Am stat de vorbă cu jurnalista Cristiana Trică despre Povești din Bellu, cele două volume apărute la Editura Vremea, în care invită la o călătorie prin cimitirul bucureștean, oprindu-se pe rând în fața unora dintre monumentele emblematice. Unele dintre povești explică sau demontează legende însăilate în jurul mormintelor, pe când altele se adâncesc în dramele și poveștile de familie ale celor care au scris cândva istoria României – crime și sinucideri, procese și biografii tumultuoase.
Cimitirul Șeban-Vodă, cunoscut și ca Cimitirul Bellu, este un spațiu al paradoxurilor. Ar trebui să fie muzeu și este înscris pe Lista Monumentelor Istorice, dar puțini vizitatori îi trec pragul cu acest scop. Multe monumente par a fi uitate și în paragină, acoperite de vegetație, ducând vizitatorul cu gândul la timpuri de mult apuse, dar majoritatea celor îngropați s-au născut după 1900 și au murit în perioada 1951-2000 (conf. sumarului făcut de ONG-ul Călător prin România). La Bellu găsim de toate: artiști și militari, nobili și anonimi, morminte făcătoare de minuni sau cavouri bântuite.
Povestea cimitirului este tipică pentru secolul al 19-lea, când în toată Europa locurile de veci din jurul bisericilor devin insuficiente pentru populația urbană în creștere. Așa apar marile cimitire, precum Brompton în Londra (1852) sau Père-Lachaise la Paris (1804). La jumătatea secolului 19, Barbu Bellu (1825-1900), ministrul Cultelor și Justiției, donează o fostă fâneață și livadă de portocali din afara orașului care să găzduiască numărul tot mai mare de bucureșteni decedați. În 1858-59 apar primele locuri de veci, printre primii concesionari fiind C.A. Rosetti și Cezar Bolliac. De altfel, prima înmormântare a fost cea a Elenei Rosetti, fata de trei ani a revoluționarului de la 1848 și a soției sale de origine scoțiană, Maria, care a inspirat celebrul tablou România Revoluționară.
Am ajuns la Bellu de multe ori și de fiecare dată în alt rol: am fost și vizitator, dar am participat și la exhumarea episcopului Greco-Catolic Vasile Aftenie. Am fost împreună cu colegii pe urmele mormântului fondatorului Institutului de Antropologie, Francisc I. Rainer, pentru a curăța și îngriji mormântul antropologului fără urmași. Dar m-am și plimbat pe aleile umbrite, admirând monumentele funerare, adevărate opere artistice. Pe rând, am descoperit cum identitatea cimitirului se construiește la granița dintre viață și moarte, dintre uitare și comemorare.
Cristiana Trică este economistă ca formație, specializată în comunicare, dar pasionată de istorie dintotdeauna și în special de cea a Bucureștiului. Povești din Bellu I este volumul său de debut.
Cum ați ajuns să scrieți despre Cimitirul Bellu, un subiect în mare neglijat la noi?
Din pasiune pentru trecut. În Cimitirul Bellu, istoria este aproape palpabilă. Orice incursiune pe aleile lui este, practic, o plimbare prin istoria noastră. De altfel, primul cronicar al cimitirului, istoricul Gheorghe Bezviconi, spunea la începutul anilor ‘40 că nu cunoaște alt cimitir în alte ţări, care să concentreze singur mormintele atâtor fruntaşi ai acelor ţări, cum se întâmplă la Bellu. Așadar, poți foarte bine să spui povestea vieții unui personaj istoric începând de aici, unde ea s-a încheiat. Simți că personalitatea al cărei nume îl poartă o piață, un parc sau o stradă capătă chip. Descoperi că a fost un om care a trăit, a suferit, a visat și a decis, cumva, prezentul nostru.
Cum ați ales monumentele despre care ați scris? În volume apar și mari familii de boieri, dar și persoane mai puțin cunoscute publicului larg, cum este povestea emoționantă a Corei Irineu- jurnalista care s-a sinucis la 36 ani din dragostea pentru un bărbat căsătorit, memorialistul Constantin Beldie. Fusese eleva și colaboratoarea lui Constantin Rădulescu-Motru. Ați plecat de la monument sau de la povești?
Uneori am plecat de la monument, cum sunt cazurile Poroineanu, Gheorghieff sau Cantacuzino, alteori de la poveste sau de la legenda care s-a țesut în jurul monumentului, fără nicio legătură cu realitatea. Fiecare dintre cei ale căror vieți le-am readus din uitare a însemnat ceva în vremea lui, chiar dacă acum numele nu mai spune mare lucru. De exemplu, Scrisori Bănățene, cartea Corei Irineu, este cu adevărat frumoasă, o carte cum nu se mai scriu astăzi, cu o frază rotundă, elegantă și în același timp lejeră, necăutată.
Un alt exemplu este Sala Dalles, un loc comun, un spațiu care a intrat de mult în conștiința publică de parcă ar fi acolo de când lumea. Câți dintre cei care trec prin fața clădirii sau intră în sală știu că este darul pe care o mamă sfâșiată de durere l-a făcut orașului în memoria fiului pierdut?! [Elena Dalles a lăsat prin testament, în amintirea fiului, banii pentru a se ridica clădirea de pe bulevardul I.C. Brătianu în care să funcționeze Fundația Dalles- un așezământ cultural pentru arte și literatură]. Nu e nici drept și nici firesc să nu se mai știe chiar nimic despre acești oameni.
Cum spuneam, am mai plecat în unele cazuri și de la legendă. La Bellu există un folclor al locului, circulă multe istorii născute din imaginație și perpetuate cu naturalețe și convingere uneori chiar de candelărese. Aceste doamne alcătuiesc o adevărată breaslă, pe cât de simpatică, pe atât de interesantă și unele informații pe care le dețin sunt corecte, dar nu toate. Bellu este un loc istoric, așa că adevărul trebuie să primeze și de multe ori este mai interesant decât legenda.
În carte găsim nu doar reprezentanți de seamă ai lumii intelectuale sau politice românești de la cumpăna secolelor 19 și 20, dar și destui străini. Acest lucru reflectă caracterul cosmopolit al acelor vremuri. Ne puteți povesti puțin despre străinii înmormântați aici, importanți pentru societatea vremii, dar a căror memorie poate s-a șters acum?
Un astfel de străin este Luigi Cazzavillan, întemeietorul presei moderne la noi. Personalitatea acestui italian este fascinantă și mi-a făcut plăcere să-i redescopăr povestea de viață. Pare un personaj de film, cu temperament interesant, meridional, cu voință uriașă și cu viziune. Cu toate că și-a iubit țara natală cu patima pe care o au firile romantice, nu s-a gândit niciodată să plece din România și a suferit cu adevărat pentru faptul că a fost considerat mereu un venetic. A construit aici cotidianul Universul – cel mai mare de la noi, a fost primul care a inclus anunțuri de mică și apoi mare publicitate în coloanele ziarului, a fondat o sumedenie de reviste pentru toate gusturile. Ceea ce a făcut Luigi Cazzavillan nu poate fi trecut cu vederea sau șters din istoria noastră.
Alte personaje interesante sunt și frații Gheorghieff pentru care a fost construit un impresionant cavou, de neratat într-o plimbare prin Bellu! Evloghie și Hristu Gheorghieff au fost bulgari, veniți aici foarte tineri în căutarea unui rost și a unei libertăți aproape inexistente în țara lor. Au reușit să adune o avere fabuloasă, sunt fondatorii Universității din Sofia și personalități venerate în Bulgaria.
Care este povestea sau monumentul care v-a(u) impresionat cel mai mult și de ce?
M-a atras foarte mult povestea Sofiei Mavrodin, de care se leagă una dintre legendele cele mai vehiculate în Bellu. Pentru că monumentul semnat de sculptorul Bălăcescu înfățișează o o tânără fată pe o stâncă, s-a convenit că este vorba despre o alpinistă. Se crede că a murit în timpul unei escalade și că tatăl ei, fiind un om bogat, a cărat stânca, bucată cu bucată, în Bellu. Adevărul este mult mai simplu și cu totul altul: Sofia Mavrodin este mătușa lui Dinu Lipatti. Mai precis, era sora lui Theodor, tatăl lui Dinu Lipatti și fiica bancherului C. A. Lipatti. Această doamnă din înalta societate a fost căsătorită cu magistratul Dimitrie A. Mavrodin, la rândul său descendent al unei familii cu înrudiri interesante și au avut împreună doi băieți. Sofia Mavrodin a murit în patul ei, în casa familiei de pe Lascăr Catargiu, la 36 de ani.
Am avut norocul să-i cunosc pe urmașii familiei, profesorii Emil și Dan Mavrodin, oameni de o căldură și o disponibilitate impresionate. Am putut astfel obține detalii valoroase referitoare la familie și la trecutul acesteia.
Ce destin au monumentele din cimitir astăzi? Mai există urmași care se interesează de ele?
Unele monumente au un destin trist, sunt uitate, sunt părăsite, cel mai probabil ultimul membru al familiei s-a stins de multă vreme. Altele, mai norocoase sau mai recente, sunt încă îngrijite de urmași.
De fapt, Bellu ar trebui să funcționeze ca un muzeu și asta nu se întâmplă. De asemenea, nu există o legislație care să protejeze cu adevărat monumentele, totul plutește într-o ceață dăunătoare valorilor aflate aici.
În ultimii ani, din 2021 cred și sper să nu mă înșel, un ONG - Asociația Călător prin România, condusă de Iulian Tănașcu face adevărate minuni. Prin proiectul lor, „Cimitirul Bellu - Muzeu în aer liber”, și printr-o muncă uriașă pe care o cunoaștem mult mai puțin decât merită, au salvat nenumărate monumente, au scos la lumină locuri de veci uitate, au recuperat fragmente valoroase de patrimoniu. Vorbim despre oameni tineri, care își petrec zile întregi muncind în condiții grele și o fac cu plăcere. Au reușit să marcheze chiar, prin plăcuțe cu cod QR, monumente importante despre care vizitatorii pot afla detalii scanând codul cu telefonul mobil. Și-au propus digitalizarea cimitirului Bellu, ceva de neînchipuit acum câțiva ani. Cât timp există astfel de tineri, există speranță.
În aceeași ordine de idei, tururile ghidate atât de apreciate de bucureșteni, organizate de Damian Anfile, un alt pasionat de istorie, sunt foarte importante. Aduc public în acest spațiu, îl promovează și, într-un fel, îl apără deopotrivă de uitare și distrugere.
Acești oameni fac mai mult decât autoritățile sau fac treabă în locul autorităților în ceea ce privește cimitirul Bellu.
Cum ia naștere un asemenea volum? Ați fost în arhive, dar ați vorbit și cu urmași ai familiilor. Ne puteți povesti despre cum a decurs documentarea?
Documentarea nu este niciodată simplă, dar când încerci să afli detalii istorice devine parcă și mai greu, mai ales că digitalizarea este încă un vis îndepărtat la noi. Munca de cercetare a fost cu adevărat uriașă. Am consultat cărți vechi, am răscolit arhive publice și private, am răsfoit sute de ziare și reviste, mai ales din dorința de a surprinde imaginea pe care personalitățile despre care scriam erau văzute și percepute de contemporani. Eu consider că este important să știm cum au fost cu adevărat acești oameni, cu defecte și calități, cu greșeli și fapte bune, ca să avem o imagine corectă. Timpul spală păcatele și uitarea se așterne peste întâmplări, dar nu știu dacă e bine să lăsăm lucrurile așa când e vorba despre oameni din trecutul nostru. Pierdem însăși esența, pierdem latura de umanitate care ne poate explica de ce într-un moment sau altul, omul acela a decis așa și nu altfel. Se poate întâmpla, dacă vreți, ca în cazul icoanelor bizantine: spiritualizarea fiind deplină, personajele par să aibă toate același chip!
Pe de altă parte, un asemenea volum are nevoie de o editură altfel, așa cum este Vremea. Pasiunea doamnei Silvia Colfescu pentru istoria Bucureștiului și calitatea echipei pe care a creat-o sunt argumentele care fac din această editură o adevărată instituție.
La ce proiect lucrați acum?
Lucrez la mai multe proiecte, în paralel. Mă concentrez însă mai mult asupra continuării poveștilor - mi s-a cerut asta în mod expres la recenta lansare a volumului doi și mă supun cu bucurie. Mai sunt lucruri de spus, mai e multă istorie de recuperat.
