Am fost acolo când Cristi Puiu l-a omorât pe domnul Lăzărescu.
Era o seară liniștită de primăvară la Festivalul Internațional de Film Transilvania TIFF 2003, ediția cu tematică medievală, care se desfășura în aer liber. Avea loc premiera mondială a filmului La vita di messer Lazzaro de Cristi Puiu. În primele rânduri putea fi văzut regizorul, având lauri pe cap. Era îmbrăcat ca un nobil italian din perioada Renașterii și aducea un pic cu poetul Francesco Petrarca. Alături de el se aflau cei mai de seamă călugări din țară, printre care și poetul fracturist Marius Ianuș.
Conform trailer-ului, filmul era o frescă a vieții monahale din Italia secolului al XVI-lea și spunea povestea călugărului franciscan Lazzaro, care era martorul unei altercații între doi membri ai ordinului franciscan, în urma căreia unul dintre ei ajunge să-l lovească pe celălalt cu o oală de noapte în cap, de mai multe ori, provocându-i moartea. Motivul conflictului? Defunctul avea sandale în picioare, ceea ce contravenea idealurilor monastice franciscane stabilite de Sfântul Francisc de Assisi, care a umblat toată viața desculț. Starețul le interzice călugărilor să vorbească despre incident, iar fratele este îngropat cu tot cu încălțările sale blasfemiatoare în grădina din spatele mănăstirii. Lazzaro are coșmaruri noaptea. Este măcinat de remușcări și se simte vinovat pentru cele întâmplate. Se îndoiește și nu se mai roagă. Își aduce aminte cum în copilărie era fermecat de personajul Arlechino din spectacolele commedia dell'arte. Deziluzionat de experiența monahală, părăsește mănăstirea (nu și credința) și se alătură unei trupe de teatru din Florența pe nume I Bufoni. Are succese răsunătoare. Ziua e călugăr franciscan, noaptea e Arlechino. Îl joacă pe Dumnezeu, așa cum a fost evocat în poemul buf La schiena di Dio de Massimo Troiano, tradus magistral în limba română de C. D. Zeletin, în antologia Lirica Renașterii Italiene (colecția Cele mai frumoase poezii, Ed. Tineretului, 1966), poem pe care-l redau în întregime mai jos:
Șalele lui Dumnezeu
A sosit vremea Marii Renovări Cereşti,
iar Dumnezeu e peste Tot, şi totuşi Nicăierea,
că nu mai ştie unde-I este Locul!
Stai Locului, Doamne, şi Fii, ca să avem Loc şi noi,
Zic îngerii înghesuiţi unii-n alţii, fără un Loc al lor,
Căci Dumnezeu nu se poate hotărî în ce Loc al Ceriului
să Fie, şi e peste Tot, şi totuşi Nicăierea!
Și îngerii se uită în nimburi, pe Harta Ceriului,
Să-I găsească Loc Lui Dumnezeu, dar Vai Oh Vai,
Când Acesta nu Se uită,
Îngerii îşi dau jos nimburile şi şterg cerul cu ele, pun lustru în Cer,
Lustruiesc Ceriul ca să alunece Dumnezeu și să-Şi rupă spatele,
Vai mie, șalele Mele, zice Dumnezeu!
Ți-am zis că e o idee proastă Cerul, Doamne,
dar Tu Cer ai vrut, zic îngerii și pufnesc în râs!
Şi pe urmă Îl imită cum Se ține El de șale.
Şi pe urmă Îi aduc un scaun cu rotile
și Îl uită într-un colț al Paradisului.
Stă acolo Dumnezeu singur cu durerea Lui de spate.
Trailer-ul s-a încheiat cu Lazzaro ajungând la o colonie de leproși, aproape de abația Nicolosi din Sicilia, unde a întâlnit-o pe călugărița benedictină Rosa, care se ruga pentru sufletele bolnavilor. Se înfiripă o iubire imposibilă.
Dar filmul de la TIFF 2003 arăta o altă realitate. Regizorul Cristi Puiu privea îngândurat. Cineva striga.
- Frații mei, acoperiți-vă ochii!
Vocea îi aparținea lui Marius Ianuș. Călugării își acopereau ochii cu mâinile. Ce se întâmplase?
Călugărul Lazzaro stătea la o masă rotundă, iar călugărița Rosa era absentă. De cealaltă parte a mesei era un călugăr benedictin. Se numea Benedetto. Scena se petrecea în curtea unei abații, într-un pavilion. Găinile ciuguleau boabe de porumb. Un șoarece dormea pe spinarea unei pisici care torcea la soare. Lazzaro și Benedetto aveau mâinile pe masă și le întindeau astfel încât să-și atingă vârfurile degetelor.
Lazzaro (îmbujorându-se): Messere, oare Cel-de-Sus ar primi rugăciunile noastre mai abitir dacă-ar fi să ne rugăm unul cu mâinile celuilalt?
Benedetto (sfios, atingând degetele lui Lazzaro cu ale sale): Fără îndoială că suntem aproape să atingem desăvârșirea în rugăciune îngăduită doar îngerilor, messere!
- Acoperiți-vă urechile, frații mei!
Era, din nou, vocea lui Marius Ianuș. Însă călugării aveau deja mâinile la ochi și le era greu să-și acopere cu ele și urechile, așa că încercau să-și folosească umerii, creând impresia că ridică din umeri, ca și cum erau frământați de o întrebare la care nu aveau răspuns.
Așadar, pe marele ecran de la Festivalul Internațional de Film Transilvania TIFF 2003, ediția cu tematică medievală, care se desfășura în aer liber, doi călugări se țineau de mână. Într-un film de Cristi Puiu. Doi bărbați se țineau de mână. Își imaginau cum aleargă pe o câmpie de flori, fără nicio grijă pe lume. Într-un film de Cristi Puiu.
Iar în jur zburau scaune și huiduieli, viele și lăute, rozarii pentru rugăciuni și cilicii pentru martirizarea cărnii.
- Jos hainele, frații mei! Dacă filmul românesc n-are rușine, nici noi să n-avem! Jos hainele!
Era vocea poetului Marius Ianuș, care se dezbrăca. Urmându-i exemplul, călugării își aruncau hainele de pe ei. Cristi Puiu continua să fie calm și impasibil.
Lumea era confuză. Cineva modificase filmul? Îl înlocuise cu altul? Dar cine? Și cu ce scop? Și, mai ales, de ce a luat parte toată echipa de filmare la această… hulă?
În cele din urmă, Cristi Puiu se ridicase. Avea mâinile în șolduri.
- Ăsta nu e filmul meu. Unde e filmul meu?
Vocea lui era calmă și nu trăda nicio emoție.
- Dați-mi-o pe Ada Solomon la telefon, vreau să vorbesc cu Ada.
Tudor Giurgiu îi adusese un mobil incrustat cu lauri pe o tavă aurită, făcând plecăciuni și cerându-și iertare pentru situația neplăcută.
- Scuze, Cristi, că ți-am pierdut filmul.
Cristi Puiu nu-i dădea nicio atenție. Eu și alți câțiva critici de film eram foarte aproape de el, așa că am putut auzi conversația sa cu Ada Solomon. Conversația care a schimbat fața filmului românesc.
- Ada?
- Cristi?
- Îl omor.
- Calmează-te, Cristi, pe cine omori?
- Pe messer Lazzaro, Ada. Îl bag în spital și-l omor.
- Cristi, ai înnebunit?!
- Îl bag în spital și-l omor. Într-un spital din România.
Pauză. Ada se gândea. Cu voce tremurătoare, a zis:
- Spune-mi de ce ai nevoie.
Și așa s-a născut una dintre marile capodopere ale Noului Val Românesc.
Textul este un pamflet și trebuie tratat ca atare.
