Am găsit câteva lucruri excelente în Cazemata, romanul de debut al arhitectului Tudor Ganea, girat de Florin Iaru și de Marius Chivu (care l-au descoperit pe autor la un curs de creative writing și l-au încurajat să publice).

În primul rând, conceptul și atmosfera, brodate în jurul unei cazemate construite în Constanța în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. De ea se leagă în contemporaneitate o serie de enigme: morți misterioase, dispariții inexplicabile – plus zvonurile care întrețin și amplifică atmosfera, zvonuri care vorbesc de tuneluri legendare între cazemată și mare și de inși care le-ar cunoaște secretul (unul dintre ei, nu întâmplător, se numără printre cei uciși).

În al doilea rând, fluența poveștii și a stilului, amândouă remarcabile pentru un debutant. 

În al treilea rând, urechea lui Ganea pentru dialoguri. Cele mai bune secvențe narative sunt cele configurate prin dialogul sau monologul personajelor. Turul de forță la acest capitol apare în prima parte, într-o scenă la cârciumă în care un bărbat își poveștește cu înflorituri argotice performanțele sexuale, doar pentru a descoperi că partenera sa din urmă cu două nopți era moartă de trei luni. 

Pe scurt, cei care vor investi două ore în micul roman al lui Tudor Ganea nu vor fi păcăliți. 

Pe de altă parte, sunt și câteva lucruri care mi-au plăcut mai puțin. 

Principalul defect – unul structural, din care decurg mai toate celelalte – ține chiar de arhitectura cărții (no pun intended). 
Volumul e gândit ca un roman detectivistic. O arată morțile și întâmplările misterioase, trecutul întunecat și prezentul obscur al cazematei etc., dar și personajul unui polițist sub acoperire care încearcă să descâlcească firele. Tot ce avea de făcut Tudor Ganea era să respecte termenii acestei antiteze: partea rațională a investigației detectivistice vs. partea obscură, infiltrată, se pare, de supranatural, a lanțului de întâmplări din jurul cazematei.   
Existau trei soluții pentru a o duce cu bine la capăt:
1. varianta realistă: rezolvarea avea să expliciteze rațional miezul obscur (asta se întâmplă în majoritatea romanelor polițiste, dar nu-i obligatoriu); 
2. varianta mistică: rezolvarea avea să tulbure certitudinile detectivului privind realitatea; 
3. varianta fantastică: sfârșitul avea să prelungească, dincolo de ultima pagină, tensiunea dintre rațional și inexplicabil.

Din păcate, autorul a ales soluția no. 4, mult mai slabă: anume să anuleze foarte repede orice tensiune între cei doi termeni, optând pentru instaurarea neechivocă a miraculosului, adică pentru dizolvarea realismului în supranatural (nu vreau să spoileresc, dar este vorba de un fel de remake după Lostrița lui V. Voiculescu).
Prin urmare se întâmplă următoarele lucruri: 
- misterul se voalează (căci despre ce mister mai poate fi vorba într-o lume în care miraculosul este la ordinea zilei? e la fel de ridicol ca a vorbi de „extratereștri” în Războiul stelelor); 
- odată cu el, personajul detectivului devine inutil;  
- iar miraculosul, la rândul său, pe lângă că-i cam prea poetic pe unele secvențe, nu-i suficient de original sau de inventiv pentru a ține romanul: repertoriul i se epuizează rapid după primele zeci de pagini, tot ce urmează nemaidăugând universului supranatural nici o cărămidă utilă. O probează, printre altele, și detaliul că aceleași întâmplări – back story-ul „lostrițelor” - sunt povestite de două ori.

Făcând media între ce mi-a plăcut și ce nu: Cazemata nu e un must read (deși oferă momente agreabile), dar Tudor Ganea este cu siguranță un autor care trebuie urmărit.

Bonus 

„— Gata, Olube. S-a închis cercu’. Acu’ e rându’ tău.
— Borhot! Mai adu un rând la băieţii!
— Acum vin… Cinci beri?
— Cinci. Reci congel!
— Dă şi tu o ţigară.
— Ia de la Marinuş. Nu-l vezi că-i mort? Nici nu-şi dă seama. Iar s-a făcut praf.
— Marinuş! Marinuş!
— N-aude, bă… lasă-l în pace. Cine-l duce azi acasă? Îmi bag picioarele. Io l-am dus şi ieri, şi alaltăieri.
— Lasă-l, mă, aici, vorbim cu Borhot să-l lase să doarmă pe scaun. Şi aşa nu bagă mesele înăuntru după ce închide. E vară. E cald. Mai ia şi el aer. Numa’ să arunce o mână de sare pe el, să nu se strice până dimineaţă.
— Borhot!
— Ău!
— ’Ai încoa’ la fratele tău Olube. Să moară Roxana dacă nu-l laşi şi tu pe Marinuş să doarmă aici. Ia uite-l cum e.
— Păi, bă, nebunule, l-aş lăsa… da’ am treabă cu ştii tu cine.
— Să mori tu c-ai îmbârligat-o pe Delia.
— Taci, mă, mai încet. Păi, tu ce crezi? Că rămân blocat în labă ca voi? În seara asta-i Delia, acu’ două seri am cocardit-o pe Bunoaca… mâine-poimâine o pârâi şi pe sor-ta.
— ’Te-n gură de futălău.
— Au! Nu mai da, bă, aşa tare! Animalule! Mi-ai paradit umăru’. Şi-aşa am febră musculară de la cât am frecat sus pe turelă.
— Pân’ la urmă cin’ l-a găsit?
— Cică l-a văzut o femeie de la balcon în dimineaţa aia. Ciuguleau pescăruşii din el. Păi, pă lângă sânge, am frecat o groază şi după găinaţu’ de pescăruş. Cel mai al dracu’ e găinaţu’ de pescăruş. Zici că-i prenadez. A trebuit să-l râcâi cu şpaclu’. D-aia mă doare umăru’.
— Deci nu tu l-ai găsit, Borhot?
— Nu, fratele meu: n-auzi că o femeie dintr-un bloc de p-aci l-a văzut de dimineaţă? Ea a chemat poliţia. Io am ajuns târziu, după zece. Ştiţi că deschid abia după zece. Ajung aici: plin de poliţie, salvarea, alea, alea.
— Şi Liţoi? Îl luaseră deja?
— Îl luaseră. Vorbeau ăştia pân’ jur, că cine i-a dat omoru’ a fost sadic, tăticule. L-a tăiat pă faţă, pă piept, pă picioare, pă peste tot. Franjuri l-a făcut! Plus că au mai rupt şi pescăruşii din el. Mai bine că n-am văzut când l-au luat. Io doar am curăţat. P-ormă am dat declaraţie.”

Tudor Ganea, Cazemata, Editura Polirom, 2016

Foto main: detaliu copertă