V.I.P. / Actori

Cu Franco Nero la Buzău

De Ionuț Sociu, Fotografii de Andrei Becheru

Publicat pe 8 septembrie 2021

Toată scenografia pare suprarealistă. Stau pe un scaun, sub niște arcade din dosul primăriei din Buzău, la doi pași de un magazin de verighete și de claxoanele mașinilor de pe Ana Ipătescu, și-l ascult timp de 30 de minute pe actorul Franco Nero povestindu-mi despre tinerețea lui în Italia postbelică, despre John Huston, Enzo Castellari, Buñuel, Fassbinder, Tarantino, câțiva dintre regizorii cu care a lucrat de-a lungul timpului. 

Franco Nero e invitat aici la Buzău International Arts Festival, desfășurat între 25 august și 25 septembrie, și în cadrul căruia are loc și o proiecție specială cu Django (r. Sergio Corbucci, 1966), filmul care l-a făcut celebru. 

Născut în Parma, în 1941, Nero a studiat economia pentru o scurtă perioadă, dar a abandonat școala, preferând să învețe actoria ca discipol al lui Strehler la Piccolo Teatro din Milano. A plecat mai apoi la Roma ca să facă film, primul său rol principal fiind chiar cel din Django. Un film violent și apăsător, în care el joacă un anti-erou, cu totul diferit de westernurile americane, unde lumea se împarte în băieți buni și băieți răi. Aici lucrurile sunt ceva mai complicate și, după cum spunea chiar Nero, toate westernurile italiene au de-a face cu ideea de revoltă, cu poziții de putere, și pot fi citite în cheie politică.

A jucat de atunci în peste 200 de filme - westernuri spaghetti, filme de acțiune, musicaluri ș.a. - de la Camelot (1967), Keoma (1976) și Querelle (1982) până la Die Hard 2 (1990), Law and Order și Django Unchained (2012). Tot Franco Nero e cel care face vocea unchiului Topolino în Cars 2.

E un privilegiu să-l auzi pe Franco Nero vorbind, mai ales că amintirile lui sunt legate de o epocă întreagă a cineamului din a doua jumătate a secolului 20. Nu ține să vorbească doar despre el, ci mereu îi aduce în discuție pe alții, oameni care i-au influențat viața și cariera. Nu-i uită nici pe cei care i-au dat sfaturi valoroase, precum John Wayne care i-a spus așa: „Franco, dacă vrei să faci westernuri, nu mai alege cai mari și arătoși, ia și tu pe unii mai nespectaculoși. Așa o să se uite lumea la tine, nu la cal.” Franco Nero povestește frumos, are simțul umorului, plus o memorie foarte bună. La 80 de ani, are aceeași privire tăioasă și intimidantă ca în urmă cu șaizeci de ani, când a apărut Django pe lume.

La Q&A-ul de după film, o elevă din Buzău l-a întrebat: „Ați avut parte și de noroc la început de carieră?”. A răspuns imediat, fără nicio ezitare: „Să zicem că am fost în locul potrivit, la momentul potrivit”. 

Ați început să lucrați cu Giorgio Strehler încă de când erați foarte tânăr. Cum a avut loc trecerea de la teatru la film? 

Strehler m-a ajutat foarte mult și m-a încurajat mereu. A mai fost un regizor de film, Ermanno Olmi, care mi-a zis: „Ce faci tu în Milano? Îți pierzi timpul aici. Du-te la Roma, acolo se fac filmele”. Aproape că m-a forțat să plec la Roma. Și m-am dus. Familia mea era disperată, mai ales tatăl meu. 

De ce?

Era un mare risc să fac asta, așa vedeau părinții mei. Tatăl meu, care era carabiner, visa ca eu să devin la rândul meu ofițer sau polițist. Dar în cele din urmă a ajuns să fie fanul meu numărul unu. Mama îmi povestea că, atunci când rula un film în care jucam eu, tata mergea la cinema la ora două după-amiaza și se întorcea seara târziu. Vedea filmul de două sau de trei ori. 

E adevărat că lucrați ca fotograf atunci când v-a descoperit John Huston?

Da, eram deja în Roma și făceam asta ca să câștig niște bani, măcar pentru mâncare. Lucram de fapt ca asistent de fotograf la un studio, iar într-o zi a venit un alt fotograf și m-a întrebat dacă poate să-mi facă câteva portrete. Îl interesa fața mea înainte de orice altceva. Iar aceste fotografii au ajuns apoi pe biroul lui John Huston, care lucra pe atunci la filmul The Bible. Și Huston a zis: „vreau să-l văd pe băiatul ăsta!”.  Așa că m-am dus la Grand Hotel în Roma, am ajuns într-un fel de living plin de oameni, erau foarte multe asistente de producție acolo. Huston mi-a spus cu vocea lui puternică: „vino mai aproape și dezbracă-te”. Voia să-mi vadă corpul. Și m-am dezbrăcat, am rămas doar cu chiloții pe mine. M-a analizat foarte atent și mi-a zis: „acum poți să te îmbraci și să pleci”. M-au sunat după două zile și m-au anunțat că îl voi pe juca Abel în film. A fost mare vâlvă în zilele alea, toate ziarele vorbeau despre „acest tânăr actor descoperit de John Huston”. Evident, m-a ajutat enorm lucrul ăsta. Și tot Huston a fost omul care mi-a zis: „trebuie să înveți engleza, o să fiu eu profesorul tău”. 

Și în ce constau lecțiile lui de engleză?

Mă duceam zilnic la el la studio, discutam mult și îmi dădea și discuri cu Shakespeare, texte interpretate de John Gielgud, Laurence Olivier ș.a. Așa am învățat engleza și așa l-am descoperit și pe Shakespeare. Iar mai apoi, Huston a fost la o cină cu Joshua Logan și m-a recomandat acestuia pentru Camelot. Logan nu voia un star, își dorea o față nouă, ceva proaspăt. Am zburat la Londra, ne-am cunoscut, dar inițial nu a vrut să riște, i se părea că engleza mea nu era suficient de bună, în condițiile în care era vorba de o producție cu un buget uriaș. Fizic însă i se părea că sunt foarte potrivit pentru Camelot. L-am convins până la urmă cu fragmentele din Shakespeare pe care tocmai le învățasem (râde).

De unde vine acest impuls cameleonic de a schimba tot timpul registrul în care jucați?

De la Laurence Olivier. Am jucat cu el în The Last Days of Pompeii și el mi-a spus următorul lucru: „Uite ce, tu ești un bărbat frumos, poți să joci eroul în orice film, în stilul ăsta american, dar asta duce și la monotonie. Cel mai bine ar fi să schimbi mereu partitura, să riști de la un rol la altul, chiar și în plan fizic e important să faci schimbări. Poate nu o să-ți iasă toate rolurile bine, dar o să-ți aducă satisfacții pe termen lung.” Și, evident, am ținut de sfatul lui, asta am încercat mereu să fac. Am jucat în westernuri, în comedii, în filme polițiste, ba chiar mi-am schimbat foarte des fața. Îmi dau seama că am jucat peste 30 de personaje de naționalități diferite. Ce-i drept, asta are de-a face cu jocul, cu ideea de a experimenta, întotdeauna m-am distrat făcând filme. 

Se spune că ați făcut multe filme fără să aveți scenarii la bază, mai ales în perioada când lucrați cu Sergio Corbucci și Enzo Castellari. E adevărat?

Mda, dar nu chiar întotdeauna fără scenariu.

Dar la Django ați avut scenariu?

Să zicem că am avut (râde). De cele mai multe ori improvizam pe loc. La Keoma am avut un scenariu, dar nu era bun. Îl modificam zilnic, adăugam replici noi, pe care le scriam împreună cu Enzo Castellari. Dar nu avea legătură doar cu faptul că un scenariu era prost sau nu, că noi ne doream să facem un film în stilul nostru. Am făcut cu Enzo mai mult de zece filme, întotdeauna m-am simțit bine lucrând cu el. Și încă am vrea să mai facem ceva împreună. Ah, dar și când am jucat cu Vanessa [Vanessa Redgrave, partenera lui Franco Nero încă din anii ‘60 și cu care s-a căsătorit în 2006] într-un film de Tinto Brass, inventam replici cu ea, aproape tot dialogul nostru era improvizat. 

Cum a fost primul contact cu America?

Prima dată am stat un an în America, se întâmpla în perioada în care făceam Camelot. Abandonasem cinemaul italian, dar eram mulțumit că fac un film la Hollywood, era bine. În plus, aveam contracte pentru încă cinci filme. Doar că, după acel prim an, mi-am dat seama că nu vreau să mai stau la Hollywood. I-am zis producătorului: „mi-e dor de casă, vreau să mă întorc”. Ca să nu mai zic că mă sunau toți prietenii mei din Italia. Nu prea se întâmpla ca actorii europeni să plece în America, era ceva nou, iar eu eram printre primii.

Care era diferența între Italia și America în ceea ce privește producția de film?

Ah, chiar am fost invitat la Johnny Carson în emisiune și am vorbit despre diferența asta. Țin minte că i-am făcut pe toți să râdă. Le-am zis așa: în America ai un producător care se decide să facă un film; producătorul respectiv caută un roman, un bestseller sau o poveste de succes și apoi caută un star care să joace. Și chiar dacă starul respectiv nu e potrivit pentru rol, ei tot îl iau. Apoi la final găsește și un regizor. Și încep filmările, de la ora cutare la ora cutare, totul la program. Cum funcționează o industrie. În Italia era puțin diferit pe vremea aia. Acolo ai un regizor care vrea să facă un film, regizorul se duce la un producător și încearcă să-l convingă să facă filmul. Îi prezintă acestuia povestea, ba chiar ajunge să o să joace în fața lui, să interpreteze roluri. Regizorul o să zică mai apoi că vrea echipa lui și începe să caute actori. Și am mai zis ceva în emisiune: în Italia regizorii au tensiunea arterială scăzută dimineața devreme. Spre exemplu, când lucram cu Corbucci, el întârzia mereu la filmări și ne mințea când ajungea, ba că a avut probleme cu mașina și tot așa. Și eu îi ziceam: „Sergio, ai întârziat și azi…” Iar el spunea că nu mai are idei pentru ziua de filmare și hotăra să mergem la bar să bem ceva. Plus că nici nu aveam un scenariu clar pe care să lucrăm, după cum am zis. 
 

De ce vă displace atât de tare televiziunea? 

Pentru că a distrus complet cinemaul. Toată lumea vrea să facă televiziune acum, acolo sunt banii și actorii se duc unde sunt banii. Nu înțeleg graba asta când ești tânăr, bani poți să faci și mai târziu, banii vor veni la un moment dat. În anii ‘60-’70, te duceai să vezi filme la cinema, într-o sală întunecată, iar la final te decideai dacă îți plăcea sau nu. Și să zicem că vezi filme bune la televizor, e cu totul altă experiență. De obicei, oamenii văd filmele astea la ora opt sau nouă seara, când toți mănâncă în fața televizorului. Sau vorbesc la telefon, sau râgâie. Niciun respect pentru film. Iar a doua zi te mai oprește unul pe stradă și îți zice: „felicitări, Franco!” Dar dacă îl întrebi ce a văzut, nu mai ține minte nimic. 

Ați urmărit vreun serial de televiziune?

Nu. Niciodată. Mie îmi plac filmele. Filmele de o oră jumătate, maxim două.  

Se știe că Tarantino vă admiră foarte mult, ba chiar se spune că a memorat scene întregi și sute de replici din filmele în care ați jucat. Nu e un mit, nu?  

Nu. Am fost complet șocat când ne-am cunoscut. Da, știa toate filmele mele, știa replici, știa muzica, știa tot. Incredibil. Îmi povestea că încă din adolescență, când lucra într-o  videotecă, colecționa și vedea filmele cu mine. Când filmam la el, la Django Unchained, l-am provocat și i-am zis: „există un film despre care nu știe nimeni…” „Care?”, a întrebat Tarantino.  „I diafanoidi vengono da Marte”, i-am zis. Era un film SF din ‘66. Tarantino a pufnit: „cum să nu știu filmul lui Antonio Margheriti!”. Și a început să-mi toarne replici. 

Ați mai avut un admirator faimos: Fassbinder. 

Da, e adevărat. Nu-l cunoscusem pe Fassbinder, primisem un scenariu de la asistentul lui, dar nu eram încă sigur că vreau să joc. Era vorba de Querelle. Apoi m-a sunat cineva și mi-
a zis să aștept până vine Fassbinder la telefon ca să vorbească cu mine. Am stat așa cu telefonul în mână și el nu a mai venit. Mă rog, în cele din urmă am acceptat să joc în film, m-am dus la Berlin și într-o zi l-am întrebat pe asistentul lui: „de ce nu mai vorbit Fassbinder cu mine?” Iar el mi-a explicat că începuse să bea whiskey înainte și nu putea să vorbească cu mine. Și că Fassbinder e un om foarte timid. Iar când am început filmările, l-am întrebat: „cum vrei să joc?” „Doar joacă”, mi-a zis Fassbinder. Nu mi-a dat alte indicații. Și am jucat. Țin minte că am fost într-o noapte la el acasă, unde avea o colecție mare cu filmele mele. Era ca Tarantino într-un fel, aproape obsedat. Am fost chiar la un restaurant în Berlin cu el și cu gașca lui și, în timp ce mâncam, a chemat un chelner și i-a zis să aducă niște hârtii sau niște șervețele. Voia să facem pe loc niște contracte pentru încă patru filme în care să joc. Chiar avea totul stabilit și îmi explicase fiecare rol în parte. Doar că a murit la foarte scurt timp după aia și au picat toate acele filme. Îmi vine în cap o altă seară, în care eram cu el în mașină, conducea prin Berlin și ascultam Domenico Modugno. Îi plăcea la nebunie Modugno... Of, ce nopți erau și alea.

[Au trecut cele 30 de minute. Franco Nero zâmbește și își mută privirea înspre strada deasupra căreia vuiesc claxoanele Buzăului.] 
 

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK