustiu, cu toate monumentele sale într-o liniște deplină, în care se auzeau doar ambulanțele.”
Placido mai vorbește și despre pasiunea lui pentru cinemaul românesc și mai ales despre Cristi Puiu & Moartea domnului Lăzărescu, pe care îl consideră a fi „unul dintre marile filme din ultimii 100 de ani”.
Într-un final, descrie și plimbarea pe care a făcut-o pe străzile Buzăului cu câteva ore înainte, când orașul era „încă adormit”. I-a trimis și o poză din Buzău unui român, un prieten care vinde flori în Roma. Florarul român din Italia i-a scris înapoi: „bine ai venit în România, Michele!”.
După conferință, Placido e înșfăcat de oficialități și dus în biroul Primarului pentru poze, discuții ș.a. Timp în care ne sprijinim de un perete și băgăm în noi încă o tură de covrigi (care se mențin la fel de fragezi). Ni se spune mai apoi că putem face interviul și „în sala venețiană”, așa că ne întoarcem acolo. După jumătate de oră, apare și Michele Placido însoțit de mai mulți oameni, printre care agentul lui italian, primarul ș.a.
„Aveți 5 minute pentru interviu”, ne zice unul dintre organizatori.
„Only 5 minutes”, adaugă și domnul agent pe un ton cam agresiv.
„Nu se poate”, zic eu. „Ni s-a spus că avem 20 de minute. Ce să fac în 5 minute?”
În cele din urmă, ne așezăm la o masă, dau să pornesc reportofonul, dar mă sâcâie în continuare tensiunea din aer. Mă uit în jur și văd că sunt înconjurat de diverși oameni, niște băieți de la tehnic, primarul ș.a. „Vă rog frumos să ieșiți și să mă lăsați să fac interviul. Și așa am câteva minute”, le zic.
Oamenii părăsesc încăperea, mai puțin o doamnă și agentul 007, care se proptește în spatele meu:
„Eu sunt agentul, trebuie să rămân aici.”
Și uite așa începe și interviul.
Placido începe să povestească câte ceva despre tinerețea lui și anii în care a lucrat ca polițist („Nu pot să zic că experiența asta în poliție m-a pregătit în vreun fel pentru rolul din Caracatița, dar mi-a dat o anumită disciplină și m-a pregătit cumva pentru viață.”), iar apoi explică ce înseamnă pentru un actor să fie asociat cu un singur rol.
„Acum nu pot să mă plâng, rolul comisarului Cattani a fost un dar divin, un dar perfect - mi-a adus notorietate și multă satisfacție. Dar Caracatița ține de trecut, eu am făcut multe alte lucruri între timp. E adevărat că voi aici în România nu mi-ați văzut filmele și de aia toată lumea mă întreabă doar despre mafie și Cattani. Ce e interesant e că sunt tineri de 20 de ani în Italia care n-au auzit în viața lor de Cattani și care mă descoperă azi prin filmele și rolurile mele din teatru.”
„Și ce relație mai aveți astăzi cu teatrul?”, îl întreb.
„Lucrez cel puțin două-trei luni în teatru în fiecare an. Și încerc să le alternez, să joc într-o comedie de Goldoni, dar să am și experiențe precum Moartea unui comis-voiajor. Printre altele, folosesc teatrul și ca pe un laborator, ca pe o metodă de a-mi ține mintea activă.”
Vorbește și despre Mario Martone, regizor de teatru și film, unul dintre fondatorii mișcării teatrale Falso Movimento, cu care a colaborat și care l-a influențat, „un artist curajos și liber, mult mai curajos decât mine”: „Martone e cel care m-a împins să fac regie și care m-a făcut să am încredere în mine”.
Îmi dau seama că omul abia acum începe să aibă chef de vorbă, dar în același timp îl simt pe agent fremătând în spatele meu. Interviul se apropie de final. Arunc încă o întrebare:
„Cum a fost perceput la vremea lui rolul pe care l-ați făcut în Ernesto, filmul lui Salvatore Samperi?”
„Oh, ce să zic”, oftează el. „Acest film nu a avut succes în Italia și asta pentru că era povestea unui homosexual. Ceea ce îi deranja pe mulți. Pentru mine a fost o experiență importantă. Nu eram la Berlin atunci când mi-au oferit premiul, dar am înțeles că Fassbinder a fost impresionat. Impresionat nu doar de rol, ci și de aspectul meu fizic. Eram un bărbat frumos, nu pot să neg (râde).”
Am un sentiment de déjà-vu buzoian, pentru că tot despre R.W. Fassbinder, regizorul considerat pionierul Noului Cinema German, îmi povestea și Franco Nero aici în urmă cu un an.
În final, Michele Placido îl pomenește pe Luigi Pirandello, dramaturgul laureat Nobel în 1934, de care se simte foarte legat. De la Pirandello a învățat că „noi oamenii avem foarte multe măști și chipuri - unul, niciunul și o sută de mii”. De aici discuția virează ușor spre politică și război, dar nici nu apucă Placido să zică ceva, că intervine prompt agentul:
„Gata, e off the record, închide reportofonul!”
Și asta e tot. Discuția se încheie aici, Michele Placido dispare și eu mă gândesc să rămân la masa asta din primărie până în 2023 în speranța că mă voi întâlni cu vreun alt italian celebru.
