Meseria de coordonator de intimitate s-a născut din mișcarea #metoo și a devenit esențială pe platourile de filmare, pentru a asigura siguranța emoțională a actorilor. Vlad Troncea, actor și dansator român cu experiență la Londra și în țară, vorbește despre munca lui — care, în ciuda prejudecăților, nu e cea de „poliție a sexului”.
În octombrie 2017, după o investigație New York Times despre cum producătorul de film Harvey Weinstein plătea pentru tăcerea victimelor pe care le abuzase sexual, Hollywood-ul și lumea vedetelor din SUA au început să se cutremure. Sute de mărturii despre abuzuri și hărțuiri sexuale au ieșit la suprafață în mișcarea #metoo, care s-a extins la nivel global.
Datorită confesiunilor multor victime și-a expunerii unor abuzatori faimoși, pe platourile de filmare din toată lumea a apărut un nou rol: cel de coordonator/coordonatoare de intimitate. Munca acestor profesioniști constă în a se asigura, prin discuții prealabile filmărilor, că nimeni nu se simte inconfortabil într-o scenă intimă, că nicio atingere nu stârnește reacții negative și că sunt respectate limitele fiecăruia – dar are și o dimensiune creativă importantă. Actorul și dansatorul român Vlad Troncea este coordonator de intimitate în Londra, iar anul acesta a lucrat pentru prima dată și într-o producție românească.
Vlad a crescut în cartierul bucureștean Rahova, de unde a plecat spre Londra în 2018. Nu avea de gând să emigreze. Era într-o vacanță de o săptămână când o colegă din România l-a convins să participe la un casting acolo și, spre surpriza lui, a primit un rol principal într-un spectacol de teatru. Atunci a decis să rămână.
Acum are o experiență de peste zece ani în actorie, dans și ca intimacy coordinator, în țară și-n Marea Britanie. Prima dată când a înțeles nevoia de-a lucra cu coordonatori de intimitate a fost în 2019, când a jucat în serialul Brave New World – o adaptare modernă a cărții cu același titlu publicate în 1932 de Aldous Huxley. În serial sunt păstrate ideile principale despre o societate distopică în care emoțiile sunt controlate tehnologic, însă personajele și anumite întâmplări sunt îmbogățite pentru publicul secolului XXI.
În serial, Vlad a jucat într-o scenă de orgie simulată care implica și mișcări de dans „Eram undeva la peste 40 de performeri dansatori și am avut două intimacy coordinators”. L-a impresionat potențialul meseriei și a decis să se specializeze și-n acest domeniu. Nu i-a fost ușor să găsească cursuri, mai ales din cauza pandemiei COVID-19, dar nu s-a lăsat și a fost admis la o universitate prestigioasă, Școala Națională de Film și Televiziune din Marea Britanie (NFTS).
Vlad e un tip modest. Încă se bucură că din 2019 colaborează cu Royal Opera House din Londra. Vara trecută a lucrat acolo ca dansator în opera Faust și urmează să lucreze în La Traviata.
Am stat de vorbă cu el despre ce presupune munca lui de coordonator de intimitate și de ce e important rolul acestor profesioniști în spatele camerelor.
Scena9: Cum a fost cursul pe care l-ai făcut NFTS, cine au fost profesorii și ce-ai învățat?
Vlad Troncea: A durat vreo opt luni și a fost un mix de training în persoană și online. Am avut un mentor principal, a cărui viziune era să fim expuși la oameni care lucrează deja și care poate au diferite stiluri, diferite procese și să avem o experiență cât mai diversificată. De exemplu, pe modulul de coregrafie am avut pe cineva, pe modulul de consens pe altcineva. Ca structură, sunt multe lucruri pe care a trebuit să le parcurgem, pentru că sunt obligatorii în industrie. De exemplu, trebuia să ai mai multe certificări. Una din ele era de prim ajutor în sănătate mintală. Ăla a fost un curs în sine. Apoi trebuie să ai cunoștințe despre prejudecățile neconștientizate, egalitate, diversitate, LGBTQ+, cum să lucrezi cu copiii în industria divertismentului. Adică e și o parte în zona teoretică de care ai nevoie, pentru că astea vin la rândul lor cu niște certificate și trebuie să le ai ca profesionist mai târziu.
Pe partea practică am lucrat foarte mult pe ceea ce înseamnă coregrafia momentelor de intimitate, felul în care vorbești cu actorii, felul în care explorezi limitele și consensul. Când vine vorba de un actor, care sunt limitările, care sunt restricțiile lor. Am făcut tot felul de jocuri de rol, de conversații pe care le poți avea cu un regizor în momentul în care începi să lucrezi la un proiect și vrei să-i înțelegi viziunea.
Tot în zona de coregrafie, am lucrat mult pe ce înseamnă tehnici de mascare. Cum să poziționezi coregrafic niște actori, în așa fel încât pentru cameră poziția respectivă să pară foarte reală. Am avut module pe ceea ce numim modesty garments în industrie. Sunt niște tipuri de lenjerie foarte tehnice, folosite tocmai în scenele de nuditate, ca să maschezi anumite părți ale corpului, dar în același timp să ții descoperite alte părți pe care vrei să le vezi. În principiu, sunt folosite în special să ții organele genitale mascate, dar poate ai nevoie să vezi partea laterală a unui șold. Sau poate trebuie să vezi posteriorul unui actor, și le folosești ca să nu îl ții pe actorul ăla dezbrăcat pe set. Mai ales într-o scenă de sex simulat se folosesc.
La sfârșit, am avut un examen în care ne-am ales fiecare o scenă de intimitate și ni s-au pus la dispoziție actori, un regizor, camere. A trebuit să facem tot procesul ăsta, de la A la Z, în fața unei comisii care a observat cum lucrezi cu actorii, cum vorbești cu ei, cum coregrafiezi momentul ăla, cum te raportezi la un regizor.
Și în viața ta de actor, înainte de experiența cu Brave New World, au fost momente în care poate aveai nevoie de coordonare pentru scenele de intimitate?
Nu, pentru că nu am avut secvențe de intimitate. În Brave New World a fost prima dată, iar apoi am mai lucrat – înainte să fac cursul de intimacy – la o altă producție care se chema Mary & George, un serial unde am fost parte din niște secvențe intimate destul de explicite, care implicau și nuditate. La fel, și acolo am avut un intimacy coordinator.
Ce e cel mai greu în meseria asta? Mă gândesc acum că poate unora dintre actori și actrițe le e greu să-și numească limitele. Poate că sunt prea tineri sau se tem să nu piardă un rol.
Cumva, asta a fost una din problemele dinainte de existența jobului de intimacy coordinator, aceste dinamici de putere în care un actor nu se simțea confortabil să vorbească cu cineva din producție sau un regizor foarte mare vizavi de limitările lor. Tocmai de aceea, discuțiile astea se poartă individual, între intimacy coordinator și actori, unu la unu. Speranța e că, creând acest spațiu sigur, ei se simt cât se poate de confortabil; să fie cât se poate de onești și sinceri fără ca, indiferent de limitările lor, să riște să fie dați afară sau să li se taie rolul. E clar că ideea de consimțământ e o chestie foarte constantă și ăsta e un lucru pe care îl fac foarte clar de la bun început. E o chestie fluidă. E o chestie care se poate schimba. Da, în teorie se poate schimba și oamenii se pot răzgândi.
De exemplu, un caz concret: vorbești cu niște actori vizavi de ce presupune secvența de intimitate, dar actorii nu se știau, nu știau cum arată, nu se văzuseră niciodată. Și am avut surpriza pe set să îmi dau seama că, deși am discutat anumite lucruri, lucrurile nu mai sunt chiar așa. Tocmai având în vedere faptul că energia era diferită în momentul în care s-au văzut și atunci lucruri despre care credeau că le-ar fi confortabile, pe set s-au dovedit a fi diferite. A trebuit din nou să explorăm ce e confortabil, ce nu e confortabil. Am luat o pauză, am făcut niște workshop-uri cu ei, tocmai ca să spargem gheața, să creăm un pic de conexiune, pe cât se poate crea într-un timp foarte scurt. Oricum, un set e un spațiu foarte alert și totul e sub presiunea timpului. Și atunci a trebuit să se găsească soluții, în așa fel încât povestea să se poată vinde și viziunea să fie aceeași, dar împachetată într-o altă manieră, în așa fel încât ambii actori să se simtă confortabil și să rămână în continuare în limitele lor de confort.
Acum, când te uiți la câte un film, poate unul mai vechi, poți să observi că a lipsit un intimacy coordinator?
Să știi că da. Sunt situații în care mă gândesc că dacă ar fi existat, poate ar fi arătat diferit. Dar sigur că există și secvențe care arată în continuare foarte bine și fără să fi avut un coordonator de intimitate. Dar, oricum ar fi, nu are ce să aducă rău. Și cred că e foarte important, chiar și în industria din Marea Britanie, deși lucrurile sunt destul de clare, să se discute și ce nu este de fapt un coordonator de intimitate. Chiar și aici încă există, în anumite contexte, mentalitatea că acest gen de poziție vine să îngrădească un regizor. Că e un fel de poliția sexului. E ca cineva care vine să tragă poate de umăr producția sau un regizor că nu are voie să facă ceva. Nu. Este un profesionist creativ care vine să completeze o viziune a unui regizor, fără să o îngrădească, fără să o chestioneze.
Sigur, dacă un regizor îți cere un anumit tip de părere, ești liber să oferi fără să-i furi atribuțiile. Sau poți să ai un regizor care să aibă o viziune foarte clară și să spună: Uite, vreau să fac lucrurile astea așa. Nu ești în măsură, din punctul meu de vedere și al altora, să chestionezi genul ăsta de lucruri. Sigur că poți să vii cu anumite completări, poți să ai regizori care, de exemplu, spun: Aici văd o scenă picantă, să zicem. Văd o secvență de sex simulat, dar nu știu neapărat să spun cum, în ce poziții. Și atunci, sigur că e un moment în care poți să vii cu mult mai multă creativitate. Dar astea sunt lucruri foarte importante care trebuie negociate clar de la bun început și în funcție de dinamica pe care o ai între coordonatorul de intimitate și regizor.
E foarte mult accent care se pune pe partea asta de siguranță și confort emoțional, mai ales după ce a fost #metoo. Și poate că o perioadă bună, când rolul încă se contura, lumea înțelegea că e cineva pe care îl aduci cumva să te asiguri că situații ca cele din #metoo, de hărțuire, abuz nu se mai petrec.
În ultimii ani, e mai clar că un intimacy coordinator este un profesionist creativ care creează mișcarea în jurul acestor secvențe. Foarte des se face această comparație cu ceea ce ar face un stunt coordinator (coordonator de cascadorii), pe care îl aduci pe set ca să-ți coregrafieze o secvență de luptă, în așa fel încât actorii să fie în siguranță, dar și să pară adevărată. Sigur că sunt diferențe majore, dar ideea e că nu e doar un garant al securității.
Ce a fost cel mai provocator pentru tine în domeniu, până acum?
A fost momentul în care am lucrat cu multe persoane care nu aveau absolut nicio legătură cu domeniul. Mi se pare că e o responsabilitate mult mai mare, indiferent de cât de explicit e gradul de secvență cu care lucrăm. Numai simplul fapt că e primul contact al unor actori, poate chiar și al unui regizor, am simțit că vine cu un soi de adrenalină și cu un soi de responsabilizare inclusiv în a apăra meseria asta.
Simți că are și o dimensiune ușor terapeutică jobul ăsta?
Cred că poate să fie foarte relaxant să știi că pur și simplu vocea ta contează, ca actor. Numai simplul fapt că acolo există cineva la care să te duci și să-i spui: uite, nu mă simt confortabil cu chestia asta. Lucru care poate nu era atât de comun până acum. Sau oamenii nu se simțeau ei confortabil să spună să verbalizeze acest gen de lucruri. Pentru că nu știai unde să te duci - la regizor, pe set? Când faci lucrurile astea, faci o scenă în fața tuturor, când toată lumea se grăbește? Adică era și contextul nepotrivit, erau și dinamicile astea de putere. Sigur că e foarte important, că da, e cineva care se ocupă doar de chestia asta și că îți creează acest spațiu în care poți să fii sincer și onest. În același timp, de la curs ni s-a spus foarte clar să avem o mare grijă în a nu cădea în partea de terapeuți, pentru că vor fi contexte în care anumiți actori, poate dintr-o nevoie de a fi ascultați, de a vorbi, încep să împărtășească tot felul de informații cu caracter foarte intim și foarte personal, care nu ar trebui să facă nicio secundă obiectul interesului nostru, al conversațiilor.
Un exemplu fictiv, să zicem că filmezi o scenă de v*ol. E clar că ăsta e un tip de conținut care poate să fie foarte triggering. Să presupunem că ai genul ăsta de conversație cu actori, indiferent că sunt femei sau bărbați. Se poate să-i activezi atât de tare încât să înceapă să-ți povestească chestii personale. Uite, eu am trăit chestia asta când eram adolescent sau adolescentă. Cumva, ține foarte mult de diplomație și de arta conversației să nu cădem în genul ăsta de deschidere și să nu faci din meseria asta un terapeut. E un mare nu, chiar dacă oamenii poate se simt confortabil să vorbească cu tine despre lucrurile astea.
Sau filmăm o scenă intimă între doi bărbați. Niciodată nu o să îmi permit să pun întrebări vizavi de sexualitatea lor, despre experiența lor personală. Ce pot să întreb este dacă au mai avut contact cu un intimacy coordinator sau dacă au mai avut experiențe similare în contexte cinematografice, dacă au mai avut genul ăsta de secvențe. Ce mai voiam să zic, vizavi de gen, e că orice persoană se poate simți inconfortabil pe set.
Cum a fost experiența de intimacy coordinator în România?
În România am lucrat la un scurtmetraj independent, care avea destul de mult conținut intim și am simțit o deschidere extraordinar de mare din partea regizorului, a producției și a actorilor, în special în a avea genul ăsta de contact pentru prima oară cu un intimacy coordinator. A fost o experiență absolut minunată. Nivelul de curiozitate din partea lor, deschiderea, a fost absolut superb.
A fost prima experiență în România pentru mine. Poate că mai sunt și alte contexte, dar nu știu eu, însă cred că a fost primul context când un intimacy coordinator român a lucrat în România. Cumva asta a fost și planul meu pe termen lung, făcând cursul ăsta în Anglia și învățând meseria asta la niște standarde de aici, să aduc genul ăsta de practică în viitor pentru industria locală din România, cât este deschidere și nevoie.
Cum îți împarți timpul acum? Acum ești doar intimacy coordinator sau te împarți între jobul ăsta, actorie și dans?
Încă nu a devenit un full-time job, nu știu dacă va deveni foarte curând. Ideea e că momentan încă alternez între joburile de performer și joburile de intimacy coordinator. Nu m-ar deranja ca pe viitor să lucrez mai mult ca intimacy coordinator și să am o constanță, dar momentan nu sunt în punctul ăla și din câte am văzut în industrie nu e foarte comun ca oamenii să facă doar chestia asta. Mulți din colegii mei în continuare alternează cu joburile pe care le aveau înainte.
Poate că piața din Londra a început să fie ușor saturată, aș spune. A fost un boom în anii de după #metoo, 2019, în pandemie, când nu prea s-a filmat, în care cumva s-au creat poate niște nume de intimacy coordinators care au acoperit piața de film and TV.
După #metoo, puteai lucra doar în filmele și serialele foarte mari. Dar s-a răspândit awarness-ul. Inclusiv în zona de teatru, producții low-buget, reality TVs, reclame, videoclipuri. E din ce în ce mai mult de muncă, dar e și o chestie de contacte, de networking. Și e competiție.
Fotografii din arhiva personală a lui Vlad Troncea
