Film / Ucraina

Cernobîl și „Chernobyl”. Serialul, muzeul & mărturiile

de Ioana Pelehatăi

Publicat pe 7 iunie 2019

„De ce să ne facem griji despre ceva ce n-o să se întâmple?”, întreabă un oficial sovietic în serialul Chernobyl, după procesul din urma dezastrului nuclear. „Ar trebui să ne scriem asta pe bancnote”, îi răspunde cercetătorul care a contribuit decisiv la gestionarea catastrofei.

Miniseria HBO-Sky Chernobyl a redeschis una dintre cele mai mari răni din istoria omenirii - tragicul accident provocat de explozia unui reactor al centralei nucleare V.I. Lenin din Cernobîl, Ucraina. La ora la care scriu, e cel mai bine cotat serial din toate timpurile printre spectatori - peste 100.000 l-au votat pe IMDB și are nota 9,7. Ca milioane de oameni din toată lumea, din Statele Unite până-n Rusia, am devorat serialul. A fost o obsesie. Dar nevoia mea de a ști tot ce se poate ști despre explozia reactorului de pe 26 aprilie 1986, ora 1:23, nu e nouă.  

Aveam mai puțin de un an când a explodat reactorul de la Cernobîl. Părinții mei, ca mai toți românii, habar n-au avut că nu e bine să mă scoată afară în zilele de după accident. Era în preajma lui 1 Mai, țara sărbătorea Ziua Muncii. Presa românească s-a sesizat la ordinele Partidului Comunist abia la o săptămână de la explozie, când situația devenise serioasă; autoritățile au sfătuit populația să spele fructele și legumele și să nu lase copiii prea mult pe-afară. Județele Iași, Suceava, Mureș, Cluj și Bucureștiul au fost principalele zone afectate. S-a dat iod copiilor, ca să-i apere de radiații. Apoi Steaua a devenit campioana Europei, pe 7 mai 1986, și știrile despre Cernobîl s-au stins.

„Scînteia”, 30 aprilie 1986, pagina 6. Imagine via MindcraftStories.ro

De-a lungul timpului, pe la TV sau din discuțiile celor mai mari decât mine, am auzit tot felul de lucruri despre Cernobîl. Că sovieticii au mințit cât au putut și au ascuns adevăratele consecințe, atât față de presa occidentală, cât și față de guvernele „statelor prietene” din blocul socialist. Că la Cernobîl se nasc copii morți și animale mutante. Că în 1986 mulți au aflat mai întâi de la postul de radio Europa Liberă, interzis de sistem, ce s-a întâmplat peste graniță, în Ucraina. În copilărie am trecut granița aia de cel puțin cinci ori, fără să știu că ororile despre care auzeam s-ar fi petrecut la câteva sute de kilometri mai la est de satul bunicului meu patern.

Am mai trecut o dată granița Ucrainei primăvara asta, cu o săptămână înainte de comemorarea accidentului de la Cernobîl. N-am ajuns până acolo, deși orașul e la doar 100 de kilometri de capitală. La Kiev, însă, am fost la Muzeul Cernobîlului. Încă nu apăruse serialul HBO, dar aveam în bagajul emoțional lectura cărții Svetlanei Aleksievici, laureata Premiului Nobel pentru Literatură în 2015 - Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale Supraviețuitorilor. N-aș fi înțeles complet muzeul fără carte, iar serialul, oricât de bine realizat, nu m-ar fi mișcat la fel de mult fără să fi văzut la muzeu uniformele pompierilor salvatori sau carnetul de partid al lui Diatlov, considerat principalul vinovat de la Cernobîl.

Hai într-un tur virtual al muzeului: o să vorbim despre serial, despre cărți, despre istorie și despre fascinația față de dezastru.

Intrarea în Muzeul Cernobîlului

Pe o străduță din zona turistică a Kievului, într-o casă cu etaj, se află Muzeul Cernobîlului. Nu l-ai ghici, fără ajutorul unei hărți sau al unei liste de chestii de văzut în capitala Ucrainei. Strada se face dintr-o piață amplă, care adăpostește o roată mare. Alăturarea mă frapează: una dintre cele mai celebre imagini cu Prîpeatul, orașul mort din Zona de Excluziune, e cea cu roata mare, colorată, din parcul de distracții.

Piața Kontraktova din Kiev, în schimb, e cât se poate de vie până târziu în noapte. Adolescenții se dau cu placa, se vând cafele, înghețată și hotdogi, iar setea de bere și alte alcooluri e adăstată de nonstop-ul din piață. Nimic nu anunță muzeul morții, aflat la câteva sute de metri mai încolo.

Roata Mare din Kiev vs. Roata Mare din Prîpeat


Muzeul e dat de gol de cele trei mașini și tancul parcate în față, folosite de lichidatori în Zona de Excluziune radioactivă din jurul Cernobîlului. Pe tanc cineva a desenat o inimioară. În stânga intrării în muzeu, a cărui clădire a fost donată statului în 1992 de către Garda Națională a Pompierilor, e o statuie cu o Madonnă cu pruncul, înconjurată de flori îmbobocite.

Biletul la muzeu costă trei lei. Are trei încăperi cu totul, dar asta nu spune nimic despre rollercoaster-ul emoțional în care te îmbarci când intri și dai play ghidului audio. De fapt, începe încă de când urci scările spre camerele cu exponate, scufundate într-un semiîntuneric prevestitor. Pe scări e pictat un pom al cunoașterii, ramuri negre cu mere roșii; deasupra capului atârnă plăcuțele de la intrarea în 40+ de localități din Zona de Excluziune; și niște pești colorați, motiv popular ucrainean, care aici amintește de otrăvirea naturii la Cernobîl.

La 36 de ore de la producerea exploziei reactorului 4 al centralei nucleare de la Cernobîl, au început evacuările: în total, peste 116.000 de oameni au fost evacuați din localitățile aflate în Zona contaminată. Astăzi, Zona are 2.600 de kilometri pătrați - ca idee, de vreo 11 ori cât Bucureștiul.

Efortul autorităților sovietice de a atenua efectele dezastrului a fost uriaș. În total, se estimează că a costat circa 18 miliarde de ruble și că a implicat peste 500.000 de „lichidatori”, adică soldați, pompieri, medici, țărani, tractoriști și alți salvatori, care au evacuat populația, au ucis animalele din zona contaminată și au ajutat la sigilarea reactorului distrus. În primii ani, doctorii au examinat 900.000 de oameni din Ucraina, ca să vadă care au fost efectele asupra sănătății. Sovieticii au trimis mii de monitoare de radiații în toată lumea, ca să înțeleagă cum se extinde norul toxic.

Din serial, zic unii critici, nu reiese asta, ci doar o imagine caricaturală a URSS-ului ca sistem represiv, malefic. Deși sovieticii au fost cu siguranță duplicitari și au ascuns proporțiile dezastrului de presa occidentală, nu se poate spune că au stat cu mâinile în sân. Nici creatorul serialului, Craig Mazin, nu și-a propus vreodată să pună dezastrul doar în seama incompetenței Uniunii Sovietice, pentru că i s-ar fi părut nedrept, după cum explică în podcastul care acompaniază Chernobyl. În mod paradoxal, spune el, doar URSS-ul, cu uriașa sa forță de a mobiliza milioane de oameni, ar fi avut resursele să remedieze efectul unei tragedii de asemenea proporții.

Camera inginerilor și a salvatorilor

Femeia care păzește intrarea în muzeul propriu-zis te îndeamnă sever către punctele turului audio marcate pe exponate. Primul e ceasul din camera de control, înghețat la 1:23. Îngheț și eu sub el, așa cum mi se întâmplă mereu, când simt până-n măduva oaselor că mă aflu în prezența fizică a istoriei și a tragediei. Ceasul e încadrat de un costum anti-radiații și o uniformă de pompier, care se apleacă amenințător, spânzurate deasupra capetelor vizitatorilor.

Una dintre cele mai tulburătoare povești din serial e cea a soției pompierului care pleacă de acasă spre explozia de la centrală, deși nu era pe tură. Acesta absoarbe radiații care s-ar stinge abia în 5.600 de ani - o săptămână mai târziu e îngropat în sicriu de plumb, pentru că e încă prea radioactiv. Înainte ca el să moară, soția lui se strecoară prin spitale și minte ca să ajungă la el o ultimă dată. E însărcinată cu o fetiță care va muri la patru ore după naștere, pentru că a absorbit radiațiile care ar fi ucis-o pe mamă.

Jessie Buckley, în rolul Liudmilei Ignatenco, soția pompierului decedat. Fotografie via HBO.com

Cu personajul real din spatele poveștii a stat de vorbă Svetlana Aleksievici. E unul dintre cele peste 500 de interviuri din cartea ei despre Cernobîl, cu familiile victimelor, lichidatori care au supraviețuit și oameni care locuiesc, în continuare, în Zona radioactivă. În original, cartea se numește Rugăciune pentru Cernobîl: O cronică a viitorului. La momentul producerii accidentului Aleksievici era ziaristă la Minsk.

Luni mai târziu, când văd serialul produs de HBO, nu pot să nu mă gândesc că personajul jucat de Emily Watson, cercetătoarea bielorusă Ulana Khomiuk, a fost parțial inspirat de Aleksievici. Khomiuk nu a existat în realitate, ci, conform creatorilor serialului, reprezintă sutele de cercetători care l-au sprijinit pe academicianul Valerii Legasov în diseminarea adevărului despre explozia de la Cernobîl.

Criticii au scris că n-ar fi putut exista un personaj atât de „obraznic” precum Khomiuk, care le știe pe toate dinaintea celor de la reactor și ajunge chiar până la Gorbaciov. Dar există în serial, pentru că Craig Mazin, creatorul său și-a dorit un personaj care să reflecte că femeile sovietice erau încurajate să participe la viața științifică.

Când Aleksievici a început să intervieveze femeile și bărbații care au supraviețuit Cernobîlului, a constatat că cei cu care stătea de vorbă nu aveau un discurs „oficial”, dictat de Partid, ca să explice ce au trăit. Nu erau pe-atunci filme, cântece sau cărți despre tragedie. Era un vid. Oamenii se aflau într-un viitor post-dezastru, pe care nimeni n-ar fi fost în stare să-l prevadă. În Dezastrul de la Cernobîl, Aleksievici scrie despre diferența dintre război și catastrofă.

„Tot ce știm despre grozăvenii și frică este în cea mai mare parte legat de război. Gulagul stalinist și Auschwitz sunt achiziții noi ale răului. Istoria a fost mereu o istorie a războaielor și a comandanților de oști și războiul a apărut, ca să spunem așa, ca o măsură a oribilului. De aceea oamenii amestecă noțiunile de război și catastrofă. La Cernobîl vedem parcă toate semnele unui război: mulți soldați, evacuare, locuințe părăsite. A fost tulburat mersul vieții. Informația despre Cernobîl din ziare e plină de cuvinte de proveniență militară: atom, explozie, eroi. Și asta îngreunează receptarea faptului că ne aflăm într-o istorie nouă. A început istoria catastrofelor. Dar omul nu vrea să se gândească la asta, pentru că niciodată n-o să vrea s-o facă, se ascunde în spatele lucrurilor pe care le cunoaște. În spatele trecutului. Până și monumentele eroilor de la Cernobîl seamănă cu cele ale militarilor.”

Muzeul Cernobîlului e, de fapt, un muzeu al viitorului văzut din trecut. Un pic mai departe de ceasul înghețat la ora exploziei, o clasă de copii se joacă cu macheta centralei: apasă pe butoane ca să se ridice pilonii de control ai reactorului, fac ochii mari când se aprind luminițele care indică circuitul apei în sistem, văd cum se produce energia nucleară. Aștept să plece și mă joc și eu. E fascinantă macheta monstrului brutalist de la Cernobîl, dar fizica din spatele accidentului o s-o înțeleg (cât de cât) abia din ultima parte a miniseriei HBO.

Într-o secvență dramatică, cu iz de proces din filmele de la Hollywood, fizicianul Valerii Legasov explică unui complet de judecată ce s-a întâmplat. E tribunalul care îi va fi condamnat atunci pe vinovații „oficiali”, țapii ispășitori ai dezastrului de la Cernobîl: Anatoli Diatlov, inginerul șef adjunct al centralei, Victor Briukhanov, directorul, și Nikolai Fomin, inginerul șef.

Toți au primit 10 ani: Briukhanov la închisoare, ceilalți doi, muncă silnică. Fomin a încercat să se sinucidă chiar în timpul procesului și apoi după condamnare, așa că i-au redus sentința și l-au băgat la sanatoriu. Briukhanov a ispășit doar cinci ani. Diatlov a fost amnistiat în 1990 și a murit în 1995, susținând că dezastrul nu a fost provocat de erori umane, ci de construcția defectuoasă a reactorului.

Sunt toți în camera asta: și ei, „vinovații”, și oamenii de știință, și cei trei ingineri care s-au scufundat în bazinele cu apă contaminată ale reactorului, împiedicând astfel o explozie și mai puternică. Se înșiră în fața ochilor vizitatorului de muzeu cu tot ce-a rămas din ei. Scrisori în care se disculpă, medalii, ochelari fără rame, un ceas fără curea, uniforme cu decorații, ștergare, documente oficiale. În vitrinele muzeului, spre deosebire de serialul HBO, nu poartă etichete cu „vinovat” sau „erou”.

Pe un ecran rulează două scurte documentare: unul de la inaugurarea centralei de la Cernobîl, plin de avânt muncitoresc și bărbați zâmbitori în halate albe, care lucrează la recoltarea uriașei forțe a atomului; al doilea de la închiderea reactorului 2, în urma unui incendiu în 1991. Aceleași halate albe, care amintesc de alimentarele vremii, acoperă acum corpuri sleite de oboseală. Tristețea e atât de palpabilă încât poți să vezi bărbați sovietici lăcrimând.

Pe un alt perete, o dioramă spectaculoasă în 3D îți dă măsura acelor lacrimi. Vezi la început centrala nouă, imaculată, iar apoi, cu încetinitorul, cataclismul și distrugerea ulterioară a mândriei statului sovietic. Peretele negru, fundalul dioramei, e decorat cu numele tuturor regiunilor din care au provenit salvatorii de la Cernobîl: din Crimeea până-n Siberia, din Moldova până-n Bielorusia.

Într-un interviu acordat Europa Liberă, un fost lichidator, din Cahul, Republica Moldova, povestește plângând: „Mi-am pierdut sănătatea. Cui mai trebuiesc eu acum? (...) Degeaba o murit lumea acolo, degeaba!” „Pentru care patrie v-ați dus acolo?”, îl  întreabă reporterul. „Pentru aia care nu mai este.”

Toate imaginile din galeria de mai sus au fost realizate de fotograful Igor Kostin, pentru agenția Corbis, între aprilie 1986 și vara lui 1991. Via The Guardian.


Poveștile absurd-tragice ale salvatorilor se pot întrezări în episoadele 3 și 4 ale serialului HBO. Mulți dintre ei pentru prima dată cu arma-n mână, îmbibați în vodcă de superiori (cărora Partidul le-a zis că tăria îi va apăra de radiații, deci trebuie să bea în continuu), cu promisiuni că vor primi niște sute de ruble. Cu inima strânsă când apasă pe trăgaci să ucidă animalele din Zona contaminată.

Sunt crâncene imaginile din serial, dar, prin simplul fapt că în cartea lui Aleksievici sunt sute de astfel de povești, Chernobyl pălește în fața sursei de inspirație. Autoarea bielorusă a stat de vorbă cu bătrânii care au refuzat să plece din Pripyat chiar și după ce soldații le uciseseră animalele care le asigurau hrana. Cu soldatul care a împușcat toate animalele pe care le găsește în Zonă, dar în fața cailor s-a oprit și a plâns, incapabil să tragă. Cu lichidatorii cărora li se oferea mâncare contaminată în Zonă - „nu ni se aducea carne, ci adevărate deșeuri radioactive”.

Alții se hrăneau cu pește prins în râul radioactiv de la Cernobîl, pentru că ignorau ordinele superiorilor, nu înțelegeau ce-i aia „radioactiv”. O bătrână povestește că și-a apărat cu propriul trup pisoiul de gloanțele soldaților, spunându-le că e ultimul suflet care i-a rămas în Zonă.

Pomul Cunoașterii. Camera cercetătorilor

Înainte de serialul Chernobyl, primul loc în care pot să mă uit în ochii evacuaților și victimelor de la Cernobîl e holul dintre primele două încăperi ale muzeului. E acolo o metaforă tangibilă: un copac care răsare dintr-un pătuț de copil, împodobit cu imagini recuperate din Zonă, fotografii de nuntă, poze de familie, icoane. Pe fundal, imaginea unei case țărănești abandonate. Pe jos, alte poze, iar printre ele, mere roșii.

Ramurile copacului par să se extindă și în camera alăturată, unde, în semiîntuneric, pe jos se întinde harta întregii zone afectate de radioactivitate. În față, un colaj de imagini cu viața cotidiană în satele de lângă Cernobîl înainte de dezastru, dar și cu interioare de școli, apartamente, restaurante, abandonate în clipa evacuării și înghețate în timp. În centru stă un portret alb-negru al unei babușka, în privirea căreia pare să se ascundă hăul reactorului explodat.

Pomul Cunoașterii
Harta Zonei

E un muzeu al unei povești uriașe, spusă prin detalii care înainte de dezastru erau banale obiecte de zi cu zi. O plăcuță cu nume de stradă. Un telefon militar. Eprubetele și microscoapele oamenilor de știință. La fel, și serialul HBO impresionează prin atenția la detalii. Spre deosebire de unii critici din vest, mulți spectatori ruși ai serialului zic că redă foarte veridic lumea sovietică, demult apusă. Craig Mazin spune în podcastul serialului că i-a fost relativ ușor să găsească uniforme, căști de protecție, jucării și toate cele trebuincioase, datorită uniformității impuse de regimul sovietic designului de produse de consum. „Dacă am nevoie de o cască de miner, există o singură cască de miner”.

Atenția la detalii i-a impresionat pe spectatorii ex-sovietici. Pentru unii dintre ei, Chernobyl are altă miză decât pentru occidentali. Caută să vadă dacă vesticii au reflectat corect locurile și vremurile lor, sau le-au caricaturizat, ca de obicei. Scenografia serialului a fost o ocazie să redeschidă conversații cu părinții sau copiii lor, despre o parte ascunsă a istoriei. Un transnistrean emigrat în America și-a recunoscut tatăl printre lichidatorii din serial. Acesta refuzase până atunci să-i vorbească despre munca sa la Cernobîl.

După cum era de așteptat, oficialii ruși s-au supărat pe HBO. Au acuzat compania de propagandă pro-americană. Un prezentator al postului național de televiziune, de pildă, a glumit că din serial „mai lipsesc doar urșii și acordeoanele”, ca stereotipizarea să fie completă. Un post TV a anunțat deja că Moscova va produce propria versiune a evenimentelor. Premisa pe care se bazează filmul e că un agent CIA s-a infiltrat în centrala nucleară, pentru a sabota puterea sovietică, și a sfârșit prin a provoca explozia.

În încăperea de muzeu în care mă aflu nu e loc de conspirații. Înrămată pe un perete stă prima știre din presa occidentală despre explozia reactorului 4 - toată prima pagină a ediției New York Times din 28 aprilie 1986. Între timp, în presa românească apărea pe 29 aprilie doar o scurtă știre pe subiect la TVR, iar pe 30 câteva rânduri preluate de la agenția sovietică de știri, în ziarul Scînteia. În România nu se înregistraseră anomalii ale nivelurilor de radioactivitate, expediau cotidianele știrea.

În Ucraina și Bielorusia, însă, adevărul era imposibil de ascuns. În camera în care mă aflu, mărginită de uniforme de medici, chimiști și fizicieni, aflu povestea Pădurii Roșii, care i-a apărat pe oamenii din zonă de radiații chiar mai mari decât cele la care au fost expuși. În momentul exploziei reactorului, pinii din pădurea care înconjura centrala s-au înroșit de la radiații, le-au absorbit și au murit pe loc. Astăzi, când încălzirea globală aduce veri extrem de aride în Ucraina, noua pădure de la Cernobîl ia des foc, iar copacii arși elimină radioactivitatea în aer. Cernobîlul, spune Kate Brown, cercetătoare în istoria dezastrului, „e ca un zombi, ne revizitează acum.”

Un zombi e și fetusul de porc cu două trunchiuri, produs al radioactivității din Zonă. A fost conservat de biologii care lucrau acolo și e expus în una dintre vitrinele muzeului. Încă nu știm tot adevărul despre mutațiile genetice pe care le suferă natura acolo, dar serialul Chernobyl ne dă o idee despre minciuni.

„Care e prețul minciunilor? Nu e că le-am confunda cu adevărul. Adevăratul pericol e că, dacă auzim destule minciuni, n-o să mai recunoaștem deloc adevărul.”

Sunt cuvintele eroului din serialul HBO, Valerii Legasov, jucat de Jared Harris. Prin personajul său, Craig Mazin, creatorul producției, spune că a venit să umple vidul de informație despre Cernobîl cu adevăruri. Pare că-i răspunde Svetlanei Aleksievici, care, în propria scurtă biografie, scrie:

„Blestematele întrebări rusești: ce e de făcut și cine e de vină? Revoluția, gulagurile, al Doilea Război Mondial, războiul sovietico-afgan ascuns de oameni, căderea marelui imperiu, prăbușirea uriașului tărâm socialist, pământul utopie, iar acum, o provocare de dimensiuni cosmice – Cernobîl. E o provocare pentru toate creaturile vii de pe Pământ. Asta ne e istoria.”

Camera de control

În ultima și cea mai amplă cameră a Muzeului Cernobîlului de la Kiev, ghidul audio amuțește și te lasă să absorbi tot ce vezi. În centru, pe jos, e reprezentat nucleul reactorului însuși, cu tijele de siguranță sub formă de scaune. Deasupra nucleului stă un baldachin aurit, ca un altar de biserică, de care e agățată o barcă. În barcă, jucării de copil. La intrarea în altar, o icoană de-a stânga ușii, un costum anti-radiații de-a dreapta. În ușă, semnul de radioactivitate.

Pe peretele din spate, panourile de control ale reactorului, care se aprind haotic în serial, în pragul exploziei. Doar că aici nu au LED-uri și indicative nucleare, ci poze de copii. Sunt copiii uciși, îmbolnăviți sau dezrădăcinați de Cernobîl. Printre panourile-memorial, un semn de circulație, „Atenție, școală!”, jucării, o trotinetă. Majoritatea sunt copii doar un pic mai mari decât mine în 1986. Încerc să-i privesc pe toți în ochi, pe cât mai mulți. Mai sunt și alți vizitatori în sală, dar e o liniște de cavou. Plânsul mă scoate din muzeu.

Epilog

Au curs deja mulți pixeli pe tema serialului Chernobyl, iar despre dezastrul din 1986 există zeci, dacă nu sute de mii de pagini scrise. S-a spus că serialul supra-simplifică povestea, pentru că, deși e hollywoodian, o spune în stil „sovietic”, adică concentrându-se asupra „marilor bărbați” (și o femeie) care au scris istoria.

Unii critici au înfierat eroizarea lui Lergasov și transformarea lui în whistleblower. Personajul real a fost, totuși, un om al partidului care a promovat ideea că eroarea umană a provocat dezastrul, nu construcția reactorului. În contrapunct, inginerul-șef adjunct Diatlov e portretizat drept singurul vinovat, chitit pe promovare pe linie profesională și dispus să-și distrugă propria centrală pentru asta.

Alții au remarcat inadvertențele științifice din serial: minerii n-ar fi lucrat în veci în pielea goală, ca în serial. Victimele radiațiilor nu ar fi avut de ce sângereze. Prăbușirea elicopterului asupra reactorului a avut loc la câteva luni, nu zile, după explozie.

Sunt limitele ficționalizării, care, prin însăși natura ei, nu poate să redea istoria. Chernobyl e o poveste care face ce știu poveștile să facă de mii de ani - traduce adevărul prin metafore și simboluri. La urma urmei, discursul muzeal e, la rândul lui, o altă ficțiune, construită din alegerea obiectelor expuse, iluminare și textele care acompaniază expoziția.

Și despre Svetlana Aleksievici s-a scris că ar crea mituri, în loc să redea adevărul istoric nedenaturat, așa cum pretinde. Sigur, e important să fim conștienți de cine scrie ficțiunea sau mitul, cine se bate cu pumnii în piept că deține tot adevărul și care e miza fiecăruia în toată povestea.

Despre Chernobyl, istoricul Kate Brown spune că avem tendința să povestim catastrofele ca și cum ar avea început și sfârșit. „Acum că s-a terminat cu accidentul, putem să trecem mai departe. Am rezolvat problema. (...) E o poveste care ne dă forță, pentru că ne place să credem că nu suntem împinși de puteri pe care nu le înțelegem. (...) Să crezi că povestea continuă la nesfârșit și nu se termină, de fapt, niciodată, nu-i prea nobil.”

Povestea, dincolo de muzee, filme și cărți, continuă și azi, când sfârșitul planetei pare să fie din ce în ce mai aproape. Brown explică popularitatea serialului prin faptul că se vorbește mult acum despre folosirea energiei nucleare ca soluție la schimbarea de climă, iar Cernobîlul e adus în discuție și de cei pro și de cei contra atomului.

Realitatea e că nu știm să spunem povestea mai departe, iar asta ne terifiază. Încă nu știm ce ne umblă prin corpuri, în urma dezastrului de la Cernobîl. Înghețăm de groază la gândul că am putea fi și noi printre milioanele de voci anonime lăsate în urmă de o catastrofă mai mare, chiar, decât cea nucleară. Dar, ca să supraviețuim, povestim. Încercăm să înțelegem tragedia și oamenii ei, în speranța că vom evita ce ne așteaptă.

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK