Actual

Ce se întâmplă cu Ucraina?

de Ioana Pelehatăi

Am fost la Kiev în săptămâna dinaintea alegerilor prezidențiale din Ucraina, ca să înțeleg ce e cu identitatea națională și naționalismul la vecinii noștri - și ai Rusiei lui Putin.

„Slavă Ucrainei! Eroilor, slavă!”

E greu să urmărești dezbaterea prezidențială de la Kiev de pe Stadionul Olimpic, fără să pleci cu astea patru cuvinte răsunându-ți în urechi. Sunt scandarea Maidanului, revoluția sângeroasă din capitala Ucrainei, care în 2014 a dat jos un președinte pro-rus, ca să aducă țara mai aproape de Europa.

Vineri, pe 19 aprilie 2019, la mai bine de cinci ani de la Maidanul pe care au murit cel puțin 104 oameni, Ucraina mai are două zile până-și alege iarăși un președinte. Variantele sunt Volodimir Zelenski, star într-un serial în care joacă taman președintele Ucrainei, și Petro Poroșenco, actualul lider al țării.

Străzile din jurul arenei olimpice de la Kiev sunt blocate pentru mașini și pline de jandarmi. Se scurg pe lângă mine grupuri de spectatori ai dezbaterii, care discută aprins pronosticurile votului - Zelenski e de departe favorit. Trec prin trei filtre de pază, intru pe stadion și văd o mare bleu-galbenă, culorile naționale ale Ucrainei. Pe gazon se dă lupta. Cele două grupări de susținători ai candidaților sunt despărțite de un gard metalic și un rând de jandarmi.

Glasurile celor 22.000 de participanți la dezbaterea prezidențială îmi răsună în stomac, când îl huiduie pe candidatul din tabăra adversă. „Rușine! Rușine!” De pe scenă, candidații se ironizează și se acuză reciproc. Adevărata dezbatere ar fi urmat să aibă loc la TV, după stadion, dar Zelenski nu s-a prezentat. Chiulise și la prima întâlnire cu contracandidatul, programată pentru 14 aprilie. Pe stadion, Poroșenco a zis despre adversarul său că e „doar un ambalaj frumos și colorat de dulciuri, în care toată lumea poate să găsească ce vrea”.

Zelenski se autointitulează „un om simplu, care a venit să distrugă sistemul ăsta.” La cei 41 de ani ai lui, candidatul cu cele mai mari șanse să câștige e milionar în dolari. Făcuți din cariera de comediant, spune el. Mai e și prieten cu Igor Kolomoiski, oligarh rus, miliardar, care deține postul de televiziune unde se difuzează Slujitorul poporului, serialul lui Zelenski. E de departe favorit în sondaje - după ce a câștigat primul tur de scrutin cu 30% din voturi, sondajele îl plasează la 70% pentru turul doi.

Poroșenco (53 de ani) e milionar și el, proprietar de post TV și îmbogățit din bomboanele care aproape-i poartă numele (ROSHEN e varianta ucraineană a bomboanelor moldovenești Bucuria). Practic, duminică Ucraina are de ales între doi oameni foarte bogați, care pretind că înțeleg problemele unui popor al cărui salariu mediu în martie 2019 era de 347 de euro.

Desfășurarea de forțe a lui Poroșenco e impresionantă - și-a adus susținători cu autocare, să umple jumătatea lui de gazon. Însă se va dovedi degeaba: Zelenski urmează să câștige fără drept de apel duminică, cu peste 73% din voturi. Înainte de alegeri, mai mulți experți au avertizat cu privire la posibilele simpatii pro-ruse ale lui Zelenski.

Succesul lui Zelenski se explică ușor prin serialul în care joacă un profesor de istorie care ajunge aproape peste noapte președintele țării. Slujitorul poporului, disponibil și la noi, pe Netflix, ți-l arată pe președintele Holoborodko cum înfrânge corupția, reunește țara, face economia Ucrainei să fie invidiată de Europa la Bruxelles și achită datoria externă. Serialul nu menționează nimic despre Rusia, nici despre invazia Crimeei și a Donbasului. Războiul pur și simplu nu există. E drept că, la scurt timp după ce a fost ales, Zelenski a spus că Putin îi e dușman, deși de-a lungul timpului declarațiile sale despre Rusia au fost contradictorii.

Pe stadion, cu două zile înaintea alegerilor, nu s-a discutat despre Rusia. Corupția, problema care-i macină cel mai tare pe ucraineni, a apărut în discursurile candidaților doar ca un cuvânt cu rezonanță, care agită spiritele, fără să fie prezentate soluții aplicate sau strategii de eradicare. Un observator imparțial la tirul de ironii și lozinci demagogice de pe stadion ar zice că singura diferență dintre cei doi candidați e limba pe care o vorbesc. Actualul președinte și-a ținut discursurile în ucraineană, singura limbă oficială a țării. Susținătorii lui l-au huiduit prompt pe Zelenski, care a vorbit rusă de la prezidiu.

Limba e un subiect extrem de politizat în Ucraina. Anton Semijenco, jurnalist freelance, și Jenia Oleniuc, ilustratoare, ambii pe la 30 de ani, îmi spun că în capitală nu e o problemă dacă vorbești rusă sau ucraineană, mai ales printre tineri, care le înțeleg pe ambele.

Dar nu așa stau lucrurile în țară. În vestul și sudul Ucrainei, riști să enervezi grav interlocutorul dacă îi vorbești pe rusește, îmi spune Anton. A fost dintotdeauna așa, dar cu-atât mai mult după Maidan și mai ales după invadarea Donbasului și a Crimeei - rusa e văzută drept limba dușmanului. În 2017, Ucraina a interzis complet importul de cărți din Rusia, deși alcătuiau 60% din vânzări, și a impus cote de conținut radio și TV în limba națională. În caz că trăiești cu impresia că cele două limbi sunt identice, trebuie să ții cont de faptul că mai mult de o treime dintre cuvintele din ucraineană diferă de cele rusești - o diferență asemănătoare cu cea dintre franceză și portugheză.

Faptul că Zelenski a vorbit în rusă la „dezbaterea” de pe stadion a fost interpretat drept semn de posibilă trădare. „O să ne vândă ca Yanukovici”, președintele pro-rus dat jos de Maidan, mi-a spus Gheorghii, un bărbat la 50 de ani. L-am prins în timp ce se întorcea la unul dintre autocarele care aduseseră la stadion susținători ai lui Poroșenco.

O femeie pe la 30 de ani, înaltă și blondă, dintr-un grup de tineri îmbrăcați hip, care se îndreaptă de la stadion spre metrou, îmi spune despre actorul-candidat că „e un măscărici. Mama a fost pe Maidan și-l votează, nu-mi vine să cred!” Și Anton îmi zice că nu-l suportă pe „Waldo ăsta” - face referire la ursul animat care candidează pentru un loc în Parlamentul britanic, într-un episod din distopia Black Mirror.

Alții, în schimb, sunt seduși de comediantul carismatic. Lida, o femeie la 40 de ani, venită pe stadion cu cele două fiice, îmi spune că Zelenski e ce trebuie pentru viitorul Ucrainei. L-a văzut la televizor și știe că vrea ce e mai bine pentru popor, fiindcă și el „e un om ca și noi”. Toată familia i-a urmărit serialul, despre care femeia zice că e o comedie foarte bună.

Poți să-ți faci o idee despre serialul în care a jucat actualul președinte al Ucrainei din acest clip, de la Vlad Ursulean:

Zelenski nu a apărut în nicio dezbatere prezidențială și nu și-a promovat candidatura prin clipuri și mitinguri. Însă un ONG american a calculat că, pe durata celor două luni de campanie electorală, actorul a beneficiat de 203 ore de prezență TV, datorită show-urilor sale de comedie și al serialului extrem de popular, creat chiar de el. (Dacă încă te întrebi de ce are atât de mare succes la public, trebuie să știi că președintele jucat de Zelenski îi mitraliază la propriu pe corupți în unul dintre episoade.) Chiar și sâmbătă, când campania era oficial încheiată, iar propaganda politică interzisă prin lege, Zelenski a apărut toată ziua pe postul TV 1+1. E același post care difuzase în campanie un serial „documentar”, despre cum Poroșenco ar fi fost implicat în moartea propriului său frate. Fostul președinte a dat canalul TV în judecată pentru defăimare.

În Ucraina, patru posturi TV, care adună 76% din numărul total de spectatori, sunt deținute de oligarhi. Aproape trei sferturi dintre ucraineni se uită săptămânal la știrile TV. (Prin comparație, 84% dintre români se uită zilnic la TV, iar 77% dintre ei preferă posturile de știri, deci stăm cam la fel.) Și, după cum s-a dovedit în Ucraina, cine face rating face și jocurile la alegerile prezidențiale. Asta chiar dacă ignoră problema războiului din estul țării.

Pe linia frontului

Deși Donețk, capitala regiunii Donbas, e la nici o oră distanță cu avionul de Kiev, în capitală nu prea se vorbește despre război. Viața continuă în restul țării, dar în cei cinci ani de război din estul Ucrainei au murit peste 10.000 de oameni, dintre care mai mult de 3.000 de civili.

În Donbas, regiunea denumită odinioară „inima Rusiei”, viața nu mai funcționează după regulile logicii. La scurt timp după ce Rusia a anexat regiunea Crimeea, în Ucraina au răsărit proteste pro-ruși, mai ales la graniță. Apoi, în trei zile din august 2014, un „convoi umanitar”, plus militari înarmați, a intrat din Rusia în Ucraina. Astăzi, după 20 de acorduri eșuate de încetare a focului, războiul continuă. Între insurgenți pro-ruși, mercenari ucraineni ultra-naționaliști, neo-cazaci, bieloruși, moldoveni și forțe armate guvernamentale, e greu de spus cine se mai luptă cu cine.

Nu se vorbește mult despre război la Kiev, dar se simte. La o ciocolată caldă, într-un loc colorat și hipsteresc din Podil, cartierul cel mai șic al capitalei, Jenia îmi spune că există o legătură clară între război și grupările de extremă dreapta care au răsărit peste tot în Ucraina, inclusiv la Kiev. Sunt produse ale războiului din Donbas, zice ea. Extremiștii care ucid romi și boicotează evenimente pro-LGBT se asociază cu Batalionul Azov și Sectorul Dreapta, organizații paramilitare care luptă în estul țării cu rușii și simpatizanții lor.

Presa independentă din Ucraina susține că războiul din estul țării e alimentat de un conflict pervers, intern, între tradiționaliștii-extremiști și cei care se uită spre Europa. Dezideratului european i se opun crimele unei grupări extremiste teroriste: în 2018, membrii C14 au ucis două persoane de etnie romă și au terorizat o întreagă comunitate. Conform organizației Amnesty International, care apără drepturile omului, numărul de crime motivate de ură în Ucraina și îndreptate împotriva minorităților sexuale, a activiștilor pentru drepturile femeilor și romilor, e în creștere.

Și totuși, ce se întâmplă în estul Ucrainei? Ca să încerc să înțeleg, mă duc la o expoziție despre războiul din Donbas, la Muzeul Național al Istoriei Ucrainei în al Doilea Război Mondial. Pare aproape pe harta orașului, dar capitala Ucrainei te face să uiți cât e de mare - are o suprafață de trei ori cât a Bucureștiului. Iar turiștii nu vizitează mai niciodată malul drept, care e o înșiruire de bulevarde largi, blocuri sovietice și cu 20+ etaje, plus zgârie-nori moderni, unde se duc să muncească în corporații.

Malul stâng, unde mă învârt eu, e lumea veche - biserici cu turle aurite în formă de cepe, case înguste și colorate, graffiti-uri spectaculoase, restaurante, baruri, cluburi și cafenele care-ar putea lejer să stea în București sau orice alt oraș supranumit în ultimii ani „Noul Berlin”. Pe stradă mă opresc voluntari care împart flyere anti-Zelenski, societatea civilă e activă aici. Iar când vii din vest, fie și doar din România, te frapează cât de ieftină e viața. (Un pachet de țigări costă echivalentul a 7 lei.) Salariile sunt cu peste 50% mai mari la București, însă traiul, de la cumpărături la utilități și costurile creșterii unui copil, e mai scump la noi decât la Kiev.

Vedere de pe malul stâng al Niprului
Vedere cu malul drept al Niprului

Cu un bilet de autobuz care costă mai puțin de un leu ajung pe dealul verde unde se află Muzeul Național al Istoriei Ucrainei în al Doilea Război Mondial. E o zi cu vreme de picnic și e plin de vizitatori. Își fac selfie-uri cu statuia uriașă a Patriei Mamă, care veghează cu sabia în mână asupra complexului muzeului. În parc mai găsești și un mare basorelief al luptătorilor din rezistența anti-nazistă, precum și un „OZN” sovietic - o farfurie uriașă din beton, care ținea aprinsă „Flacăra eternă a gloriei”.

Patria Mamă
Aici trebuia să ardă „Flacăra eternă a gloriei”
Luptători în rezistența anti-nazistă

Noua expoziție de la muzeu se numește Pe linia frontului și conservă obiecte care, cu doar câțiva ani în urmă, făceau parte din viața de zi cu zi a unor oameni. Sunt acolo haine de preoți, care au mers pe front în fața lucrătorilor sanitari, ca să-i protejeze de focul de arme. O ambulanță militară - o dubiță gri, ciuruită de gloanțe, veste anti-glonț ale jurnaliștilor, semne de circulație care amintesc numele tuturor localităților ocupate. Aparate foto, gamele, genți - ale voluntarilor, preoților și militarilor, toate culese din mijlocul unui război care continuă și astăzi.

E șocant să vezi obiecte dintr-un trecut foarte apropiat într-un muzeu. Vesta aia de presă, aparatul ăla foto ar putea fi și ale mele, la o adică. Invazia rușilor, care a dezrădăcinat mii de oameni și a ucis mulți alții, are epicentrul într-un oraș care arată ca oricare localitate somnoroasă din România. Cu blocurile sovietice și alimentarele sale, Donețk ar putea fi Târgoviște, la o adică.

Poziția celor care au gândit expoziția e clară. Au vrut să spună „povestea victoriei și a sacrificiilor patrioților din Ucraina, care apără suveranitatea statului nostru în teritoriile sale estice, împotriva agresiunii rusești, care au depășit consecințele intervenției ostile și au destrămat amenințarea putinistă și crimele războiului hibrid.” Poate că pare sforăitor, dar expoziția își atinge scopul, te face să simți că dramele oamenilor de acolo ar fi putut fi și ale tale, dacă nu te-ai fi născut în locul potrivit. Se spune că întotdeauna câștigătorii scriu istoria, dar, prin faptul că înscriu în memoria culturală a țării dramele recente prin care a trecut, ucrainenii încearcă să se opună înțelepciunii populare. Să nu își lase poporul să uite la ce a fost în stare să reziste, chiar dacă istoria nu a fost întotdeauna de partea lui.

La subsolul muzeului are loc vernisajul unei expoziții temporare care sondează același subiect. Artistul grafic Serhii Zaharov a trăit și a desenat conflictul din Donbas. Pe pereții sălii se înșiră desene și picturi din seria Shells (care înseamnă și „cochilii”, dar și „cartușe de gloanțe”). Uscățiv și mai degrabă timid, artistul în vârstă de 40 de ani supranumit „Banksy din Donbas” îmi oferă cartea lui de benzi desenate, DumPster („tomberon” în engleză, aluzie titlul Republicii Populare Donetsk).

DumPster e o poveste autobiografică, despre artă militantă, cruzime și detenție. În urma ocupației rusești, în 2014, Zaharov se decide să instaleze prin Donețk figuri umane decupate din carton și îmbrăcate în uniforme militare, cu sloganuri anti-război. Spune că a vrut să facă o formă de „anti-terorism cultural”, să scoată din el o avalanșă de imagini ale lucrurilor pe care oamenii le fac altor oameni, să inunde Donețkul cu ele. Să le amintească locuitorilor orașului că sunt transformați într-un alt popor, căruia nu îi aparțin, și că în jurul lor se desfășoară violențe fără margini.

Pictură de Serhii Zaharov
Instalațiile lui Zaharov, de la care a pornit totul

Zaharov a fost capturat de autoritățile ruse în august 2014 și ținut la închisoare șase săptămâni. Spune că a fost bătut până i-au rupt coastele, supus de trei ori unor „execuții” false, menite să îl intimideze, legat cu cătușe de alt prizonier timp de zece zile, înfometat, închis alături de mercenari ruși violenți. Povestește că una dintre femeile-călău i-a zis că a vrut dintotdeauna să știe ce-i trece unui om prin cap când știe că îl așteaptă moartea. „Citește-l pe Dostoievski”, i-a răspuns artistul. Când a vrut să se interneze în spital, cu coastele rupte, a fost prins și închis din nou. Într-o zi, la fel de brusc precum a început totul, Zaharov a fost eliberat. A plecat din Donețk cu primul tren și a știut că a ajuns în libertate când a văzut primul steag ucrainean. De atunci, locuiește la Kiev.

„E chiar povestea mea, am trăit asta”, mi-a spus, cu o privire întrebătoare, ca și cum voia să se asigure că îl cred. De altfel, despre propria lui poveste spune că nu e deloc unică - altele ca ea continuă să se întâmple în Donbas. Artistul povestește că atunci când a fost eliberat, i s-a spus să nu mai deseneze nimic, pentru că va fi prins și închis din nou, așa că n-a mai făcut nici măcar schițe până a plecat la Kiev. Îi făcea rău fizic să mai locuiască în Donețk, pentru că nu mai suporta imaginea oamenilor în uniforme militare. Când a plecat, a simțit că începe o nouă viață.

Imagini din „DumPster”, de Serhii Zaharov

Absurdul și confuzia vieții în timp de război se văd și în filmul Donbass (2018), regizat de Serghei Loznitsa. E ficțiune, dar bazată pe episoade reale, documentate cu telefonul și puse pe net de cei care le-au trăit.

Se moare pe capete în film, iar dezumanizarea e la ea acasă - de exemplu, într-o secvență în care un prizonier de război e legat, la propriu, la stâlpul infamiei și bătut de mulțime. În alta, o nuntă îmbibată în alcool și arme se desfășoară liniștită, pe fundalul războiului. Jurnaliștii străini sunt uciși ca potârnichile, iar oamenii se agață de viață refugiindu-se în adăposturi subterane insalubre.

„Toate filmele [mele]”, spune regizorul într-un interviu, „conțin urme, ecouri, scurte priviri, reflecții ale războiului. În [Donbass], nu mai e o sugestie vagă. Trecem de la sugestii la numirea directă [a războiului]. Loznitsa îl citează pe filosoful Piotr Chaadaev, care a spus că Rusia există ca să arate lumii pe ce drum să n-o apuce. „Așa că l-au băgat la spitalul de nebuni. Nimeni n-a vrut să audă.”

„La ce bun să ai principii, dacă nu ești pregătit să mori pentru ele”

Regizorul ucrainean Oleg Sențov pare să fi urmărit același scop al demascării Rusiei. Pe el l-au băgat la închisoare. Arestat după anexarea forțată a Crimeei de către Rusia, regizorul, cunoscut pentru singurul său lungmetraj, Gamer (2011), a fost condamnat la 20 de ani de detenție pentru că ar fi complotat, susțin autoritățile ruse, la comiterea de acte teroriste. Inițial, Sențov a fost deținut fără să fie acuzat de nimic, timp de trei săptămâni, alături de alți trei așa-ziși complici. Regizorul fusese activ în gruparea de șoferi AutoMaidan, care participase la protestele din Kiev, iar apoi, odată cu invadarea Crimeei, livrase mâncare și provizii militarilor ucraineni, captivi în bazele militare din peninsulă.

Torturat, bătut și amenințat cu violul, regizorul a refuzat să recunoască vreuna dintre faptele de care era acuzat: că ar fi vrut să arunce în aer poduri, clădiri și monumente în Ialta, Simferopol și Sevastopol și că ar fi membru al grupării paramilitare ucrainene Sectorul Dreapta. Procurorii au susținut că regizorul și-a recunoscut faptele și a renunțat la cetățenia ucraineană, devenind rus. Astfel, puteau să-l acuze de trădare, chiar dacă Sențov nu renunțase voluntar, ci pur și simplu cetățenia i-a fost anulată de ruși. Deși avocatul său a demonstrat că acuzele sunt false, Sențov a fost condamnat la 20 de ani de închisoare, pe care-i ispășește și azi, mutat de colo-colo pe teritoriul Rusiei, din Rostov la Moscova, în Siberia etc.

Universitatea Națională din Kiev - Academia Mohila

Amnesty International l-a declarat prizonier de conștiință. Literați și regizori din toată lumea, printre care și rușii Nikita Mihalkov, Alexander Sokurov și Andrei Zviaghințev i-au cerut eliberarea. Serghei Loznitsa a declarat că e esențial să se vorbească zilnic despre cazul lui Sențov, parte dintr-un „regim al terorii”. Parlamentul European a militat pentru punerea în libertate a regizorului, alături de toți ceilalți prizonieri politici ucraineni din Rusia - însă Rusia a negociat în forță un schimb de prizonieri inacceptabil pentru Ucraina. Organizațiile pentru drepturile omului numără 100 de deținuți ucraineni în Rusia, închiși din motive politice. În mai 2018, Sențov a intrat într-o grevă a foamei de 145 de zile, la finalul căreia a ieșit bolnav și decepționat.

Documentarul despre procesul lui Sențov, Procesul: Rusia versus Oleg Sențov, arată că totul e o mare mascaradă:

Am stat de vorbă prin Skype cu regizorul rus al filmului, Askold Kurov, care mi-a spus că l-a mai vizitat pe Sențov, deși acesta e încarcerat în Siberia. Regizorul iese treptat dintr-o perioadă de auto-izolare, în care a refuzat să-și vadă mama și copiii, pentru a nu-i traumatiza. Nu și-a pierdut curajul cu care spunea, la finalul procesului: „Cel mai mare păcat e lașitatea. Nu știu la ce bun să ai principii, dacă nu ești pregătit să suferi sau chiar să mori pentru ele.”

Kurov spune că Sențov e conștient de statutul lui de erou, însă e și demoralizat și afectat psihic de condițiile de detenție. De la ocuparea Crimeei încoace, Rusia capturează frecvent ucraineni care se opun anexării, pe care îi judecă în procese de fațadă, apoi îi închide. Asta deși, conform legislației internaționale, țara invadatoare nu are voie să-și aplice legile în teritoriul ocupat.

Când își amintește de filmările la documentar, care s-au desfășurat în iulie-august 2015, cât a durat procesul, în orașul rus Rostov pe Don, Kurov spune că Sențov a depus un efort constant de a se controla emoțional. Inculpatul a putut fi filmat doar în sala de judecată. Conform lui Kurov, Sențov știa, la momentul respectiv, că echipa regizorului rus e urmărită de serviciile secrete. Kurov își amintește că serviciile le-au transmis mesaje foarte clare că sunt cu ochii pe ei. Oamenii din echipă știau că le sunt ascultate telefoanele și din când în când își găseau lucrurile mutate în camerele de hotel. „Nu știam niciodată la ce să ne așteptăm din partea lor.”

Când Sențov a intrat în greva foamei în 2018, n-a făcut-o pentru el: a spus că o să înceteze protestul doar dacă sunt eliberați absolut toți prizonierii politici ucraineni. Marea lor majoritate sunt din Crimeea, ca și Sențov, iar minoritatea tătară din peninsulă a fost în mod special vizată. Se estimează că în toamna lui 2018 Rusia deținea 195 de astfel de prizonieri. „[Sențov] e convins că numele lui poate ajuta mulți oameni. Numele lui a devenit, pentru mulți, un simbol al rezistenței în niște condiții demente. Trebuie să găsim metode noi de a lupta pentru eliberarea lui. Anul trecut mi-a zis chiar că se gândește la filme noi pe care le va face, lucrează la scenarii. E un tip foarte pozitiv.”

Regizorul prizonier nu speră în clemența lui Putin, iar Kurov spune că liderul moscovit nu are niciun interes să lase să-i scape un asemenea caz celebru, un avertisment dur pentru toți cei care refuză să accepte agresiunile Rusiei. Kurov a fost întrebat de multe ori de ce crede că regimul moscovit l-a lăsat să facă filmul ăsta. „Răspunsul, cred eu, e că procesul a fost de fațadă, au vrut să-l dea drept exemplu.” Kurov spune că filmul documentar rămâne unul dintre puținele antidoturi împotriva propagandei, pentru că poate să arate detalii relevante despre fapte adevărate, demonstrându-le, astfel, veridicitatea.

„Mamă, o să mă întorc”

Războiul și arestările ucrainenilor au început pe Maidan, în Piața Independenței, care rămâne și azi inima orașului. Ajung acolo cu un nod în gât, același pe care-l am când revăd graffiti-urile de la Piața Universității de la Revoluția din 1989 - „Aici s-a murit pentru libertate”. Ascult Plyve Kacha, un cântec despre moarte, trist cum doar slavii știu să fie triști, pe care revoluționarii Maidanului și-au luat rămas bun de la martirii lor, în 2014. În jurul meu, în schimb, viața merge înainte. Piața e plină de tineri cu berile și „cuiele” lor, copii, militari în permisie, turiști și vânzători de nimicuri. Când te apropii de columna din mijlocul pieței, cel puțin trei încearcă să-ți vândă panglici împletite bleu-galbene, pe care să le înnozi, simbolic, de monumentele ridicate în memoria celor morți.

Muzeul Maidanului a fost deschis în 2017, la inițiativa mai multor organizații de participanți la revoluție, cu sprijinul ulterior al unor instituții private și de stat, printre care Institutul Național pentru Memorie și Ministerul Culturii. Spune povestea protestelor în care au murit cel puțin 104 oameni, conform guvernului ucrainean. Totul a început în momentul în care președintele Victor Yanukovici a refuzat să semneze un acord comercial între Ucraina și Uniunea Europeană, deși promisese că o va face. Au urmat proteste pașnice ale studenților, înăbușite violent de forțele de ordine, iar apoi o iarnă întreagă de lupte sângeroase, în care o clădire a ars, în care comunitatea s-a organizat să asigure mâncare și ceai, au cântat, au ținut discursuri, au aruncat cu pietre din caldarâm în poliție, iar lunetiști încă neidentificați au tras de pe clădiri în protestatari.

Astăzi, poți să vezi Maidanul din nenumărate perspective - există cel puțin 11 documentare despre proteste, recomandate de site-ul care asigură informații despre urmările evenimentelor. Poți să-l alegi pe cel al lui Loznitsa, Maidan (2014), care, conform regizorului, e un zoom out, o imagine de ansamblu, care evită individualizarea unor eroi.

Sau poți să alegi un film care te duce la firul ierbii și stă de vorbă, printre gloanțe și cocktailuri Molotov, cu protestatarii - Iarna incendiată: Lupta Ucrainei pentru libertate (2015), realizat pentru Netflix de Evgheni Afineevski și nominalizat la Oscar.

Sau te poți uita la clipul ăsta, filmat în noiembrie 2013 pe Maidan. Piața cântă imnul național, împreună cu o formație de „folk-haos”, unul dintre cele mai cunoscute exporturi muzicale ucrainene pe scena internațională. DakhaBrakha, trupa a cărei muzică amestecă versuri și ritmuri folclorice ucrainene cu teme muzicale de inspirație africană, dub și rap, a cântat live de două ori în România, la TIFF. Se plimbă prin toată lumea, din Rio la Praga, iar Marko Halanevici, liderul trupei, îmi spune că în timpul revoluției au fost prezenți în lume ca „ambasadori ai Maidanului”.

Marko, cu care stau de vorbă prin Facebook Messenger la câteva săptămâni după ce m-am întors din Ucraina, îmi spune că folclorul pe care îl remixează el în muzică nu are nimic de a face cu naționalismul. Mai degrabă scopul e să redea un sentiment de mândrie națională ucrainenilor care-i ascultă și văd că au succes în lume. Deși e artist în aceeași țară în care Oleg Sențov a fost închis pentru conspirație la un act terorist, muzicianul e fericit să poată crea în Ucraina, pentru ca, simultan, să-și ducă muzica și dincolo de granițe. „Suntem reprezentanții unei culturi post-coloniale. Trăim cu impresia că suntem un popor foarte mic”, îmi spune muzicianul. „Nu credem că putem crea ceva propriu Ucrainei, ce lumea să înțeleagă drept cultură ucraineană. Am crescut în umbra marii culturi rusești și ne simțim ca de la țară.”

Pentru Marko, un chelios bărbos care zâmbește mult, faptul că au cântat imnul pe Maidan rămâne cel mai emoționant moment pe care l-a trăit vreodată. „Țara întreagă luase o decizie, era un moment în care putea să hotărască ce vrea să facă: să aleagă progresul sau să se întoarcă la epoca rusească. Noi toți am decis că singura cale e în sus, în afară, dincolo de vremurile sumbre.”

În Piața Independenței au rămas vestigiile revoluției sângeroase, care a pornit din alegerea Ucrainei de a privi spre Europa. Nu se știe nici azi cu siguranță câți oameni au murit atunci - unele estimări merg până la 130 de decese, dintre care 18 din rândul forțelor de ordine. Pe strada paralelă cu Maidanul, Institutska, și în Piața Kreșceatik, alăturată, rămân micile altare ale Maidanului. Bucăți de baricade de-atunci, din cauciucuri și fiare. Grămezi de pietre de pavaj, alături de portretele celor uciși. Gaura în pământ, unde era clădirea incendiată, se pare, de către controversata poliție militară Berkut, desființată în urma Maidanului. Lumânări, rugăciuni pentru Ucraina.

Poate cel mai mult mă impresionează graffiti-ul ăsta, dat atunci, în iarna lui 2014. „Mamă, o să mă întorc”. Uciși de forțele de ordine sau provocatori sau cine știe, peste 100 de oameni nu s-au mai întors niciodată. Erau veniți din toate colțurile Ucrainei.

Muzeul revoltei pro-europene are un nume lung: e al Maidanului, după numele pieței în jurul căreia a avut loc, al Sutei Cerești, cum au fost numiți martirii săi, și al Revoluției Demnității, cum au intitulat-o participanții. A apărut la nici trei ani de la încheierea ostilităților. România nu are nici azi un muzeu al Revoluției din 1989. Avem un „cartof” în Piața Revoluției, gândit inițial ca un memorial al Revoluției, apărut la aproape 16 ani de la evenimente. Astăzi, monumentul, din care nu se înțelegea nimic nici când a apărut, are marmura ciobită și plăcile cu numele eroilor Revoluției sparte. Nu spune nicio poveste.

Colecția Maidanului, în schimb, include 2.000 de obiecte, plus 500 de interviuri video și audio, în curs de digitalizare. Memorialul și Muzeul își propun să fie locuri ale „memoriei vii”, platforma formării societății civile, a reconcilierii prin dialog public, (...) o metodă de a educa cetățeni activi, conștienți, care trebuie să continue lupta pentru țelurile stabilite de Maidan.”

La muzeul în aer liber din piață poți să-i privești pe câțiva dintre protestatarii morți în ochi. Pe Sergii Nigoian, de exemplu - născut într-o familie de refugiați armeni, venit pe Maidan din Dnipropetrovsk, a apărat revoluția cu propriul corp. A murit împușcat în cap de mai multe ori, de la o distanță de trei metri, conform autopsiei. Sau pe Oleksandr Șcerbatiuc, evreu, veteran al războiului sovietic din Afganistan, împușcat de lunetiștii misterioși. Iuri Nechiporuc, mort la 30 de ani, răpit (nu se știe de cine) și ucis prin înjunghiere, de 20 de ori. Tații unor copii de un an. O bunică de 73 de ani, împușcată în cap într-o ambuscadă a forțelor de ordine. Tineri născuți în același an cu mine.

Memorialul Maidanului spune o poveste despre cum se construiește această țară, prinsă între corupți și idealiști, prin fabula unei revoluții populare sângeroase, care a creat martiri. Sigur că nu e întreaga poveste, dar e cea de care o țară în vârstă de 28 de ani are nevoie. Oleh, 25 de ani, aflat pe Maidan cu prietenii, ca să se uite la un concurs de street dance, îmi zice că o să voteze duminică, dar nu vrea să-mi spună cu cine. Cu Europa, recunoaște zâmbind în cele din urmă - dar fără să numească vreun candidat.

***

E greu de spus care e candidatul ăla. Ambii pretendenți s-au învăluit într-un nor de populism pro-european, în campania pentru prezidențiale. Unul a promis că va distruge corupția sistemului actual, celălalt că va face din Ucraina o țară puternică.

Poroșenco a pierdut spectaculos alegerile prezidențiale. Președintele ales imediat după Maidan, care spera la încă un mandat, cel care a îmbunătățit scorurile țării cu privire la lupta anti-corupție și a asigurat autonomia Bisericii Ortodoxe Ucrainene față de Moscova, n-a agățat nici 25% dintre voturi. Asta deși s-a prezentat drept principalul inamic al lui Putin.

Iar câștigătorul, Zelenski, a dizolvat Parlamentul la nici o lună după ce a fost ales - pentru a „obține pace” și a mai calma temerile votanților legate de corupția politicienilor. E o mișcare demnă de Holoborodko, președintele pe care l-a jucat la TV, nu de liderul ales al unei țări căreia Rusia îi suflă în ceafă din greu.

Ucraina e din ce în ce mai naționalistă, dar experții spun că ăsta nu e neapărat un lucru rău. E o țară tânără, cu doar 28 de ani de independență, are nevoie de o identitate, mai ales pentru că e supusă la amenințarea lui Putin. Însă e greu de spus dacă poate să iasă ceva bun din combinația naționalism + populism.

de

  • Ioana PelehatăiIoana Pelehatăi

    Reporter. O hipsteriță. 

    Mai multe despre Ioana, aici. O găsiți la ioana@scena9.ro.

23 May 2019 ora 12:00


Tag-uri


X Revista Scena9