Câteva recomandări din programul Festivalului de Film Feminist - ediția despre grijă, care va avea loc între 4 și 7 septembrie la Cinema Muzeul Țăranului Român din București.
E un moment perfect să ne facem timp pentru un festival de film feminist: deși la scara mare a istoriei, femeile se bucură de drepturi care acum câteva secole sau chiar decenii păreau greu de imaginat, ne aflăm într-o răscruce. Bătăliile ideologice și revigorarea extremismelor lasă urme dramatice în felul în care ne gândim la rolurile femeilor și ale altor categorii marginalizate în societate și le respectăm drepturile.
În ultimii ani, dreptul la avort, de pildă, a fost profund atacat în Statele Unite, iar în Afganistan femeile au devenit prizoniere în propriile vieți, sub regimul taliban. În România, violența domestică a ajuns pe agenda publică odată cu protestele declanșate de cazurile unor femei omorâte de propriii parteneri. Cu toate acestea, femicidul - uciderea unei femei doar pentru că este femeie -, nu e incriminată de lege ca atare.
În mijlocul acestor vârtejurii, Festivalul de Film Feminist, care începe pe 4 septembrie la București, devine și refugiu, și unealtă de lucru la o lume mai dreaptă cu femeile. Cu o selecție excelentă de scurtmetraje și câteva lungmetraje, festivalul pune pe masă câteva dintre problemele importante de case se lovesc în acest moment femeile și în același timp privește spre soluții posibile, oferă surse de inspirație și motive de mobilizare. Și, foarte important, amintește privitoarelor și privitorilor că nu sunt singure/i.
La pachet cu invitația de a merge la filme, lăsăm aici și câteva recomandări din programul acestei ediții dedicate grijii.
The Day Iceland Stood Still (SUA; Islanda, 2024)
În 1975, 90% din femeile din Islanda au făcut grevă. S-au oprit din spălat vase, gătit, îngrijit copii, lucrat în fabrici, școli, spitale, magazine ș.a.m.d. și s-au adunat, mare parte dintre ele, în stradă. Au stat una lângă alta, tinere și vârstnice, sărace și bogate, radicale și conservatoare, ca să transmită un mesaj clar: Fără munca noastră, lumea stă în loc. E timpul să luați drepturile femeilor în serios.
Documentarul regizat de Pamela Hogan e o revizitare a acestui protest unic, la aproape cinci decenii distanță, și un dialog pe multe voci cu unele dintre femeile care au aprins scânteia acestei greve. E în același timp un fragment din istoria mișcării „Ciorapilor roșii”, care a pus drepturile femeilor pe agenda publică islandeză, și în același timp un manifest pentru curaj, solidaritate, muncă de organizare și schimbare. Într-o lume atât de divizată cum e cea în care ne mișcăm azi, întâlnirea cu aceste femei islandeze, care au reușit să-și lase diferențele la o parte și să lupte pentru o cauză comună, e foarte emoționantă. În același timp, e un memento al tuturor eforturilor, individuale și de grup, de care a fost nevoie pentru a ajunge aici, dar și de care va fi nevoie pentru a merge mai departe.
Faceți cum faceți și găsiți-vă o oră și zece minute să vedeți filmul ăsta. E simplu, concis, energizant, necesar și cald. (Andra Matzal)
Contractions (SUA, 2024)
După anularea deciziei Roe v. Wade, care a eliminat dreptul federal la avort și a lăsat reglementarea acestei proceduri la discreția fiecărui stat, scurtmetrajul regizat de Lynne Sachs ne poartă în Memphis, Tennessee, pentru a descoperi cum arată această realitate prin ochii femeilor care lucrau într-un centru de întrerupere a sarcinii.
Începe cu 14 femei, care stau cu spatele la ecran. Nu le vezi fețele, pentru că nu trebuie să știi cine sunt. Și, în mare parte, pentru că acum se ascund. Se ascund de protestatarii anti-avort, care împânzesc trotuarul zi de zi. Se ascund de autorități, atunci când le duc pe femeile care au nevoie de întreruperi de sarcină la peste 300 de kilometri distanță - în Carbondale, Illinois, singurul loc relativ apropiat unde mai pot avea parte de această procedură medicală. Uneori, trebuie să se ascundă și în fața familiei pacientei.
Este un documentar cutremurător, care în doar 12 minute reușește să te lovească în plex. Însă cred că e o lovitură necesară, să ne amintească că nu suntem atât de departe de acea realitate. Poate și pentru că reînvie amintirea poveștilor spuse de bunici sau de mame despre efectele Decretului din 1966. Sau pentru că aduce aminte de perioada pandemiei, când femeile încercau să facă avort cu obiecte de prin casă.
La final, rămâne o întrebare apăsătoare: „Câte vieți poate schimba din pix un politician?” Din păcate, mult prea multe, așa cum arată și documentarul. (Andra Mureșan)
Fragmentări (r. Miruna Minculescu, România, 2021)
„În sfârșit”, mi-am zis, în timp ce pe ecran se derula genericul de final al filmului, realizat de Miruna Minculescu în anul I de master în regie de film la UNATC. În sfârșit, un film românesc în care ecranul aparține personajelor feminine — ba chiar din urbanul mic/rural. În sfârșit, un film românesc care vorbește despre ce înseamnă să fii fată. În sfârșit, un film românesc în care casa arată ca o casă adevărată, în care trăiesc oameni, nu scenografi cu buget doar de IKEA.
Casa, de altfel, e la rândul ei un personaj în povestea celor două surori din film — Cătălina și Amalia, care sunt crescute de bunica lor, în timp ce părinții sunt la muncă în Spania. O casă neterminată, prea mare și în care oricum n-o să locuiască nimeni niciodată, după cum izbucnește adolescenta Cătălina, în punctul culminant de emoție al filmului.
Peste toate, Fragmentări este un film din, îndrăznesc să spun, un filon prin care cinemaul românesc prinde din urmă științele sociale, presa (independentă), istoria foarte recentă și, la urma urmei, viața în Europa de Est sub capitalismul târziu. Pe Cătălina și Amalia e foarte posibil să le cunoști deja sau să fi crescut ca ele — sau măcar să fi citit povești ca ale lor, de pildă, în proiectul Teleleu al jurnaliștilor Elena Stancu și Cosmin Bumbuț, care vorbește despre români împrăștiați la muncă prin toată Europa. În același timp, cele două fete din filmul Mirunei Minculescu sunt versiuni ale personajelor din documentarele TATA sau Dragostea nu e o portocală. (Faptul că cele două filme mai sus amintite explorează cum e să crești cu părinți plecați la muncă din Republica Moldova, pe când Fragmentări vorbește despre România, nu constituie o diferență de fond semnificativă.)
Cu Miruna Minculescu puteți citi un amplu interviu realizat de criticul de film Ionuț Mareș, în Films in Frame. O să aflați de-acolo cum a ajuns să facă film și de ce preferă să vorbească despre experiențe feminine. Până una alta, sper că în cei patru ani care-au trecut de când a lansat acest scurtmetraj a reușit să avanseze cu munca la proiectul de lungmetraj — pentru că avem nevoie de priviri ca ale ei în filmul românesc și pentru că o să stau cu ochii pe ea. (Ioana Pelehatăi)
Like a Spiral (Canada, 2024)
Like a Spiral, scurtmetrajul regizat de Lamia Chraibi, are în aparență o structură simplă: cinci femei își pun povestea în timp ce camera de filmat te poartă prin Beirut. Femeile sunt lucrătoare domestice (menajere, bone, îngrijitoare) venite în Liban din țări precum Etiopia, Filipine sau Coasta de Fildeș. Lucrează sub sistemul Kafala, care reglementează modul în care lucrătorii migranți ajung în țările din Orientul Mijlociu. Acesta presupune ca angajatul să aibă un sponsor, de cele mai multe ori chiar angajatorul, care să fie responsabil pentru viza și statutul său legal. Asta, practic, leagă migrantul de sponsor și deschide ușa multor abuzuri. La un moment dat, una dintre muncitoarele din film chiar spune că cel mai mare vis al ei este să vadă sfârșitul Kafalei.
Deși într-un spațiu cultural diferit de al nostru și cu niște protagoniste din țări îndepărtate, documentarul lovește aproape de casă prin experiența femeilor. E imposibil să nu faci paralele cu româncele plecate în afară ca lucrătoare domestice. De la dorul de casă și de copii, la sentimentul de dezrădăcinare și relația complicată cu țara unde muncești, emoțiile și gândurile transcend poziția geografică și spun o poveste universală a dorului și sacrificiului. Legăturile între poziția vulnerabilă a acestor femei și abuzurile la care sunt supuse, fie că sunt lucrătoare domestice în Liban sau în Italia, spun și ele o poveste despre dinamicile de putere între clase și naționalități diferite, despre ușurința cu care autoritățile pot ignora problemele femeilor (mai ales când acestea sunt sărace) și ușurința cu care oamenii pot încălca demnitatea semenilor lor. (Oana Filip)
Almost Certainly False (Turcia, 2024)
Un „slice of life” regizat și scris de Cansu Baydar, pe care acum o cred Andrea Arnold de Turcia. Vine dintr-o familie care a emigrat în urma Războiului Civil din Grecia (1946-1949) și locuiește în Istanbul, unde a și studiat film. Munca ei are în prim plan povești despre migrație și strămutare. Neredeyse kesinlikle yanlış / Almost Certainly False a avut premiera anul trecut la Festivalul de la Veneția.
Filmul o urmărește pe Hanna, o tânără de 21 de ani, care a fugit de Războiul Civil din Siria alături de fratele ei mai mic, Nader. Locuiește în Istanbul, într-un apartament decrepit, și lucrează la un salon de unghii, în care răsuna muzică trap, pe vocea unei femei - Yaşarım korkmam (Voi trăi, nu-mi va fi frică). Ca mulți emigranți, visează să plece în Germania.
Între 2014 și 2019, Turcia a fost țara de pe glob care a primit cei mai mulți refugiați, ca urmare a conflictului din Siria. Conform UNHCR, în Turcia locuiesc în acest moment 2,5 milioane de refugiați sirieni. Peste 500 de mii se află în Istanbul.
Filmul e plin de culori, de momente tandre și banale. Condiția de refugiat e mai degrabă un fundal pe care își trăiesc viața personajele, e acolo cum e și cerul, n-ai ce să-i faci. Cred că regizoarea a vrut să vorbească despre cum viața merge înainte - un lucru atât de simplu și totuși incredibil de complex. (Mara Oglacki)
