Remix / Masculinitate

Ce mai înseamnă să fii bărbat

de Ionuț Sociu, ilustrații de Dan Ungureanu

Publicat pe 11 februarie 2019

V-ați renegociat în vreun fel în ultimii ani modelul de masculinitate cu care ați crescut? În ce momente ați simțit cel mai pregnant presiunea de a juca rolul de „bărbat”?

V-ați simțit în ultima vreme masculinitatea în pericol?

Acestea sunt întrebările pe care le-am adresat celor șapte invitați ai anchetei de față. Ideea mi-a venit citind cartea lui Grayson Perry, Evoluția bărbatului, apărută recent la Editura Vellant. Pornind de la întrebarea „ce înseamnă să fii bărbat în secolul XXI?”, artistul Grayson Perry explorează patru zone ale masculinității: puterea („cum domină bărbații o mare parte a lumii”), performance-ul („cum se îmbracă bărbații și cum își joacă rolul”), violența („cum recurg bărbații la infracțiuni și violență”) și emoția („cum se simt bărbații”).

Ideea de a vorbi despre masculinitate nu mai e una nouă. În presă, în mediile academice (în special în SUA) & pe rețelele sociale, subiectul e chestionat în diverse feluri, fiind vizate mai multe probleme întâlnite în rândul bărbaților: rata crescută a sinuciderilor, depresia, violența, influența mass-media și a culturii pop asupra identității masculine, lipsa de deschidere a bărbaților (și frica de a discuta despre problemele lor), tendința de a risca etc. 

Dacă revoluția industrială a întărit dominația masculină, astăzi, în epoca digitală, relația bărbaților cu munca e diferită. Trăim într-o lume în care comunicarea e mult mai importantă decât fabricarea unor lucruri. Imaginea bărbatului autoritar care face și drege ca să-și întrețină familia nu mai e una omniprezentă. Foarte mulți bărbați trec prin adultolescență și trăiesc la 30+ ca la 20+, context în care constrângerile care vin odată cu rolul masculin clasic ajung să pară anacronice. Referindu-se la acea viziune a masculinității din emisiuni ca Bear Grylls, unde bărbații învață să supraviețuiască în natură, Perry spune: „Aș vrea să văd dacă bărbații ăștia sunt în stare să găsească un apartament de închiriat accesibil în Londra sau o școală de stat decentă pentru copiii lor. Acestea sunt principalele abilități necesare pentru supraviețuire în secolul XXI.”

Apoi sunt rolurile cu care creștem în familie și la școală, și presiunile care vin odată cu ele. Jucăriile pe care le avem în copilărie, televiziunea, advertising-ul - toate astea contribuie la modelarea identității masculine. În același timp, ascensiunea feminismului e percepută de conservatori ca o subminare a masculinității și ca una dintre cauzele „efeminizării” bărbaților. Însă printr-o astfel de atitudine se ratează posibilitatea unui dialog fertil. „Când le vorbesc bărbaților despre masculinitate, am adesea sentimentul că le vorbesc peștilor despre apă. Bărbații trăiesc într-o lume modelată de bărbați, nu sunt capabili să conceapă o alternativă”, spune Grayson Perry.

Vlad Tăușance, jurnalist și specialist în comunicare

Obligat-forțat, renegociez în fiecare zi. Mă obligă vârsta, trag la patruzeci anul ăsta, dar și programarea speciei, pentru că am un băiat de un an și opt luni. Teoria zice că odată devenit tată, îți scade nivelul de testosteron și îți crește producția de oxitocină, iar asta te face mai puțin asertiv-agresiv și mai atașat de pui în general. Dacă adaug la asta dispariția unor stimuli – mediu de lucru competitiv, gașca de băiețeală și alcoolul repetitiv – aș putea zice că experimentez (cu) o masculinitate 2.0. 

În timp ce scriu textul ăsta mini-Tăușance aruncă cu chestii prin casă și-mi negociază, la rândul lui, atenția prin urlete și uși trântite. Acum trei ani m-aș fi enervat și aș fi plecat la bere pentru trei zile. Acum încălzesc pulpele pe care le-am gătit ieri. Fac parte dintr-o generație și dintr-o nișă socială care și-a lungit adolescența până spre treizeci de ani, iar asta ne-a întârziat adoptarea modelului masculin „clasic”: (cvasi)monogam-respectat social și profesional-rezolvator de probleme. Până la urmă, ne-a prins din urmă. Pe de altă parte, tot pe latura culturală, m-am „închinat” la modelul de mascul alfa ardelean de lume bună: interiorizat-(semi) agresiv-cinic-semidoct. Mi-am dat seama cât de fumată este direcția asta după ce „am scos” o fată în oraș și s-a oripilat când i-am deschis ușa taxiului. A fost clar că genul de personaj și genul de scenariu pe care le cultivasem aveau o audiență din ce în ce mai mică, așa că le-am abandonat. Nu brusc, dar ferm. 

Cred că masculinitatea mea a devenit mai flexibilă, cumva funcțională și modulară. Am lucrat și lucrez în proiecte în care sunt singurul coechipier de sex masculin. Nu mă deranjează și nici nu mă simt amenințat, încerc, pe cât pot, să fiu empatic și deschis. Sunt situații – momente de criză sau negocieri – în care rolul meu este să bat cu pumnul în masă și să deschid ușa cu erecția, să confirm stereotipuri. Dar sunt excepțiile, nu regula. Și știu că scurtăturile astea implică niște costuri care pot distruge relații și încrederea. 

Revenind la negocierile zilnice, mă lupt cu un pui de panică, mi se pare complicat să fii tată de băiat în anii ăștia. Încep să înțeleg niște lucruri pe care nu i le-am iertat până acum tatălui meu: tăcerile, lipsa de conectare, luptele interioare. Habar nu am cum și dacă o să reușesc să-i transmit copilului, la rândul meu, balanța corectă între succes și empatie, vulnerabilitate și conflict. Îmi văd, în oglinda-lupă a copilului, furiile și atuurile, nedumeririle și încăpățânările. Sunt însă sigur că o să mă ajute să le punem într-o oarecare ordine sau măcar în context.

Alexandru Potocean, actor

Ca să găsesc o definiție, mă uit rapid în DEX și aflu că „masculinitatea” e „ansamblul de trãsãturi care constituie specificul unui bărbat”, ceva asociat cu vigoare și virilitate. Cum m-am lovit eu de definiția asta în viața de zi cu zi?

Am avut noroc să cresc cu o mamă care se opunea într-un mod mai mult sau mai puțin explicit oricărui model de masculinitate patriarhal. Bine, ea nu folosea termenii ăștia, dar cam asta era ideea. Pe de altă parte, țin minte că, atunci când eram în gimnaziu, umilirea supremă era să-i spui unuia: „bă, femeio!". Te lovea fix în coaie, pentru că așa te-nvăţa tac-tu acasã: „Bă, tu tre' sã fii bărbat! Ce dracu esti așa slab? Zici cã esti muiere." Și tu, ca bărbat, nu voiai să fii slab. „Slab” fiind, în mintea lui tac-tu, ceva ce definește feminittatea, pe care el, în calitate de „Bărbat Adevărat”, o cunoștea și o înţelegea foarte bine.

Am crescut așadar cu modele diferite: pe de o parte, mama care imi vorbea despre vulnerabilitate și asumarea ei, despre cum femeia nu este un accesoriu al bărbatului și, pe de altă parte, era tata care venea să împământenească tot discursul ăsta despre cine și cum trebuie să fie un „bărbat”. Mai târziu, cînd am cuplat la ideile de stânga și feminism, am început să-mi explic ceea ce mama îmi spunea. Am înțeles că genul nu este ceva cu care te naști, este dictat de societatea în care crești și te dezvolți. Rolul de bărbat fiind un construct social, care ajunge să fie performat și reperformat.  Ce însemnă până la urmă să fii bărbat ? Să-ți asumi rolul de „stăpân al femeii”? De cap de familie?  Sau să-ți chestionezi toate lucrurile astea?
 
Sincer, mi se pare halucinant  faptul că, în contextul sistemului patriarhal de tip occidental, ne mai punem problema amenințării masculinității. Ne simțim amenințați ca „bărbați” de către ce? Și de către cine?  Asta e problema noastră? Parcă problema în societatea noastră non-egalitară era tocmai masculinitatea asta toxică. Păi, ce facem acum? Ne simţim ameninţaţi de dispariţia ei? A coborât matriarhatul din cer, peste noapte, și a dispărut patriarhatul? Eu n-am vazut așa ceva și nu văd niciun pericol.

Constantin Vică, filosof

Masculinitatea, ca orice gen, este fluidă. Da, uneori se vrea falnică, ca să fascineze, să atragă, alteori însă e doar băiețeală și băiatu’-mamii. Și alteori nu mai vezi granița cu feminitatea, care probabil nici nu există. A fi bărbat e doar una dintre artele care ar trebui să te salveze de sub dominația biologicului.

Cu fiecare an care trece, masculinitatea sporește ca o colecție de experimente. Mai degrabă artistice decât științifice. Chiar dacă am grup de control - cei care cred că e un datum, că ei s-au născut masculi, că nu sunt rezultatul unui (auto)poiesis, că nu contează fluxul și transferul intergenuri.

Am avut mai multe repere de masculinitate și, interesant, nu toți erau bărbați. Aceste repere au funcționat pozitiv sau negativ, m-au motivat să fiu mai bine sau să nu fiu așa. Aceste repere (nu le numesc modele, că doar nu fac artă realist-figurativă din viața mea) au fost acolo în persoană, niciodată nu am urmat vreun reper ficțional sau desprins din istoria filosofiei. Poate puțin Diogene cinicul. Și Marcello Mastroianni, când cobora el din tren în La città delle donne.

Nu cred că am simțit vreodată presiunea să fiu „bărbat” sau „non-bărbat”. Încerc să scap din orice schemă binară (dacă aș reuși și cu computerele, ar fi bine). Îmi plac numerele, dar nu cele naturale, ci cele între care există intervale infinite. Pe interval viața e mai spectaculoasă. Așa, din margine, te uiți și nu prea câștigi. 

Singurul pericol pe care-l văd pentru masculinitate, dar nu mă privește, este cel al discursurilor excesive, tribale și de identificare idolatră. Ca orice piață, piața discursurilor despre masculinitate e plină de farsori și falimentari. Aceștia amenință masculinitatea, nu respectul egal pentru persoane sau feminismul. Și nici educația sexuală sau principiile dreptății. Masculinitatea nu mai presupune sau nu se mai limitează la calul cavalerilor, nici la pater familias. E ceva ce rămâne continuu de explorat. Navigare necesse est.

Florin Lăzărescu, scriitor

Dintotdeauna am avut o problemă cu asumarea conștientă a unui model. Ceea ce cred că e o chestiune care ține de felul meu de a fi ca om, înainte de toate, poate și de „masculinitatea” mea, prin consecință. Sunt cam hater în privința asta, nu am înțeles niciodată de ce ai vrea să fii ca altcineva, să-i copiezi modul lui de a fi. Dacă mă gândesc bine, singurul model asumat și identificabil de masculinitate din viața mea a fost Winnetou, căpetenia apașă. Model pe care nu am reușit să-l urmez cum scrie la carte, probabil date fiind și condițiile neprielnice oferite de preeriile și de munții stâncoși din Moldova copilăriei mele, precum și o inexplicabilă reținere a societății românești în general față de viziunea apașă asupra existenței. 

Prin urmare, am păstrat limpede de la modelul meu de masculinitate doar un anume cult pentru prietenie și mândria reținută de a purta mereu plete. Motiv pentru care am fost considerat de-a lungul timpului un wannabe rocker, rebel fără cauză, haiduc sau dac. Iar cultul pentru prietenie și pletele nu mi le-am renegociat în ultima vreme. Ceea ce, dacă e să fiu cinstit, nu e cine știe ce dovadă de masculinitate. În fine, n-am resimțit niciodată o presiune care să reiasă direct din condiția mea de „bărbat”, de rolul masculin pe care trebuie să-l joc. Felul meu a fi e mai degrabă ghidat de ceea ce consider eu că definește condiția umană, indiferent de gen. Și da, dacă firele de păr care îmi mai cad ocazional sunt semne ale unui început de chelie, atunci înseamnă că masculinitatea mea de apaș e clar în pericol.

 

Mihai Duțescu, scriitor

Noi, ăștia care venim din Teleorman, avem ceva profund țărănesc – mă iertați că nici n-am început povestea și deja mă bălăcesc în locuri comune – ceva care la prima vedere ar putea fi numit „țărănie”, iar exponenții, subiecții, după caz, pot fi definiți lejer ca „țărani”. Și în sens bun, cumva arhaic, dar și în sens peiorativ. Drept urmare, nouă, ăstora din Teleorman, de la baza hărții, țărănia ne-a prins și bine, și rău, având o puternică influență și asupra masculinității și feminității. Gender neutral mi-e greu să cred că poate fi țărănia; e ceva suficient de invaziv, încât nu poate rămâne pe teren neutru, mai ales când vine vorba de chestiuni fundamentale, cum e identitatea de gen. 

Rămânând la masculinitate, haideți să ne închipuim cam în ce fel s-ar raporta un băiat din Teleorman la ideea de masculinitate. Cum crește, cu ce educație, cum ajunge bărbat, cu ce bagaj, cum evoluează, cât e de conservator în unele privințe și cât de deschis e în altele.

Strict în cazul meu, au fost câteva momente-cheie când peste identitatea mea s-a sedimentat de fiecare dată câte ceva, chestii fundamentale legate de viață, moarte, căsătorie, copii. Asta pentru că, așa cum probabil ați ghicit, majoritatea covârșitoare a celor care la naștere sunt înregistrați cu sex masculin și au cifrele 34 după data nașterii în CNP, adică majoritatea covârșitoare a băieților din Teleorman, vin cu acest model social la pachet, odată ieșiți din adolescență: casă, nevastă, copii. Rapid, fără prea multe discuții. Unii, nu puțini, mai dau greș – a fost și cazul meu, fiind și Taur pe deasupra – aplicând acest pattern socio-familial absolut peste tot, în orice împrejurare. Dar chiar și dacă dau greș, își revin repede, că sunt băieți deștepți.

Dincolo de modelul ăsta tradiționalist standard, ceva rol (minuscul, dar orișicât) a jucat și educația din afara familiei sau a micilor comunități. Educația de factură urbană, să zicem. Așa am reușit, de exemplu, să devin mai tolerant cu minoritățile de orice fel. Am un amic care mi-a povestit că, trăind el mai bine de zece ani în Austria, a simțit pe pielea lui cum e să fii minoritar – și mi-a zis că, de atunci, el e mult mai tolerant și cu etnicii maghiari din România, și cu romii, și cu orice alți minoritari, pentru că lor le e oricum mai greu decât celorlalți, fiind mai puțini, și de-aia au nevoie de drepturi suplimentare care pot părea excesive față de cele ale majorității. Cam ca atunci când ai mai mulți copii și, ca părinte, trebuie să ai uneori grijă mai mult de unul decât de altul, pentru că unii se descurcă mai bine singuri, alții nu; unii nu reușesc să se lege la șireturi până la 12 ani, alții în schimb reușesc să scrie propoziții după dictare la 4 ani. De aceea, resursele pe care le împarți nu trebuie să fie matematic egale, și cu atât mai puțin proporționale cu performanțele fiecăruia: iată, asta ar fi una din micile nuanțe la ideea tradițională de masculinitate cu care mă formasem. Și e o nuanță dobândită recent, pentru că a fost nevoie să mă maturizez destul de mult ca să o pot asimila. 

În rest, presiunea care apasă pe umerii masculului român, responsabilitățile familiale sau comunitare sau mai știu eu cum, sunt de fapt chestiuni extrem de negociabile din perspectiva multora – atât bărbați, cât și femei. Câți bărbați nu-și abandonează nevestele lăuze? Și câți n-o fac mângâiați cu compasiune pe cap de propriile mame, ori de propriile surori – ele însele cu familie, copii? Știu că aceste ultime gânduri sună senzaționalist, dar până una, alta, asta e România – o țară din Europa de Est în care e super simplu să fii bărbat. 

Andrei Măjeri, regizor

Masculinitatea și/sau feminitatea, la fel ca limbajul, hainele pe care le purtăm sau rudele pe care „trebuie” să le iubim ne sunt impuse atunci când suntem copii. Sunt un băiat singur la părinți, crescut într-o familie puternic matriarhală. Primul șoc real a fost să conștientizez că Dumnezeu e bărbat și are barbă. Mituri eronate inoculate de mic. Ce înseamnă să fii bărbat? – iată o întrebare care a planat tot timpul în jurul meu. Confundăm adesea masculinitatea cu a fi pe locul I, cu dominarea, cu puterea, cu dreptul decizional, ba chiar cu talentul autentic. 
 
În facultate, colegelor li se spunea că femeile nu pot fi regizoare și nouă, băieților, c-am fi în pericol în această epocă în care femeile se impun (asta apropo de „amenințarea” la adresa masculinității). În teatrul românesc, sunt din ce mai multe femei care fac teatru, și cele mai multe dintre spectacolele noastre bune și foarte bune sunt făcute de femei. 

În ceea ce mă privește, am interogat masculinitatea toxică în Moarte și reîncarnare într-un cowboy de Rodrigo Garcia, un spectacol cu distribuție integral feminină în care se vorbea despre masculinizarea impusă femeilor aflate în posturi de conducere, și am mai făcut-o recent în spectacolul Medea’s boys, unde șase actori s-au jucat cu contrastele feminin/masculin, interogând restricțiile de cod pe care ți le impun ele.  

Am învățat să-mi stabilesc limite și să-mi definesc eurile latente în funcție de context, asumându-mi firea scindată. Abia după 25 de ani am înțeles că masculinitatea e o haină pe care o îmbrac „dacă” vreau, și pe care o pot recroi, ba chiar ignora. Sunt liber să-mi aleg „personajul” în fiecare zi. Am învățat să apreciez asta la mine, dar și la ceilalți, ignorând „eroismul” asociat masculinității clasice.

Ștefan Botezatu, muzician

Îmi aduc aminte cum mi se spunea mie sau altor băieți să nu plângem „ca fetele” și cum să fim mai competitivi, că doar suntem bărbați, nu? În același timp, vedeam și cum fetelor li se zicea să nu joace fotbal și să nu se tundă scurt. Odată trebuia să-mi fie cusută o tăietură și, văzându-mă speriat, doctorița mi-a zis: „ei, ce atâta văicăreală, ce ești fetiță?” Lucru care m-a înfuriat atât  de tare, încât i-am dărâmat toate ustensilele și am strigat la ea „da, sunt fetiță!”. După care am fugit. 

Știam în sinea mea că răsturnasem întreaga paradigmă a lumii și că nu fusese un gest curajos acesta de „renegociere a masculinității”, dar nu îmi păsa. Dacă trebuie sa scap de cusut, sunt fetiță si gata. Deci pentru mine problema asta a presiunii din exterior s-a rezolvat de mult, pur și simplu am ignorat opiniile altora despre ceea ce ar trebui eu să fac sau să zic. 

Sunt abordat des de tipi care mă întreabă cum fac față faptului că iubita mea, cu care sunt deja de nouă ani, face fotografii nud pe care „le vede toată lumea”. Sau cum fac față faptului că ea e bisexuală și că noi avem o relație deschisă. Firește, unora li se pare ca ți-e lezată masculinitatea dacă iubita ta e cu un alt tip, altora li se pare ca ți-e lezată masculinitatea daca iubita ta e cu o altă tipă. Eu unul nu văd nicio legătură între gelozie și masculinitate, câtă vreme astea sunt chestii valabile atât pentru femei, cât și pentru bărbați.  

În rest, apar în viață situații în care ești pus într-o postură inferioară sau penibilă, dar nu m-aș repezi să afirm că mi-a fost periclitată masculinitatea, ci poate integritatea umană. Nici eu nu știu în ce constă masculinitatea mea. Pentru că cel mai mare inamic al masculinității mele am fost chiar eu. Și nu e nicio pierdere în asta. De mic, alegeam să mă împrietenesc cu băieții cei mai delicați, cei care salvau gândăcelul, în loc să-l strivească, cum făceau majoritatea băieților.  

Deci nu avea niciun rost să-mi cultiv „masculinitatea”, pentru că așa am mai multe șanse să întâlnesc oameni mult mai pe placul meu, în prezența cărora nu trebuie să fii mereu cu garda sus. Da, trăiesc într-o bulă confortabilă. Este o opțiune de supraviețuire. M-ar plictisi de moarte aceleași eterne discuții despre „cum l-am bătut pe ăla”, despre cum „i-am tras-o ăleia” și despre „ce mașină mi-am luat”.  

 

 

 

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK