Film / Festival

Ce să vezi la FFE: harta și teritoriul filmului european

De Alexandra Florescu

Publicat pe 10 mai 2024

Joi, 9 mai, a început la București cea de-a 28-a ediție a Festivalului Filmului European, o hartă cu 39 de lungmetraje de ficțiune, documentare și de animație și 2 calupuri de scurtmetraje britanice și croate pentru teritoriul cinematografiei europene de azi. Proiecțiile vor avea loc la Botoșani, Sibiu, Curtea de Argeș, Brașov (Centrul Cultural Reduta) și se va încheia la Chișinău în iunie.

Ca preambul, l-am provocat pe Cătălin Olaru, directorul artistic al festivalului, să intre într-un joc nedrept și să se pună în postura de a alege un singur film din selecție pe care să-l aibă la dispoziție dacă ar ajunge pe o insulă pustie: 

„Dacă m-aș trezi, nu se știe cum, pe o insulă pustie, aș regreta că am cu mine doar o tabletă, iar nu un televizor cu o diagonală cât de cât acceptabilă, dar neavând de ales, m-aș uita pe ea la Sweet Dreams, recompensat cu premiul pentru cea mai bună actriță la Locarno, propunerea Olandei la Oscarul pentru cel mai bun film străin. În primul rând că se petrece pe o insulă, deci mi-ar fi de folos și din perspectivă practică. Dat fiind că insula pe care m-aș afla ar fi pustie, n-aș avea pe cine să asupresc, spre deosebire de proprietarii de plantație din filmul Enei Sendijarević, după cum n-aș avea nici cu cine să glumesc sau să mă amuz. Filmul ar pica, deci, bine, căci e nu doar educativ, ci în același timp are un umor aparte, mai mereu sec, atunci când nu e negru.”

Din panoplia de filme din selecție, m-am oprit și eu la recomandările de mai jos pentru că nu știu dacă găseam alte trei filme mai diferite care să ofere o imagine mai clară a diversității de teme, registre și stilistici de explorat la cinema. 

Oamenii-sticlă/ Bottlemen/ Flašaroši

În regia Nemanja Vojinović (Serbia-Slovenia), Oamenii-sticlă este un documentar de 83 de minute despre viața și decăderea sortatorilor de sticle de plastic din fosta a doua cea mai toxică groapă de gunoi din Europa: Vinča, situată la mai puțin de 20 de kilometri de Belgrad. Spun „fosta” pentru că, în 2019, a fost modernizată și dotată cu echipamente de colectare și reciclare care reduc poluarea. Filmul surprinde perioada de dinainte, când bărbați cu veste reflectorizante jerpelite bântuiau prin kilometri de gunoaie ca să strângă sticlele de plastic și să-și facă „cota” de trimis la reciclat în camionete ticsite. Povestea se concentrează pe Yanika, „liderul de haită” al oamenilor-sticlă”, în momentul când începe să-și piardă autoritatea. Printr-o serie mai degrabă de vignete decât de narațiune cauzală, vedem tranziția de putere de la Yanika la Slavisa, apoi la un anume Steva Crocodilul, organizarea precară a muncii de zi cu zi, întreruptă de certuri, probleme cu familia, băute înghesuite până târziu în noapte sau scene banale de familie rromani din satul lui Yanika. Camera se infiltrează discret în viețile lor și distanța observațională, lipsa încercării de exhaustivitate etnografică sau de direcționare spre poveste feresc filmul de alunecarea în misery porn

Ce îl face spectaculos de văzut la cinema e construcția peisajului gropii de gunoi: o imagine saturată unde fiecare culoare de pe zecile de recipiente dintr-un cadru iese în evidență pe fundalul cerului clar-albastru, close-ups cu murdăria, praful și transpirația de pe fețele și mâinile personajelor, cadrele largi cu marea de gunoi peste care se agită mii de pescăruși flămânzi și un soundscape care combină huruitul mașinăriilor imense care deversează gunoiul cu țipetele cacofonice ale păsărilor. Pare ca un manifest anti-Instagram sau ca un exercițiu de bizarro-Instagram, unde deșeurile vieților noastre înfrumusețate cu filtre pe rețelele sociale formează un peisaj post-apocaliptic de o improbabilă (și amenințătoare) frumusețe. Iar estetizarea asta nu mi se pare o evitare a mesajului ecologic și social, ci, dimpotrivă, o îmbrăcare a realității în singurele filtre la care „ochii societății” mai reacționează. 

Clasa muncitoare ajunge în iad/ Working class goes to hell/ Radnička klasa ide u pakao

În regia Mladen Djordjević, co-producția Serbia, Grecia, Bulgaria, Muntenegru, Croația, România e o satiră socială despre demonii care prind viață când oamenii simpli sunt umiliți sistematic de sistemul corupt. Într-un orășel nenumit din Serbia, 9 muncitori au murit într-un incendiu la fabrică. Nimeni nu își asumă răspunderea, deși se suspectează că incendiul a fost provocat ca să înainteze proiectul de construire a unui incinerator „modern și ecologic” și a unui hotel, afaceri în care mai-marii orașului sunt toți băgați pentru profit. Câteva rude ale celor decedați formează o asociație ca să se lupte împotriva nedreptății, dar nu au pârghiile să schimbe ceva. Încet, dar sigur, aceștia cad în mrejele lui Miya, proaspăt ieșit din închisoare, care îi convinge mai întâi să facă ședințe de spiritism ca să comunice cu cei dragi, apoi să se lase în voia nenumitului „prinț alungat din ceruri” ca să le împlinească toate dorințele. Registrul filmului nu alunecă spre supranatural până la capăt, rămâne într-o zonă de dread și întunecime gri a vieții și a lumii unde personajele au parte numai de abuzuri și nedreptăți. 

Ce se întâmplă, de fapt, e că vedem dezlănțuirea pulsiunilor întunecate în comunitatea altfel creștin-religioasă: începe o dedare la violență, la preacurvie, la sexualitate, o citire paranoică de semne acolo unde nu sunt, o încredere proaspătă în cele ce li se cuvin și ura împotriva celor care îi împiedică să trăiască demn. Pe fundal se perindă tarele societății în realismul lor acut: prostituție, corupție, șantaj, violență domestică, sărăcie, alcoolism. Și totul explodează într-un revenge act colectiv, orgiastic, cu note de burlesc și de grotesc înecate în tonuri de roșu sângeriu, ca în nivelul unui purgatoriu foarte balcanic, menit, probabil, celor 1%. Umorul e firul care ține filmul bine ancorat în realitate, toate personajele rămân verosimile, tridimensionale, nu pioni într-o schemă satirică (o secvență memorabilă: în mijlocul ritualului satanist, când să taie găina de sacrificiu, pasărea scapă prin casă și toți aleargă goi s-o prindă, dărâmând oale și bibelouri). Până la urmă, închinarea la prințul întunericului e doar un pretext care scoate la iveală furia interioară. Clasa muncitoare a ajuns, deja, în iadul capitalist și asta poate naște monștri. 

Iman

Regizat de Kyriacos Tofarides și Corinna Avraamidou, filmul ilustrează „efectul fluture” într-un triptic de tragedie, melodramă și thriller. Cu o oarecare estetică și range de film de televiziune mai mult decât de film de cinema, a fost uimitor pentru mine cum, cu efecte simplisime, regizorii reușesc să spună trei povești atât de diferite și să atingă, din câteva tușe, subiecte sensibile precum rasismul, ura rasială, terorismul și fanatismul religios, masculinitatea toxică, dreptul la avort. Un inginer musulman e făcut țap ispășitor pentru prăbușirea unei clădiri și moartea a 7 oameni, acuzat de compania condusă chiar de socrul lui. Căsătorit cu o grecoaică cântăreață de operă, cu o fetiță și al doilea copil pe drum, viața i se întoarce complet pe dos. Într-o tabără de fanatici islamiști unde a ajuns de bunăvoie, tânăra Alina învață să se acomodeze la noua ei viață, dar, foarte repede, e trimisă într-o misiune sinucigașă în Cipru. Michelle, o adolescentă rebelă, se îndrăgostește de un bărbat abuzator care o lasă însărcinată și îi interzice să facă avort. 

Printre lucrurile care duc povestea mai departe, secvențe care dau ritm și adâncime: două fete care se dau cu ruj, dansează și cântă, într-o bucurie eliberatoare, ca epilog al vieților pe care au ales să și le sacrifice; doi îndrăgostiți se sărută și dansează pe stradă ca în cel mai frumos romance până dau peste o petrecere indiană unde bărbatul ia la pumni „imigranții” și îți amintești că era același care o umilea constant pe iubita lui; un musulman își învață fetița să se roage la moschee, apoi e nevoit să asiste de la distanță la botezul ei creștin. Împletitura dintre cele trei lumi se strânge doar într-un mare twist final, când o bătaie de aripă dintr-o familie frântă de corupție ieri provoacă o furtună de vinovății speculate de fanatici azi. În esență, e despre tragedia unei familii, în aparență, e un middlebrow entertaining

Întregul program al festivalului aici.

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK