Laborator

Chirurgia ca spectacol

de Ionuț Dulămiță

Un implant cu silicon pentru mărirea sânilor pare o piatră preţioasă dăruită de o mână din altă lume unui beneficiar nevăzut. Două implanturi cu silicon pentru testicule, care au ajutat o femeie să devină bărbat, par globuri în care poţi să ghiceşti. Chipul unei femei care şi-a corectat o pleoapă, înfăşurat în material steril, cu faţa bronzie de la betadină, pare al reginei Nefertiti. În locul asociat de oameni cu violenţa şi intruziunea – sala de operaţie –, unde pacienţii îşi închid ochii şi se aruncă în întunericul anesteziei, sperând să revină cât mai repede la lumină şi să uite ce n-au văzut, fotografa Cristina Bobe din Bucureşti vede un spectacol al delicateţii. 

Acum câţiva ani, când scria despre sănătate la Hotnews, Cristina, absolventă de Filosofie, îşi vedea viaţa din faţa computerului sterilă în mijlocul unor oameni care, spune ea, chiar aveau un rol pe lumea asta: medicii. Interacţiona mult cu ei şi pe mulţi şi-i făcuse prieteni. Aşa că a renunţat la job în 2011 şi s-a pregătit patru luni pentru Medicină. N-a intrat. S-a închis în ea, o lună n-a mai răspuns la telefon şi pe Facebook şi n-a mai încercat a doua oară. Nu ştia pe ce drum s-o apuce. Căuta pe Google lucruri pe care ar fi putut să le facă şi, cum avea fotografia ca hobby, a alăturat într-o zi termenii „fotografie” şi „medicină” în motorul de căutare. Aşa a descoperit fotografia medicală, exact ce-i lipsea. „M-a bucurat că puteam folosi un hobby într-o lume în care îmi doream să fiu”. 

Fotografia medicală e folosită de obicei în cercetare şi documentare. În Anglia sau SUA există facultăţi specializate în aşa ceva, dar sunt fotografi care dau chirurgiei twist-uri artistice. Cristina s-a alăturat şi ea acestui trend. A contactat medici pe care-i ştia. A ajutat-o şi faptul că s-a angajat ca PR la una dintre clinicile Medlife. La început s-a antrenat cu intervenții pentru tratarea varicelor, herniei inghinale sau tiroidei, cu nașteri prin cezariană, o colecistectomie, o apendicectomie și o operaţie la ochi. Apoi, treptat, s-a născut „Gentle Violence”, o serie de proiecte foto  prin care vrea să prezinte altfel sala de operaţie.

Până acum a terminat două – „The Heart” şi „Faces of Change”. Primul a documentat operaţii pe inimă în spitale de stat şi private din Bucureşti şi Braşov, iar fotografiile au fost adunate într-o expoziţie în 2014. Cristina se pregăteşte acum de a doua, pe chirurgie plastică, ce va putea fi vizitată între 9 septembrie şi 9 octombrie la Muzeul Brukenthal din Sibiu. E rezultatul unei incursiuni în operaţiile estetice ale unor persoane care şi-au corectat pleoapele şi şi-au mărit sânii, şi-au transferat grăsime din abdomen în gambe sau schimbat sexul, în clinici private din Bucureşti şi Arad. Până ajungeţi s-o vedeţi, am întrebat-o pe fotografa de 27 de ani ce vede ea atât de special în sala de operaţie.

Imagine din seria „The Heart”

La ce te uiţi în timpul operaţiilor şi ce ai descoperit de când ai început să faci asta?

Mă interesează felul în care pot privi eu o intervenţie. Când pun aparatul foto la ochi, îmi pierd calitatea de observator obiectiv. Tot ce văd sunt culori, texturi, linii, forme și lumini care mai degrabă deconstruiesc actul medical decât să îl descrie. Ceea ce rămâne în fotografie are mai degrabă funcție de simbol. 

Operaţia e ca un spectacol. Sunt lămpile acelea care direcţionează lumina pe pacient şi eu, ca să fotografiez efectiv zona operată, folosesc o diafragmă închisă, ceea ce aruncă tot ce e în jur în întuneric. Când vezi doar mâinile [medicilor] pe un fundal negru, e ca un teatru de păpuşi, pentru că au şi aţe. Ai o scenă, iar publicul e în zona aceasta obscură. Mi-am dat seama de ce-mi place să fotografiez în sala de operaţie. E pentru că am o temere faţă de interacţiunea cu oamenii, fac eforturi foarte mari în sensul ăsta. În sala de operaţie pot să fiu foarte mult în largul meu. Toată lumea e concentrată pe pacient şi eu trec neobservată. E o situaţie ideală în fotografie să poţi trece neobservat, astfel încât subiectul să se manifeste autentic. Sunt îmbrăcată ca ei şi pentru că e atât de multă lume în sală, sunt asistentele, chirurgul, ajutorul chirurgului, mă confund printre ceilalţi. Pot să mă apropii cât de mult vreau, cu condiţia să nu ating nimic din ce este steril, adică din „zona verde”. Câmpurile sterile sunt toate verzi.

Apropo de asta, povesteşte-mi de culorile din sala de operaţie.

Când pun aparatul la ochi, văd altfel sala şi de cele mai multe ori văd pete de culoare. Folosesc şi un teleobiectiv care îmi restrânge destul de mult aria vizuală şi atunci văd detalii. De multe ori mă duce într-o stare de transă. Parcă nu mai sunt vie în sală, sunt într-o stare de visare şi mă uit numai la culori, la forme. La mâinile şi mişcările lor, la degete. Avem mult verde, alături de roşu de la sânge, iar asta dă o armonie, pentru că sunt culori complementare. Albastru e iarăşi foarte mult, împreună cu roşu. Suprapunerile astea pentru mine sunt spectaculoase.

Spectacolul mâinilor în timpul unei operații pe inimă

Ce ţi-ai propus să transmiţi prin proiectele tale?

Am văzut întotdeauna o lume aparte în sala de operaţie. Auzisem de multe ori că medicii sunt brutali, în comunicarea cu pacienţii şi în profesia lor, însă eu am văzut complet altceva şi asta mi-am dorit să arăt: lumea delicată dintr-o profesie care pare atât de violentă şi de intruzivă. Şi mi s-a mai părut interesant să pot să fac nişte fotografii dintr-un moment al vieţii unui pacient în care el nu e prezent. E momentul lui, cel mai important, pentru că toată lumea e martoră la corpul lui, la interiorul corpului lui. Mi se pare că e un moment care i se fură. De multe ori nu vrea să ştie de el, dar unii şi-ar dori. Sunt pacienţi care mi-au spus că fotografiile sunt frumoase (râde).

Medicii, mulţi dintre ei, au aplecare către artă şi li se pare interesant ca cineva să vină şi să vadă şi altceva în profesia lor, care devine rutinată. Doctorul Horia Mureşan, de la Spitalul Universitar din Bucureşti, cu care am colaborat pentru expoziţia de anul trecut, are chiar un proiect inedit. A publicat un atlas cu specimene de inimi disecate, singurul de genul ăsta. E pasionat de fotografie, şi-a improvizat în cabinet un mini studio, a suspendat inimile. A mai făcut şi alte experimente. De exemplu, în expoziţia de anul trecut, am avut şi fotografii macro făcute de el cu ţesuturi ale inimii. Arătau foarte frumos, ca nişte picturi abstracte. Poţi să-ţi pui pe perete aşa ceva.

O ipostază a delicateții din seria „The Heart”

Spuneai într-un interviu pentru Money Channel că sunt momente dure din timpul operaţiilor pe care nu poţi să le îmblânzeşti. De ce ai vrea să faci asta? Ţin de natura vieţii.

Nu pot să spun că mi-am propus să le îmblânzesc. De exemplu, momentul în care este tăiat sternul, ca să poţi să ai acces la inimă, cu un fierăstrău electric, oricum l-ai privi, te sperie, şi auditiv şi vizual. E drept că în expoziţie am inclus o singură imagine cu momentul ăsta şi nici pe aceea nu mi-am dorit neapărat s-o includ, pentru că arăta ca o scenă dintr-un film horror.

Practic te fereşti să prezinţi partea mai urâtă.

Da, mă feresc într-un fel.

De ce?

Pentru că nu e scopul meu ca oamenii să se sperie. Dacă ajung în situaţia în care trebuie să se opereze, poate le rămâne întipărită în minte imaginea asta şi cine ştie, le vine ideea să nu se opereze. N-aş vrea să influenţez în sensul ăsta.

Imagine din seria „The Heart”

Ce ai urmărit în cele două proiecte?

La proiectul cu inimile am urmărit mai degrabă o cronologie a momentelor. Un fel de documentare a actului medical. Am fost un pic implicată emoţional, pentru că murise recent cineva foarte apropiat din familie. Dar am observat că, din moment ce la operaţiile pe inimă nu vezi faţa pacientului, pierzi de multe ori ideea că pe masă se află o fiinţă umană, îţi pierzi emoţia, iar acţiunea capătă un caracter destul de mecanic. De exemplu, ca să faci bypass, iei o bucăţică de venă din picior şi o foloseşti pe inimă, să înlocuieşti artere afectate, e ca un puzzle cu piese.

Am vrut să prezint ceea ce este delicat într-un astfel de context: mişcările doctorilor, mâinile, texturile şi culorile. Eu sper ca fotografiile să te facă să vezi că ceea ce se întâmplă acolo poate fi într-un fel frumos. Că poţi spune şi asta despre o operaţie. Ulterior am văzut, iar asta poate fi un proiect separat, că apar multe simboluri religioase în mediul ăsta chirurgical. De exemplu, a fost un moment în care pompa care preia funcţiile inimii a avut o mică defecţiune, a fost panică, alertă şi toată lumea era în genunchi ca într-un moment de rugăciune.

Imagine din seria „The Heart”

La al doilea proiect am încercat să merg într-o zonă mai abstractă, să ridic nişte semne de întrebare şi discuţii legate de schimbare şi identitate. Am găsit într-o carte o idee cum că frumuseţea este percepută, de cele mai multe ori, atunci când e suspendată în timp. Nu poţi percepe frumuseţea unei persoane în mişcare şi cumva ăsta e principiul care se aplică şi în sculptură - vedem personajele îngheţate într-o mişcare. Asta am văzut şi eu în sala de operaţie, am prins nişte personaje într-o clipă a vieţii lor, o clipă de aparentă linişte: pacienţii sunt adormiţi şi pare că ar pluti, dar în acelaşi timp e o linişte care ascunde toată tensiunea şi frământarea lor de dinainte şi de după operaţie. Îşi pun întrebări legate de ce o să se întâmple după ce vor face această schimbare, dacă o să se mai recunoască, dacă o să se mai identifice cu ei înşişi. 

Din punct de vedere vizual, am încercat să evit cât am putut acţiunea şi să prind aceste personaje suspendate în timp. Am vrut să fie o atmosferă de linişte generală şi să mă concentrez doar pe subiectul luminat, restul să fie aruncat în beznă. Culoarea participă şi ea la fenomenul ăsta care se numeşte frumuseţe. Predominant turcoaz şi portocaliu – de la faţa unsă cu betadină. 

Transformarea lui Nefertiti. Din seria „Faces of change”

Ce surprind fotografiile?

Sunt setate mai mult pe persoane. Sunt multe portrete, pentru că de obicei asociezi ideea de identitate cu faţa. Am căutat nişte idealuri de frumuseţe. Pe afiş, de exemplu, am pus-o pe Nefertiti. E o fotografie cu o pacientă în care câmpul steril îi vine de la frunte în sus şi arată ca Nefertiti. O altă fotografie te duce cu gândul la o femeie din zona arabă, altele te duc cu gândul la Fecioara Maria. Am încercat să transcend un pic zona medicală. La liposcuţii am văzut altceva: cum pacienţii sunt desenaţi cu markere chirurgicale, arată uneori ca nişte picturi rupestre. La implantul cu silicon (pentru sâni), am prins siliconul în palma unui medic şi arată ca un fel de piatră preţioasă şi ca şi cum cineva îţi dăruieşte ceva important pentru tine. 

La operaţia de schimbare de sex – e vorba de o femeie care şi-a dorit să devină bărbat şi şi-a implantat două testicule, tot din silicon. Arată foarte frumos, sunt ca două globuri magice în care poţi să ghiceşti. Mai sunt fotografii cu sânii după operaţie, când încă au bandaje şi par ca nişte ochi care te urmăresc. Mai sunt imagini din interiorul sânului, unde e întuneric, arată ca o peşteră. Nu sunt doar personaje, sunt şi ipostaze din etapele schimbării lor, cărora le poţi ataşa diferite semnificaţii.

O ipostază a frumuseții ce trimite la lumea arabă. Din seria „Faces of change”

În ediția de anul acesta a expoziției, sala de operație va primi o funcție nouă, aceea de „muzeu al corpului în schimbare”. Corpurile pacienților sunt prezentate ca exponate sau ca obiecte de artă. Din acest motiv ele sunt surprinse în timpul unei schimbări exterioare, care le va sculpta și personalitatea. Nu urmăesc procesul în sine al schimbării, ci mai degrabă deconstruiesc dinamica schimbării și prezint fragmente ale ei prinse în fotografii care fac trimitere la diferite idealuri de frumusețe sau lucrări din istoria artei. Portretele sunt aproape toate încadrate pe un fundal negru. Asta introduce și ideea de moarte, pentru că schimbarea presupune moartea unei identitati, dar și pentru că a reprezenta corpul ca obiect de artă înseamna a-l considera mort, crezând în același timp în transfigurarea sa. Când ma refer la corp ca obiect de artă, nu îl condamn la moarte, ci sunt de acord cu ideea că va muri și îl imortalizez.

Implantul cu silicon ca piatră prețioasă. Din seria „Faces of change”

Ce mirosuri şi sunete sunt în sala de operaţie?

Prea multe nu miros, pentru că port mască pe faţă. Dar chiar şi cu masca, simţi mirosul de piele arsă de la electrocauter, e mirosul cel mai des întâlnit şi cel mai pregnant. La abdominoplastie am simţit pentru prima dată miros de sânge şi pentru prima dată mi s-au înmuiat un pic picioarele. Ca să elimine o zonă de piele din zona abdomenului, au tăiat pacienta începând din zona genitală până sub sâni şi i-au ridicat pielea pur şi simplu. N-am stat până la final. Apoi am plecat în Budapesta şi nu mai scăpam de miros. Ca sunete, auzi monitorul de la aparatul de anestezie, pulsul, din când în când mai scoate nişte bipuri. În rest sunt sunetele conversaţiilor din sală, cât se poate de variate. Medicii sunt şi ei oameni şi vorbesc despre vieţile lor. Mulţi ascultă muzică în timpul operaţiilor. Numai muzică rock şi clasică am auzit. Muse, Pink Floyd, Rock FM. La o clinică din Bucureşti, mi-au spus că dacă e o operaţie mai uşoară, ascultă Rock FM, dacă e ceva mai complicat, trec pe muzică clasică. Sunt şi operaţii la care e foarte multă linişte, oamenii sunt mai concentraţi. La cele pe inimă nu poţi uita sunetul fierăstrăului electric, e ca un fel de drujbă.

Fumul de la electrocauter. Din seria „The Heart”

Expoziţiile tale sunt însoţite şi de sunet. Povesteşte-mi despre asta.

La primul proiect, cel care face sunetul, Sebastian Florea, a fost cu mine la o operaţie şi a înregistrat sunete pe telefon, să aibă un reper, după care le-a recompus din diferite obiecte pe care le avea prin casă. Din furculiţe, a tăiat cu foarfeca nişte osişoare de la pulpa de pui şi le-a înregistrat. Nu aveam infrastructura pentru a capta toate sunetele din sală. Îţi trebuiau foarte multe microfoane ca să captezi separat fiecare element ce emite sunet şi a fost mai interesant aşa. A încercat să recompună atmosfera tot în ordine cronologică, începând cu medicii care duc pacientul spre sală, vocile de pe culoare, cum se intră în anestezie, cum începe operaţia. A încercat să creeze o melodie, iar spre final şi-a permis destul de mult să fabuleze. 

La proiectul de acum o să fie mult mai interesant. A introdus câteva din fotografiile din expoziţie într-un soft cu care încă experimentează. Softul acesta converteşte imagini în sunete în funcţie de contrastele din fotografie. Generează nişte sunete destul de ciudate şi neplăcute, dar le-a mai rafinat şi a făcut din nou o compoziţie, care încearcă să recreeze lumea interioară a pacientului frământat de gândul unei schimbări. Vrea ca această compoziţie, prin sunetele pe care le cuprinde, să redea cât de cât fotografia. Sunt nişte unde care se mişcă pe un ecran şi el se străduieşte să creeze din ele imaginea pe care a introdus-o în soft. O imagine dinamică, care prezintă persoana care călătoreşte pe traseul schimbării ei. Mai e o componentă de animaţie, la care lucrează Paul Lupaşcu şi care merg mai mult pe text, pe replici din interviuri cu pacienţii, prin care încercăm să creăm impresia de monolog interior. 

Spre final, vă arătăm și locul unde sălășluiește inima

Ce alte intervenții vrei să fotografiezi pe viitor?   

Ideea proiectului e să abordeze, în timp, mai multe sfere chirurgicale. Aş vrea ca următoarea să fie axată pe creier. N-am fost încă la nicio operaţie pe creier. Mi se pare cam mult şi mi se pare că deschide şi multe direcţii de interpretare pentru care simt că nu am citit suficient. Am văzut recent un proiect al unui italian care a fotografiat operaţii pe creier într-un mod la care nu m-aş fi gândit: personajele par desprinse din Capela Sixtină a lui Michelangelo, sunt foarte frumoase. 

Pe de altă parte, mi-aş dori să învăţ şi fotografie medicală tehnică. Reprezint un ONG, Asociaţia Smart Med, şi mi-ar plăcea să înfiinţăm un departament de fotografie medicală într-un spital din Bucureşti. De preferat universitar, că ar fi de folos şi pentru studenţi. Eu am fost în Anglia acum doi ani şi am vizitat câteva spitale care au departamente de ilustraţie medicală. Includ atât fotografi, cât şi ilustratori şi videografi. Au studiouri foto super echipate. Mi-ar plăcea să existe şi la noi aşa ceva la un moment dat. Şi mi-aş dori să dezvolt domeniul la noi în ţară.

El a mai existat. Înainte de ’89, la Iaşi, de exemplu, era un spital care avea fotograf propriu. Am un prieten care e profesor de istoria medicinei la Iaşi şi care a amenajat şi un muzeu acolo. A colectat fotografii pe care spitalele se pregătiseră să le arunce, fotografii cu pacienţi şi cu intervenţii. De exemplu, are teza de doctorat a unui medic care s-a auto-operat de hernie şi fotografii din timpul intervenţiei. Mai are fotografii cu pacienţi cu diverse afecţiuni dermatologice sau tot felul de umflături la cap. Sunt fotografii de studio, fotograful i-a aranjat într-un cadru foarte frumos. Are şi unele făcute în spitale din Iaşi de Nestor Heck, cel care a făcut ultima fotografie a lui Eminescu, pe care o vedem peste tot. Vom avea în octombrie o expoziţie aici la studio.

Imagine din seria „The Heart”

*

Asociația Smart Med a început o colaborare cu Wellcome Collection, care are cea mai mare „bancă” de fotografii și ilustrații medicale la nivel internațional (Wellcome Images), și găzduiește întâlnirile „Haart Talks”, dezbateri între medici, artiști și alți oameni interesați, pornind de la un film, o carte sau orice alt proiect care tratează colaborarea dintre artă și medicină. Reprezentanții ei și-au propus să pe viitor să realizeze colecții de cărți și filme despre artă și medicină pe care să o pună la dispoziția publicului și să ofere cursuri de fotografie copiilor cu boli cronice internați în spitalele din București.

 

Fotografiile din cadrul interviului au fost realizate de Cristina Bobe.

X Revista Scena9